POSIBILE SI COMPOSIBILE

Posibilitatea universala, spuneam, e nelimitata, si nu poate fi decat nelimitata; a vrea s-o concepi altfel, inseamna in realitate a te condamna sa n-o concepi deloc. […] Fara indoiala, e intotdeauna legitim sa se ia in considerare in mod particular, daca intelegem ce facem, anumite ordinuri de posibilitati cu excluderea altora, acest lucru facandu-l in definitiv orice stiinta; insa nu e legitim sa se afirme ca aceste ordinuri ar fi Posibilitatea si sa se nege tot ce depaseste masura intelegerii individuale, mai mult sau mai putin limitata. Acesta este totusi, intr-un grad sau in altul, caracterul esential al acestei forme sistematice inerenta intregii filosofii occidentale moderne; si este unul din motivele pentru care gandirea filosofica, in sensul obisnuit al cuvantului, nu are si nu poate avea nimic comun cu doctrinele de ordin pur metafizic.

    Printre filosofii care, in virtutea acestei tendinte sistematice si cu adevarat ''antimetafizice'', s-au straduit sa limiteze intr-un fel sau altul Posibilitatea universala, unii, precum Leibniz (…), s-au folosit in aceasta privinta de distinctia dintre ''posibile'' si ''composibile''; dar e evident ca aceasta distinctie, in masura in care e aplicabila in mod valabil, nu poate servi nicidecum acestui scop iluzoriu. Intr-adevar, composibilele nu sunt decat posibile compatibile intre ele, reunirea lor intr-un ansamblu complex neintroducand asadar in interiorul acestuia nici o contradictie; prin urmare, ''composibilitatea'' se refera in mod esential la ansamblul in discutie. Fireste, acest ansamblu poate fi, fie cel al caracterelor ce constituie toate atributele unui obiect particular sau al unei fiinte individuale, fie ceva mult mai general si mai intins, ansamblul tuturor posibilitatilor supuse unor conditii comune si formand un anumit ordin definit, unul din domeniile cuprinse in Existenta universala, insa in toate cazurile trebuie sa fie vorba de un ansamblu intotdeauna determinat, fara de care distinctia nu s-ar mai aplica. Astfel, pentru a lua mai intai un exemplu de ordin particular si extrem de simplu, un ''patrat rotund'' este o imposibilitate, pentru ca reunirea acestor doua posibile, ''patrat'' si ''rotund'', intr-o aceeasi figura implica contradictia; dar ele nu sunt mai putin realizabile in egala masura si cu acelasi titlu, caci existenta unei figuri patrate nu impiedica evident existenta simultana, alaturi de ea si in acelasi spatiu, a unei figuri rotunde, nu mai putin decat a oricarei alte figuri geometric conceptibile. Acest lucru e prea evident pentru a mai insista asupra lui; insa un asemenea exemplu, tocmai datorita simplitatii sale, are avantajul de a facilita intelegerea, prin analogie, a ceea ce se raporteaza la cazuri aparent mai complexe, precum cel despre care vom vorbi acum.

    Daca, in loc de un obiect sau de o fiinta particulara, se ia in considerare ceea ce putem numi o lume, conform sensului pe care l-am dat deja acestui cuvant, adica intreg domeniul format de un anumit ansamblu de composibile ce se realizeaza in manifestare, aceste composibile vor trebui sa fie toate posibilele ce vor satisface anumite conditii, care vor caracteriza si defini in mod precis lumea in chestiune, constituind una din treptele Existentei universale. Celelalte posibile, care nu sunt determinate de aceleasi conditii, si care, prin urmare, nu pot face parte din aceeasi lume, nu sunt evident mai putin realizabile din aceasta cauza, dar, bineinteles, fiecare conform lumii potrivite naturii sale. Altfel spus, orice posibil isi are propria-i existenta ca atare, iar posibilele a caror natura implica o realizare, in sensul inteles in mod obisnuit, adica o existenta intr-unul din modurile manifestarii, nu-si pot pierde acest caracter ce le este esential inerent si sa devina irealizabile prin faptul ca alte posibile sunt actual realizate. Se mai poate spune ca orice posibilitate care este o posibilitate de manifestare trebuie in mod necesar sa se manifeste prin chiar acest fapt, si ca, invers, orice posibilitate ce nu trebuie sa se manifeste este o posibilitate de nemanifestare; sub aceasta forma, aceasta nu pare decat o chestiune de simpla definire, totusi, afirmatia precedenta nu comporta decat acest adevar axiomatic, care nu este nicidecum discutabil. Daca s-ar pune totusi intrebarea de ce nu trebuie sa se manifeste orice posibilitate, adica de ce exista deopotriva posibilitati de manifestare si posibilitati de nemanifestare, ar fi suficient sa se raspunda ca domeniul manifestarii, fiind limitat prin chiar faptul ca este un ansamblu de lumi sau de stari conditionate (de altfel intr-o multitudine indefinita), n-ar putea epuiza Posibilitatea universala in totalitatea sa; el lasa in afara lui neconditionatul, adica tocmai ceea ce, metafizic vorbind, are cea mai mare importanta. Intrebandu-ne de ce cutare posibilitate nu trebuie sa se manifeste precum cutare alta, ar fi pur si simplu ca si cum ne-am intreba de ce ea este ceea ce este si nu ceea ce este o alta; e exact ca si cum ne-am intreba de ce cutare fiinta este ea insasi si nu o alta fiinta, intrebare, desigur, lipsita de sens. Trebuie sa intelegem bine, in aceasta privinta, ca o posibilitate de manifestare nu are, ca atare, nici o superioritate fata de o posibilitate de nemanifestare; ea nu este obiectul unui fel de ''alegeri'' sau ''preferinte'', ci este doar de o alta natura.

