"Ritul scotian rectificat, care, inca de la infiintarea sa, a avut o arie de raspandire limitata practic la tarile francofone, sustine, uneori sus si tare, alteori cu pudoare, ca este diamantul franc-masoneriei traditionale si chiar perfectiunea acesteia, asa cum crestinismul se vrea perfectiunea religiei, si religia perfecta. Caci, ramanand in afara oricarei Biserici, dar fidel lui Iisus Christos, si Marelui Arhitect al Universului, Ritul Scotian Rectificat este un rit masonic crestin, care isi exprima si apara aceasta optiune, rectificand franc-masoneria andersoniana, re-crestinand-o in folosul crestinilor sedusi de calea masonica.
La jumatatea secolului al XVIII -lea, traia in Franta un om care cauta de multa vreme in masoneria iluminista a timpului sau un mod de a-si satisface dorinta unei gnoze autentice, care nu numai sa nu se opuna credintei, ci dimpotriva, dupa cuvintele lui Clement din Alexandria, sa o sublimeze si sa o perfectioneze. Acest om, Jean-Baptiste Willermoz, si-a gasit scoala si maestrul, in jurul anului 1767.
Scoala, pe atunci organizata de mai bine de un deceniu, purta numele Ordinului cavalerilor masoni alesi coheni (din ebraicul cohenim = preot) ai universului, numita uneori si a « alesilor coheni ai lui Ioshua ». Iar maestrul, marele ei suveran, asa cum l-am numi noi astazi, s-a prezentat drept Martines de Pasqually, dar a avut prenume schimbatoare si nume diferite. Sub acest nume, marturiseste de altfel mai tarziu Willermoz, care la inceput fusese foarte neincrezator in viitorul sau mentor, nu l-am cunoscut nici o clipa. Iar Louis-Claude de Saint-Martin, idealistul sau tovaras de drum, ii raspunde ca un ecou : a fost, spune el, singura persoana cu care m-am intalnit in viata asta si pe care n-am putut sa o inteleg in totalitate. Sa fim drepti : Martines era un maestru, in timp ce majoritatea celor care se dau drept maestri nu sunt nici macar in stare sa-i fie discipoli.
Cat despre scoala, uneori numita « de la Bordeaux », ea numara in total putin peste doua sute de membri, si era in intregime orientata catre practicarea virtutilor si rugaciunii, intr-o forma unica, ce asocia cultul teurgic cu organizarea masonica. De fapt, Martines a luminat franc-masoneria cu luminile unei traditii extrem de vechi, pe care o putem numi kabbala iudeo-crestina (dar care nu este nici kabbala evreiasca, nici kabbala crestina), care il leaga de iudeo-crestinii din primele secole ale erei noastre, adunati indeosebi in jurul Bisericii de la Ierusalim. Din pacate, Ordinul alesilor coëni nu a suprvietuit primilor ani ai secolului XIX , in timp ce creatorul sau a intrat in cercurile purificatoare inca din 1774, lasand prematur in urma sa doi succesori directi si numerosi emuli incapabili de a pastra valvataia focului nou, pe care el insusi il aprinsese.
O mica flacara a rezistat, totusi, si nu a intarziat sa se transforme intr-o torta care, chiar si in lipsa jarului initial, continua si astazi sa raspandeasca lumina. Un convent al Galilor, in 1778, si un convent general, in 1782, au dat Regimului scotian Rectificat forma definitiva necesara pentru pastrarea acestei traditii vii in cadrul franc-masoneriei traditionale. Acest rit este incarcat de simboluri, pline de sensuri pe care instructia « secreta » le dezvaluie, la final, in varful scarii. Insa chiar de la gradul de ucenic, totul este spus pentru cei ce au ochi sa vada si urechi sa auda.
Renuntand la himerele unei renasteri templiere, Willermoz si adeptii sai au regasit adevaratul Templu, in care se incarneaza periodic sfantul ordin. Aici, nu exista practici teurgice ca la alesii coheni, caci vocatia Rectificatilor este alta, dar templul se afla tot in inima omului; trebuie sa-l construim neincetat prin cautarea cunoasterii in dragoste, intrucat, conform apostolului Ioan, cel care cauta adevarul fara a-si iubi fratele, greseste. Masonului ii revine indatorirea de a construi templul, iata de ce cuaternarul, cifra 4, numar al prefectiunii, apartine gradelor simbolice in Regimul Scotian Rectificat, atingand apogeul in revelatia maestrului scotian a Sfantului-Andrei. Cavalerului binefacator al Cetatii Sfinte ii revine apoi misiunea de a face acte de caritate in lumina adevarului dobandit. In fine, tacerea domneste dintotdeauna asupra ultimei clase a regimului, care pastreaza continuitatea si puritatea acestuia, pentru ca, asa cum spunea Saint-Martin, zgomotul nu face bine iar binele nu face zgomot".
Serge Caillet