    Daca se va obiecta acum, cu privire la composibile, ca, dupa expresia lui Leibniz, ''nu exista decat o lume'', se ajunge la urmatoarea alternativa: ori aceasta afirmatie este o pura tautologie, ori ea nu are nici un sens. Intr-adevar, daca prin ''lume'' se intelege aici Universul total (sau chiar, limitandu-ne la posibilitatile de manifestare, intreg domeniul tuturor acestor posibilitati, adica Existenta universala), enuntul este foarte evident, cu toate ca modul in care este exprimat e poate impropriu; dar, daca nu intelegem prin acest cuvant decat un anumit ansamblu de composibile, cum se-ntampla de obicei (si cum am facut-o noi insine), e la fel de absurd sa se afirme ca existenta sa impiedica coexistenta altor lumi cu a afirma, pentru a relua exemplul nostru precedent, ca existenta unei figuri rotunde impiedica coexistenta unei figuri patrate, triunghiulare sau de orice alt fel. Tot ce se poate spune este ca, asa cum caracterele unui obiect determinat exclud din acest obiect prezenta altor caractere cu care ele ar fi in contradictie, conditiile prin care se defineste o lume determinata exclud din aceasta lume posibilele a caror natura nu implica o realizare supusa acelorasi conditii; aceste posibile sunt astfel in afara limitelor lumii luate in considerare, dar nu sunt excluse din aceasta cauza din Posibilitate, deoarece e vorba de posibile prin ipoteza, nici chiar, in cazuri mult mai restranse, din Existenta in sensul propriu al termenului, adica inteleasa ca incluzand tot domeniul manifestarii universale. Exista in Univers moduri multiple de existenta, fiecare posibil avandu-l pe cel potrivit naturii sale; cat despre a vorbi(cum fac uneori unii, tocmai referitor la conceptia lui Leibniz, indepartandu-se fara indoiala de gandirea sa intr-o destul de mare masura) de un fel de ''lupta pentru existenta'' intre posibile (conceptie ce nu are cu siguranta nimic metafizic), aceasta incercare de transpozitie a unei simple ipoteze biologice, in conexiune cu modernele teorii ''evolutioniste'', e chiar cu totul ininteligibila.

    Distinctia intre posibil si real, asupra careia multi filosofi au insistat atat de mult, nu are deci nici o valoare metafizica: orice posibil este real in felul sau si conform modului pe care il comporta natura sa; astfel, ar exista posibile ce n-ar fi nimic, iar a spune ca un posibil nu este nimic este pur si simplu o contradictie; cum am spus deja, imposibilul si doar el este un pur neant. A nega ca ar exista posibilitati de nemanifestare, inseamna a vrea sa limitezi Posibilitatea universala; pe de alta parte, a nega ca printre posibilitatile de manifestare exista diferite ordine ale lor, inseamna a o limita si mai mult.

    Inainte de a trece mai departe, va trebui sa remarcam ca, in loc sa se ia in considerare ansamblul conditiilor ce determina o lume, cum am facut mai inainte, s-ar putea de asemenea, din acelasi punct de vedere, sa se considere in mod izolat una din aceste conditii: de exemplu, dintre conditiile lumii corporale, spatiul, in calitate de continator al posibilitatilor spatiale. E evident ca, prin definitie chiar, in spatiu nu se pot realiza decat posibilitatile spatiale, dar nu e mai putin evident ca asta nu impiedica posibilitatile nespatiale sa se realizeze si ele (limitandu-ne la considerarea posibilitatilor de manifestare, ''a se realiza'' trebuie luat aici ca sinonim pentru ''a se manifesta''), in afara acestei conditii particulare de existenta care este spatiul. Totusi, daca spatiul ar fi infinit asa cum pretind unii, n-ar fi loc in Univers pentru nici o posibilitate nespatiala si, logic, gandirea insasi, pentru a lua exemplul cel mai obisnuit si mai cunoscut, n-ar putea fi admisa in existenta decat cu conditia sa fie conceputa ca intinsa, conceptie careia chiar psihologia ''profana'' ii recunoaste falsitatea fara nici o ezitare; insa, departe de a fi infinit, spatiul nu este decat unul din modurile posibile ale manifestarii, nici ea infinita, chiar in integralitatea extensiei sale, cu indefinitatea de moduri pe care le comporta, fiecare fiind indefinit la randul sau. Remarci similare sunt aplicabile oricarei alte conditii speciale de existenta; si ceea ce este adevarat pentru fiecare din aceste conditii luate in parte, e adevarat si pentru ansamblul mai multora din ele, a caror reunire sau combinare determina o lume. Se subintelege, de altfel, ca diferitele conditii astfel reunite trebuie sa fie compatibile intre ele, compatibilitatea lor antrenand-o pe cea a posibilelor pe care le contin, cu restrictia ca posibilele supuse ansamblului conditiilor luate in considerare pot sa nu constituie decat o parte a celor cuprinse in fiecare din aceste conditii considerata izolat de altele, de unde rezulta ca aceste conditii, in integralitatea lor, vor comporta, in afara partii lor comune, prelungiri in diferite sensuri, apartinand inca aceleiasi trepte a Existentei universale. Aceste prelungiri de extensie indefinita corespund, in ordinul general si cosmic, la ceea ce sunt, pentru o fiinta individuala, prelungirile uneia din starile sale, de pilda ale unei stari individuale considerata integral, dincolo de o anumita modalitate definita a aceleiasi stari, cum ar fi modalitatea corporala in individualitatea noastra umana.

R.Guenon

INFINITUL SI POSIBILITATEA

Pentru a intelege mai bine doctrina multiplicitatii starilor fiintei, e necesar sa urcam din nou, inaintea oricarei alte consideratii, la notiunea cea mai primordiala dintre toate, aceea a Infinitului metafizic, considerata in raporturile sale cu Posibilitatea universala.

Infinitul este, dupa semnificatia etimologica a termenului care il desemneaza, ceea ce nu are limite; si, pentru a-i respecta acestui termen sensul propriu, trebuie sa i se pastreze in mod riguros folosirea la desemnarea a ceea ce nu are absolut nici o limita, cu excluderea a tot ce se sustrage doar anumitor limitari particulare, ramanand totusi supus altor limitari in virtutea naturii sale, limitari ce-i sunt esential inerente, cum sunt, din punct de vedere logic (care traduce in definitiv, in modul sau, punctul de vedere ce se poate numi ''ontologic'') elementele ce intervin chiar in definitia problemei in discutie. Cum am avut deja ocazia s-o aratam in diverse randuri, cazul din urma este mai ales cel al numarului, spatiului si timpului, chiar in conceptiile cele mai generale si mai largi posibile in ce le priveste, care depasesc cu mult ideile obisnuite despre ele; in realitate, toate acestea nu pot apartine decat domeniului indefinitului. Acest indefinit, chiar daca este de ordin cantitativ ca in exemplele amintite, a fost abuziv numit de unii ''infinit matematic'', ca si cum adaugarea unui epitet sau a unei calificari determinate cuvantului ''infinit'' n-ar implica prin ea insasi o contradictie pur si simplu. In realitate, acest indefinit, provenind din finit si nefiind decat o extensie sau o desfasurare a acestuia (fiind prin urmare intotdeauna reductibil la finit), nu are nici o masura comuna cu adevaratul Infinit, la fel cum nici individualitatea, umana sau alta, chiar cu integralitatea prelungirilor indefinite de care este susceptibila, n-ar putea s-o aiba cu fiinta totala. Aceasta formare a indefinitului pornind de la finit, care isi are un exemplu foarte clar in producerea seriei numerelor, nu este posibila, intr-adevar, decat cu conditia ca finitul sa contina deja in potenta acest indefinit si, chiar atunci cand limitele i-ar fi indepartate pana la a le pierde din vedere intr-un fel, adica pana la a scapa mijloacelor noastre obisnuite de masura, ele nu sunt nicidecum suprimate prin aceasta; e foarte evident ca, datorita naturii insasi a relatiei cauzale, ''mai multul'' nu poate iesi din ''mai putin'', nici Infinitul din finit.

    Nu poate fi altfel nici cand e vorba, precum in cazul pe care il examinam, de anumite ordinuri de posibilitati particulare, in mod evident limitate prin coexistenta altor ordinuri de posibilitati, asadar in virtutea propriilor lor naturi, care face ca acestea sa fie anumite posibilitati determinate, iar nu toate posibilitatile fara restrictie. Daca n-ar fi asa, aceasta coexistenta a unei indefinitati de alte posibilitati, care nu sunt cuprinse in acestea (fiecare fiind de altfel susceptibila de o desfasurare indefinita), ar fi o imposibilitate, adica o absurditate in sensul logic al acestui cuvant. Infinitul, dimpotriva, pentru a fi intr-adevar infinit, nu poate admite nici o restrictie, ceea ce presupune ca el este absolut neconditionat si indeterminat, caci orice determinatie este obligatoriu o limitare, prin chiar faptul ca lasa ceva in afara ei, anume toate celelalte determinatii, posibile in egala masura. Limitarea prezinta de altfel caracterul unei veritabile negatii: a pune o limita inseamna a nega, pentru ceea ce este inchis in ea, tot ce exclude aceasta limita; prin urmare, negarea unei limite este propriu-zis negarea unei negatii, adica, in mod logic si chiar matematic, o afirmatie, astfel incat negarea oricarei limite echivaleaza in realitate cu afirmatia totala si absoluta. La ceea ce nu are limite, nu i se poate nega nimic, deci este ceea ce contine totul, in afara caruia nu este nimic; si aceasta idee de Infinit (de altfel cea mai afirmativa dintre toate, caci cuprinde sau include toate afirmatiile particulare) se exprima printr-un termen de forma negativa tocmai datorita indeterminarii sale absolute. In limbaj, intr-adevar, orice afirmatie directa este obligatoriu o afirmatie particulara si determinata, afirmarea a ceva, pe cand afirmatia totala si absoluta nu este nici o afirmatie particulara cu excluderea celorlalte, deoarece le implica pe toate deopotriva; si e usor de inteles, de-acum, raportul foarte strans pe care aceasta il are cu Posibilitatea universala, care cuprinde in acelasi mod toate posibilitatile particulare.

    Ideea de Infinit, asa cum am formulat-o aici, din punct de vedere pur metafizic, nu este in nici un fel discutabila sau contestabila, deoarece nu poate contine in sine nici o contradictie, prin chiar faptul ca nu exista in ea nimic negativ; mai mult, ea este necesara, in sensul logic al acestui cuvant, caci negatia ar fi cea contradictorie.

Intr-adevar, daca se ia in considerare ''Totul'', in sens universal si absolut, e evident ca el nu poate fi limitat in nici un mod, caci n-ar putea fi limitat decat prin ceva care sa-i fie exterior, iar daca ar exista asa ceva, acesta n-ar mai fi ''Totul''. E important de remarcat de altfel ca ''Totul'', in acest sens, nu trebuie nicidecum asimilat unui tot particular si determinat, adica unui ansamblu compus din parti care ar fi cu el intr-un raport diferit; el este propriu-zis ''fara parti'', deoarece aceste parti, inainte de a fi in mod necesar relative si finite, n-ar putea avea cu el nici o masura comuna, in consecinta nici un raport, ceea ce revine la a spune ca ele nu exista pentru el; acest lucru e suficient pentru a arata ca nu trebuie sa ne formam nici o conceptie particulara despre el.

    Ceea ce am spus despre Totul universal, in determinatia sa absoluta, i se aplica si cand il consideram din punct de vedere al Posibilitatii; la drept vorbind, aceasta nu este o determinatie, ori cel putin e minimum de determinare cerut pentru a ni-l face actualmente conceptibil si mai ales exprimabil intr-un grad oarecare. Cum am avut ocazia sa aratam altundeva, o limitare a Posibilitatii totale este, in sensul propriu al cuvantului, o imposibilitate, deoarece, trebuind a cuprinde Posibilitatea pentru a o limita, ea n-ar putea fi cuprinsa, si ceea ce este in afara posibilului n-ar putea fi altceva decat imposibilul; dar o imposibilitate, nefiind nimic decat pur si simplu o negatie, un veritabil neant, nu poate evident limita ceva, de unde rezulta imediat ca Posibilitatea universala e in mod necesar nelimitata. Trebuie sa se tina seama, de altfel, ca acest lucru nu e fireste aplicabil decat Posibilitatii universale si totale, care nu este astfel decat ceea ce putem numi un aspect al Infinitului, fata de care nu este distincta in nici un fel si in nici o masura; nu poate fi nimic care sa fie in afara Infinitului, caci aceasta ar fi o limitare, iar atunci el n-ar mai fi Infinitul. Conceptia unei ''pluralitati de infinituri'' este o absurditate, deoarece ele s-ar limita reciproc, astfel incat, in realitate, nici unul n-ar fi infinit; asadar, cand spunem ca Posibilitatea universala este infinita sau nelimitata, trebuie inteles prin asta ca ea nu este altceva decat Infinitul insusi, considerat sub un anumit aspect, in masura in care e permis sa se spuna ca exista aspecte ale Infinitului. De vreme ce Infinitul este intr-adevar ''fara parti'', nu poate fi vorba, la rigoare, de o multiplicitate de aspecte care sa existe realmente si ''in mod distinct'' in el; noi suntem cei care, la drept vorbind, concepem Infinitul sub un aspect sau altul, caci nu putem face altfel si, chiar daca conceptia noastra n-ar fi esential limitata (cum este atata timp cat suntem intr-o stare individuala), ea ar trebui obligatoriu sa se limiteze pentru a deveni exprimabila, deoarece trebuie pentru asta sa imbrace o forma determinata. Important e sa intelegem bine de unde vine limitarea si de ce anume tine ea (pentru a nu o atribui decat propriei noastre imperfectiuni, ori mai degraba celei a instrumentelor interioare si exterioare de care dispunem actualmente ca fiinte individuale, neavand in mod efectiv, ca atare, decat o existenta definita si conditionata) si nu de a transfera aceasta imperfectiune – pur contingenta si tranzitorie ca si conditiile la care se refera si din care rezulta – in domeniul nelimitat al Posibilitatii universale.

    Mai adaugam o ultima remarca: daca se vorbeste in mod corelativ de Infinit si Posibilitate, nu e pentru a stabili intre acesti doi termeni o distinctie care n-ar putea exista in realitate; in acest caz, Infinitul este considerat in special sub aspectul sau activ, pe cand Posibilitatea este aspectul sau pasiv; insa, fie ca il privim ca activ sau pasiv, e intotdeauna Infinitul, care nu poate fi afectat de aceste puncte de vedere contingente, iar determinatiile, oricare ar fi principiul prin care se efectueaza, nu exista aici decat in raport cu conceptia noastra. Este in definitiv acelasi lucru cu ceea ce am numit altundeva, conform terminologiei doctrinei extrem-orientale, ''perfectiunea activa'' (Qian) si ''perfectiunea pasiva'' (Kun), Perfectiunea, in sens absolut, fiind identica cu Infinitul inteles in toata indeterminarea sa; cum am spus atunci, avem aici analogia, dar intr-un alt grad si dintr-un punct de vedere mai universal, a ceea ce sunt, in fiinta, ''esenta'' si ''substanta''. Trebuie inteles bine, de acum inainte, ca Fiinta nu include Posibilitatea totala, neputand fi in consecinta identificata cu Infinitul; de aceea spunem ca punctul de vedere in care ne situam aici este mult mai universal decat cel in care nu avem de luat in considerare decat Fiinta. […]

Rene Guenon

DESTINELE UMANITĂŢII

-->

Daca ne raportam la cilindrul si la elicea reprezentative ale destinelor Universului, guvernate de legile Evolutiei, se va remarca faptul ca destinele particulare ale Umanitatii sunt guvernate de aceleasi legi, intr-un mod la fel de exact si imprescriptibil, netrebuind decat sa se faca o aplicatie logica si adecvata a acestor legi la starea umana, pentru a avea solutia problemelor ce ingrijoreaza mai mult sau mai putin specia noastra.

    Ciclul uman este unul dintre elementele elicei; el este in mod plauzibil una dintre spirele ei; si viata umana poate fi determinata ca incepand si sfarsind cu spira luata in considerare, asadar marginita la extremitatile ei de cele doua intersectii ale spirei cu paralela la inaltimea cilindrului trasata printr-un punct oarecare al suprafetei lui laterale.

    Acest coralar al propozitiilor noastre precedente arata in mod imediat ca ciclul uman este un ciclu absolut normal, ca modificarea umana nu are, printre celelalte modificari, nimic surprinzator sau miraculos, neaplicandu-i-se, asadar, solutii sau transformari particulare.

    Pentru ca, nu exista nimic extraordinar in umanitate, nici in soarta ce o asteapta; singurul lucru extraordinar este ca ea nu a fost niciodata cum e acum. Ea face parte, in locul sau natural, din modificarile Universului; ea este unul din elementele normale ale Evolutiei. Nimic nu a fost ,,creat” pentru om; nimic nu-l asteapta pe om in mod special; el vine de unde provine totul; el merge unde totul se intoarce; si staza in care se afla nu are mai mare importanta decat celelalte.

    Noi ii dam o importanta mai mare, deoarece ne aflam in ea in momentul in care vorbim; si asta e foarte rezonabil, daca ii acordam doar o curiozitate mai intensa. Insa nu ne mai ramane decat o vanitate naiva, daca aceasta curiozitate ne determina sa cerem pentru om un tratament special; trebuie sa fim convinsi (lucru dificil atat datorita orgoliului nostru cat si celor ce cauta sa traga avantaje din el) ca omul nu este intr-o situatie inferioara, nici intr-una privilegiata, ci el este pur si simplu cum trebuie sa fie; ca el este o fiinta nici in mod particular fericita, nici in special nefericita, si ca el nu merita nici interjectii laudative, nici execrari jalnice, cu care textele religioase, rand pe rand, il tamaiaza sau il descurajeaza.

    Doar omul ar avea un suflet, scriu unii adulatori, care cauta , ca toti semenii lor, sa traga un profit din linguseala lor. Aceasta propozitie este la fel de vadit falsa ca si cea care ar pretinde ca omul este singurul care ar avea un corp. In realitate, aceasta propozitie este falsa atat in sensul sau general cat si in partinirea sa. Cum vom arata mai departe, omul are cu siguranta ceva ce ii este propriu, anume tocmai caracteristica starii umane. Insa fiintele modificate, care ne urmeaza si ne preceda, poseda cu acelasi titlu caracteristicile post-umane si ante-umane, si nu au dreptul de a ne mandri cu ele, deoarece sunt furnizate de legea activitatii si nu puteau sa nu le dobandeasca in mod succesiv.

    Insa caracteristica umana, ca oricare alta, nu este compusa din nici un element care sa nu se gaseasca in om. E un compus al carui cantitati nu se gasesc decat in om in anumiti coeficienti, dar ale carui elemente consecutive se regasesc intr-una sau mai multe stari adiacente; ele nu sunt ale omului; doar asocierea lor alcatuieste fiinta umana.

    Reprezentarea matematica ne arata de altfel o elice perfect regulata si coordonata; nici un punct nu este excentric; toate sunt regulate si consecventiale elementelor generatoare ale figurii; umanitatea este pe unul din aceste puncte sau mai bine zis pe una din spirele compuse din aceste puncte. Ea este asadar cu totul normala, neintrunind nicidecum preferintele Divinitatii, si trebuie sa expulzam, in arsenalul imbatranit al orgoliilor si spaimelor noastre, elogiile si amenintarile ce ne-au fost solemn repartizate in numele acestei situatii privilegiate, care nu este decat o conceptie smintita si cu totul contrara principiului Evolutiei si Perfectiunii insesi.

    Sa ne indreptam pe elicea Evolutiei spre un punct de intersectie furnizat de paralela la inaltimea cilindrului pe suprafata sa laterala; aceasta paralela intersecteaza toate rotatiile elicei; intre doua puncte de intersectie consecutive este figurata spira Umanitatii: punctul de intersectie inferior este cel al inceputului spirei, si al observatiei noastre actuale. Acesta este momentul in care se naste Umanitatea.

    Ea se naste, adica vine din modificarea precedenta, fara dificultate sau efort, urcand incet curba, printr-o miscare giratorie continua, datorata fortei atractive a Perfectiunii. - Legea cauzalitatii este originea acestei nasteri, si a perpetuitatii acestei nasteri, cel putin atat cat va exista un curent al Formelor, caci forma umana poate sa se piarda in Universal; ea se va pierde in mod cert, insa nu poate pieri in sensul negativ in care obiectivitatile noastre il dau acestui termen gramatical, deci ea va sfarsi usor odata cu expirarea formei sale si a inlocuirii ei cu o alta, dar nu va sfarsi in plin mers printr-un cataclism brutal ce ar intrerupe cursul uniform al destinului sau. Sa lasam deci, si fara o prea lunga dezvoltare, intr-adevar de prisos, sfarsitul lumii bunului rege Robert, si congelarea globului nostru dlui Camille Flammarion: aceste ipoteze sunt gratuite si, in cazul ca ar fi considerate material si fiziologic realizabile, ele n-ar avea nici o influenta asupra Formei umane nici asupra Destinelor Umanitatii. Globul terestru, ca vehicul, n-ar putea pieri decat atunci cand ar deveni inutil. Adica umanitatea nu va pieri odata cu planeta, ci planeta va pieri atunci cand nu va mai servi drept teatru Umanitatii. - Si toate acestea nu sunt decat contingente inutile.

    Legea activitatii impinge Umanitatea, dupa nasterea sa, pe spirala evolutiei sale particulare; Umanitatea nu ramane niciodata imobila pe un punct a acestei spirale, si nu trece niciodata de doua ori prin acelasi punct. Inseamna ca ciclul uman se compune doar din viata terestra, si ca nu trebuie niciodata, dupa moarte, sa revenim pe planeta? Ar fi bine sa se dea un raspuns definitiv, in orice sens, acestei chestiuni. Cu siguranta, nu vom trece niciodata din nou prin starea umana, asa cum o traversam astazi, caci legea activitatii, legea armoniei si legea binelui ar fi violate prin asta. Insa nu exista pe Pamant decat ,,compusuri umane”? Si ,,compusurile umane” se pot modifica numai pe pamant? Sa incercam sa raspundem prin analogie unor interogatii atat de stanjenitoare.

    In cele trei regnuri pe care le cunoastem pe globul nostru, regnul animal vede si simte regnul vegetal si regnul mineral; regnul vegetal presimte, dar nu vede; regnul mineral nici nu presimte, nici nu vede. Iata ansamblul a ceea ce cade sub simturi. Insa noi presimtim, fara a vedea, o alta materie decat cea catalogata in cele trei regnuri. Tot ce este electricitate, psihism, forte ratacitoare, iata materia ce nu cade sub controlul nostru senzorial, si fata de care Umanitatea este precum planta fata de Umanitate. Se poate impinge analogia mai departe. Mineralul nu simte deloc ca il proiectam si ca ne folosim de el; si noi putem fi instrumentele inconstiente ale unor fiinte terestre ce nu au nici unul din cele cinci simturi ale noastre, pe care le ignoram, si care se folosesc de spiritul nostru fara stirea lui, la fel cum vointa noastra se foloseste de mineral. Noi stapanim animalele, plantele si metalele; de ce vrem noi, daca nu din cel mai ridicol orgoliu, sa nu fim guvernati de nimeni, si sa nu existe nici o forma in Univers intre Dumnezeu si noi? Acest lucru e cu totul ilogic, si incepe chiar sa fie contrar unor descoperiri recente ale stiintelor mentale si psihice. Aceste fiinte superioare, aceste entitati indiscutabile, desi necunoscute, aceste forme, absolut normale, ale Universului sunt sau nu Umanitati perfectionate? Cine va incerca sa impuna un raspuns afirmativ? Insa cine va indrazni sa spuna ca acest lucru e imposibil?

    Si pe de alta parte, este ciclul uman limitat inevitabil la rolul pe care vedem ca-l joaca pe acest pamant? Pentru ca un om sa ramana in umanitate este indispensabil ca el sa calce pamantul cu picioarele, sa recolteze grau cu mainile, sa sfasie carnea cu dintii? Nimeni nu va pretinde ca esenta Umanitatii este in forma, adica, pentru a folosi un limbaj mai fizic – in posesia si folosirea celor cinci simturi, si in habitatul actualei noastre planete. Umanitatea se poate dezvolta in afara planetei, cu o aparenta si mijloace potrivite conditiilor formale de existenta ce ii vor fi rezervate in alta parte. Si acest lucru este perfect analogic si plauzibil.

    Astfel, pentru Umanitate, a fi pe acest pamant cu alte elemente organice, cu o alta Viata – sau a trece la o alta modificare cu organe analoage, insa perfectionate: iata doua variatiuni, deopotriva acceptabile, ale legii Renasterilor. Si asa este metempsihoza budista si pitagoriciana, pe care o admite intreaga antichitate, si noi impreuna cu ea, ca un corolar, perfect logic si demonstrat, al Legilor Evolutiei. Aceasta lege a Renasterilor afecteaza Umanitatea in tot ciclul uman; ea isi are una din aplicatii in specia umana terestra; si de aceea faceam distinctia intre Omul colectiv si omul individual.

    Umanitatea este o spira a elicei; specia umana actuala este unul dintre punctele spirei. Sa avem grija mereu sa nu confundam partea cu totul, si sa nu cadem prin urmare in reveriile cele mai nebuloase sau in transformismul cel mai grosolan. Viata umana terestra este unul din punctele ciclului uman; ea este una din formele Umanitatii; si Umanitatea, prin legea Renasterilor, traverseaza starea umana prezenta, fara sa se mentina si fara sa se intoarca la ea. Insa daca specia umana este pierduta pentru om dupa moartea individuala, Umanitatea ramane in Omul colectiv. Si vom vedea mai departe cum se comporta agregatul uman in aceste diferite situatii. Si vom vedea de asemenea ca, anterior si ulterior ciclului uman subzista, din ceea ce este caracteristica Umanitatii, un element constitutiv imanent si etern.

    Legea armoniei impinge Umanitatea de-a lungul ciclului sau cu o miscare generala si uniforma. Miscarea este generala, in sensul ca nici una din partile ce constituie Umanitatea n-ar putea sa-i scape prin hazard sau sa i se sustraga in mod voit; ea este uniforma, cauza initiala (miscarea datorata manifestarii vointei cerului) exercitandu-se asupra intregii Umanitati intr-un mod intotdeauna egal ei insesi, si aceasta se misca deci de-a lungul spirei sale fara efort si fara oprire. Aceasta lege a armoniei are o tripla consecinta: in destinul Umanitatii nu exista hazard, nu exista diferentiere esentiala si nici surprize sau exceptii.

    Nu exista hazard: hazardul este intr-adevar produs prin concordanta inconstientei elemenrului cu absenta motorului sau initial. Admitem inconstienta elementului, ca neputinta in cursul unei modificari, si neintelegerea neputincioasa, daca se considera seria modificarilor. Dar cum sa admitem absenta motorului, adica uitarea in care Vointa cerului ar lasa cea mai mica dintre partile pe care principiul cauzalitatii le-a lansat in miscare, asadar in existenta obiectiva? Acest lucru e cu totul imposibil; caci daca elementul partial considerat ar fi abandonat din intamplare in afara Universului manifestat, ar trebui negat infinitul Vointei cerului; si daca elementul ar fi abandonat din intamplare in Universul manifestat, ar trebui negata Perfectiunea omniscienta a acestei Vointe, prin urmare aceasta Vointa nu ar exista. Hazardul si cerul sunt reciproc contradictorii si exclusive. Si cum Universul este cerul manifestat, trebuie sa negam fie hazardul, fie Universul, pana in cea mai corecta dovada a simturilor noastre. Suntem deci condusi la aceasta propozitie adevarata: Hazardul nu exista. Si suntem bucurosi sa constatam ca aceasta propozitie este de mult timp inscrisa la inceputul inaltei stiinte pur occidentale, si in fruntea operelor maestrilor ce s-au ocupat de ea. In crestinism, si in toate sistemele religioase si filosofice ce provin din el sau din care el provine, aceasta parte eficienta a principiului armoniei poarta numele de Providenta, cuvant a carei semnificatie radicala constituie chiar negatia hazardului.

    Nu exista diferentiere, in Umanitate, intre destinele diverselor elemente ce o compun. Elementele care, in punctul dat, intra simultan – in mod armonic – intr-o modificare, ies impreuna din aceasta modificare, si intra impreuna in alta. In plus, toate elementele parcurg toate modificarile in aceeasi ordine. In fine, la fel ca originea lor, destinatia lor este aceeasi pentru toate. Iata ceea ce cere in mod riguros legea Armoniei; este cu neputinta ca aceasta lege sa fie incalcata in vreunul din punctele sale. Trebuie sa afirmam de pe acum ca Principiul, la fel de neclintit, al Justitiei, dobandeste intotdeauna si peste tot o deplina satisfactie. Insa este propriu atributelor cerului de a se conforma unele altora si de a nu se incomoda cu nimic pana in consecintele lor extreme; principiul Justitiei se impaca foarte bine cu legea Armoniei, fiind una din manifestarile ei metafizice; si Armonia, precum corolarul ei Justitia, cere ca soarta ultima a Umanitatii si a Universului sa fie una comuna si unica.

    Sa remarcam in trecere ca prin aplicarea Armoniei, la fel prin cea a Activitatii, nu este permis sa se admita metempsihoza grosolana a mediocrilor succesori ai lui Pitagora. Anumite elemente nu ar putea ramane intr-o modificare – pastrandu-si sau schimbandu-si formele – in timp ce alte elemente, intrate deodata cu ele in aceasta modificare, ar traversa-o si ar parasi-o; nu e posibil ca unele sa avanseze, pe cand celelalte sa retrogradeze sub pretextul sanctiunilor, deoarece, o data pentru toate, sanctiunile legate de actele temporare sunt obligatoriu obiective, si n-ar putea sa se aplice unor legi consecventiale subiectivitatii. Toate fiintele urmeaza, in curentul formelor, o miscare armonica si regulata; si doar legea binelui determina directia acestei miscari.

    In sfarsit, in aceasta miscare nu exista ciocnire, oscilatie, nici neprevazut, adica mersul este metodic. Armonia afecteaza toate fiintele in pasivitatea lor si regularizeaza emiterea lor in forme. Nu exista deci creatie neprevazuta; nu exista generatie spontanee; toate fiintele exista in acelasi timp, si prima zi in care le constatam existenta, nu este ziua nasterii lor; aceasta pretentie este inca o rabufnire de orgoliu al creierelor umane slujite de o inteligenta imperfecta si de organe senzoriale foarte mediocre in realitate; ea nu este mai de sustinut decat opinia unui astronom (pentru onoarea astronomiei cred ca acest astronom nu exista si nu va exista niciodata) ce ar declara ca o stea este creata in ziua in care o percepe pentru prima data in campul lunetei sale, pe cand, in realitate, acest astru este atat de departe de globul nostru incat nu percepem decat lumina emisa de el. Ar fi ridicol sa se refuze principiilor metafizicii si manifestarilor subiectivului ceea ce li se acorda legilor unei stiinte contingente. Nu exista asadar generatie spontanee. Insa regularitatea emiterii de forme cere mai mult; ea cere transmisia regulata a formei, in cele mai mici detalii. Astfel forma umana va fi intotdeauna forma umana; ii este la fel de imposibil unui om sa nasca un bou, ca si unui bou sa nasca un om sau unei plante sa nasca o bucata de metal. Acest enunt pare ridicol, dar va parea mult mai putin cand se va intelege ca el exprima imposibilitatea ca, de-a lungul tuturor perfectionarilor sau treptelor posibile, o maimuta sa nasca un om, prin asta fiind iremediabil condamnata aceasta bizara teorie a lui Littre', care intre timp a fost decorata cu vocabula de darwinism. Ultimii sustinatori ai acestor propozitii imposibil de demonstrat, fizic sau metafizic, nu ar admite nicidecum posibilitatea ca un cuplu de negrii sa de-a nastere unui alb, dar gasesc plauzibil ca un cuplu de orangutani, in adancul padurilor si intr-un impenetrabil mister, sa procreeze intr-o zi o fiinta umana.

    Binenteles, admitem ca, la fel cum nu exista, ca sa spun asa, limita apreciabila intre cele mai multe animale si plante, si intre cele mai multe vegetale si animale, exista intre forma umana si celelalte forme animale mai apropiate de ea cate forme se doreste, aceasta fiind, prin ierarhizare si puse in ordine, cele mai asemanatoare posibil vecinelor lor. Intre maimuta cea mai umana si omul cel mai simiesc admitem mii de forme, daca se doreste, de antropoizi (desi nu s-au gasit niciodata urme absolut convingatoare ale acestora, nici in geologie nici in zoologie); si astfel, pentru cea mai mare satisfactie a anumitor savanti, foarte orgoliosi in ce-i priveste si foarte modesti in privinta stramosilor lor, distanta intre om si maimuta va fi acoperita. Asta e adevarat in ceea ce priveste similitudinea aparentelor; insa diferentierea intre trepte, indefinita sau infinitezimala, subzista cu aceiasi rigoare; antropoizii vor face antropoizi, maimutele, maimute si oamenii, oameni; si asa va fi mereu, atat cat va curge in Univers curentul formelor.

    In fine, acestei Umanitati, pe care o stim acum activa, mobila si, dupa miscarile sale, menita unui destin general si comun, legea binelui ii desemneaza acest destin si ii precizeaza deopotriva directia si scopul activitatii. Acest scop este excelent, deoarece planul suprem si unic al Vointei cerului este in mod esential si invincibil bun. Nu exista spaime si pedepse eterne; sa fie dovedite, in limbajul cel mai concis si mai simplu.

    Daca ar exista o suferinta in mod etern, in afara lui Dumnezeu, acesta nu ar contine totul; el nu ar fi infinit, nu ar fi Dumnezeu. Daca ar exista o suferinta eterna inauntrul lui Dumnezeu, el nu ar fi infinit de bun, nu ar fi Dumnezeu. Suferinta eterna nu exista asadar nici in Dumnezeu, nici in afara lui Dumnezeu, adica nu exista deloc si nu poate exista. Amenintarile cele mai elocvente, vituperatiile cele mai interesate nu vor iesi din aceasta dilema simpla, in care se afla inchisa intreaga ratiune.

    De altfel, tocmai vointa cerului pune in circulatie fiintele in curentul formelor; fara aceasta vointa Eterna, nu ar exista miscarea si forma, nici cea mai mica parte a ,,creatiei”; cum sa se presupuna ca aceasta vointa, care se exercita la nastere si sustine toate modificarile fiintelor, nu s-ar mai exercita in momentul transformarii finale si le-ar lasa sa fie in pericol sau in decadere? Si cum sa se presupuna ca aceasta vointa, ce se exercita etern, ar conduce fiintele iesite din ea si doar prin ea la suferinta si nenorocire? Cum sa se presupuna ca ea le indreapta in alta parte decat spre sine, adica spre un sfarsit identic inceputului? Acestea sunt prejudecati lipsite de logica, de justitie, de bunatate, cu totul revoltatoare, si in care se simte tocmai originea lor umana, adica mediocra si particularista. Doar o fiinta marginita poate concepe o solutie contrara binelui, adica negativa. - Si prin faptul ca o solutie este negativa si limitata, ea nu poate iesi din contingenta in care a aparut, fiind inaplicabila problemelor ce apartin subiectivului.

    Iata deci destinele Umanitatii perfect dirijate de catre cele patru legi ineluctabile ce au prezidat nasterea Universului si prezideaza mersul sau. -Insa ce devine, cu aceasta ineluctabilitate, libertatea lucrurilor? O vom explica mai mult cand va fi vorba de conditiile individului. Libertatea umana exista: si ea exista in conditii ce satisfac justitia subiectiva si care angajeaza suficient, din punctul de vedere al sanctiunii de prevazut, responsabilitatile noastre personale.

    Insa aceasta fiind afirmata si inainte de a fi dezvoltata altundeva, libertatea fiintelor nu exista, ca parti lansate in curent de vointa cerului, si inainte de a fi adunate de aceasta vointa. Sa nu uitam carei lumi ii apartine seria de care vorbim, si ca rationamentul nostru este legat de planul metafizic, adica divin. Suntem aici in fata Vointei Divine. Nici o vointa nu exista decat daca emana din aceasta vointa, deci nici o vointa n-o poate egala; caci daca o vointa ar egala Divinul, ea ar fi Divinul si nu emanatia sa.

    Orice vointa ce egaleaza divinul este identica cu el; prin urmare nici o vointa nu poate, de la egal la egal, sa se indrepte impotriva vointei Divine. - Nu exista deci vointa care sa invinga Divinul; nu exista asadar libertate impotriva Activitatii cerului. Planurile cerului nu pot fi schimbate, evitate sau intarziate: nimic nu poate precumpani impotriva lor; si toate doctrinele religioase – chiar doctrina Romei, exprimata in cea mai proasta latina din lume – sunt aici in acord cu metafizica si logica naturala. Libertatea Totala nu exista decat in Infinit si nu actioneaza decat prin el si prin vointa lui. - O fiinta trecuta in curentul formelor nu poate fi inzestrata cu libertate totala fara a fi instantaneu Dumnezeu. Si universul este guvernat in mod invincibil; si el merge in mod invincibil spre destinele sale. Si la fel cum omul nu se naste cand vrea el si nu-si alege momentul mortii, Umanitatea se naste intr-o modificare si o paraseste in conditiile prevazute de vointa cerului. Si ea ajunge acolo unde, din eternitate, a indreptat-o vointa cerului.

    Libertatea Totala este deopotriva cel mai primejdios si cel mai ridicol cadou ce i s-ar putea face Umanitatii: primejdios, deoarece ea ar putea astfel sa se opuna destinelor sale fericite; ridicol, deoarece cei ce pretind sa i-l ofere nu tin cont ca permitand Umanitatii sa fie in fata lui Dumnezeu, ar face din Umanitate Dumnezeu. - Insa aceasta inventie a orgoliului si cupiditatii umane se preocupa putin de un asemenea contrasens unit cu o asemenea impietate. Libertatea Totala, pe care specia umana ar accepta-o din orgoliu, ar duce la responsabilitatea totala, la Greseala Totala si la Pedeapsa Eterna, singura reparatie posibila a acestei greseli totale. Si inventatorii teoriei si ai consecintelor sale au inventat in acelasi timp ca, ministri ai lui Dumnezeu pe pamant, ar putea, ajutati de rugaciuni, de bani, de avantaje de tot felul, sa se apere de Pedeapsa Eterna, sa indrepte Greseala Totala, sa dirijeze responsabilitatea totala, si sa plateasca astfel, printr-un ingenios ricoseu, aceasta libertate totala, din care au facut un cadou gratuit Umanitatii benevole.

REPREZENTAREA GEOMETRICĂ A TREPTELOR EXISTENŢEI

    Pana aici, n-am facut decat sa examinam diversele aspecte ale simbolismului crucii, aratandu-le legatura cu semnificatia metafizica pe care am indicat-o in primul rand. Aceste consideratii, ce nu sunt intr-un fel decat preliminare, fiind incheiate, trebuie sa dezvoltam acum aceasta semnificatie metafizica, ducand cat mai departe posibil studiul simbolismului geometric prin care sunt reprezentate deopotriva, atat treptele Existentei universale, cat si starile fiecarei fiinte, conform celor doua puncte de vedere pe care le-am numit ,,macrocosmos” si ,,microcosmos”.
Sa amintim mai intai ca, atunci cand consideram fiinta in starea sa individuala umana, trebuie sa avem cea mai mare grija sa remarcam ca individualitatea corporala nu este in realitate decat o portiune, o simpla modalitate a acestei individualitati umane, aceasta in integralitatea sa fiind susceptibila de o dezvoltare indefinita, manifestandu-se in modalitati a caror multiplicitate este de asemenea indefinita, dar al caror ansamblu nu constituie, totusi, decat o stare particulara a fiintei, situata in intregime intr-o singura si aceeasi treapta a Existentei universale. In cazul starii individuale umane, modalitatea corporala corespunde domeniului manifestarii grosiere sau sensibile, pe cand celelalte modalitati apartin domeniului manifestarii subtile.
Fiecare modalitate este determinata de un ansamblu de conditii ce ii delimiteaza posibilitatile, si fiecare, considerata separat de celelalte, poate de altfel sa se intinda dincolo de domeniul acestei modalitati, si sa se combine, asadar, cu conditii diferite pentru a constitui domeniile altor modalitati, facand parte din aceeasi individualitate integrala. Astfel, ceea ce determina o anumita modalitate, nu este o conditie speciala de existenta, ci mai degraba o combinatie sau o asociere a mai multor conditii; pentru a explica mai pe larg acest punct, ar trebui sa luam un exemplu de genul celui al conditiilor existentei corporale, a caror expunere detaliata ar necesita, un studiu cu totul aparte.
Fiecare domeniu despre care am vorbit, continand o modalitate a unui anumit individ, poate de altfel sa contina, daca e considerat in general si doar in raport cu conditiile pe care le implica, modalitati similare apartinand unei indefinitati de alti indivizi, in care fiecare, la randul sau, este o stare de manifestare a uneia dintre fiintele Universului: acestea sunt stari si modalitati ce isi corespund in toate aceste fiinte. Ansamblul domeniilor ce contin toate modalitatile unei aceleasi individualitati, domenii care, cum am spus, sunt in multitudine indefinita, fiecare fiind indefinit in extensie, acest ansamblu, spunem noi, constituie o treapta a Existentei universale, care, in integralitatea sa, contine o indefinitate de indivizi. Se intelege ca ne referim aici la o treapta a Existentei ce comporta o stare individuala, de vreme ce am luat ca tip starea umana; insa tot ce se raporteaza la modalitatile multiple este adevarat in egala masura pentru o stare oarecare, individuala sau non-individuala, deoarece, conditia individuala nu poate aduce decat limitari restrictive, fara ca totusi posibilitatile pe care le include sa-si piarda din aceasta cauza indefinitatea. 
Dupa tot ce am spus deja, putem reprezenta o treapta a Existentei printr-un plan orizontal, intinzandu-se indefinit dupa doua dimensiuni corespunzatoare celor doua indefinitati luate aici in considerare: pe de-o parte, cea a indivizilor, reprezentabila prin ansamblul dreptelor planului paralele uneia dintre dimensiuni, definita, daca se doreste, prin intersectia acestui plan orizontal cu un plan frontal; si, pe de alta parte, cea a domeniilor particulare ale diferitelor modalitati ale indivizilor, care va fi reprezentata in acest caz prin ansamblul dreptelor planului orizontal perpendiculare pe directia precedenta, adica paralele axei vizuale sau antero-posterioare, a carei directie defineste cealalta dimensiune. Fiecare din aceste doua categorii cuprinde o indefinitate de drepte paralele intre ele si indefinite ca lungime; fiecare punct al planului va fi determinat de intersectia a doua drepte apartinand respectiv acestor doua categorii, si va reprezenta, prin urmare, o modalitate particulara a unuia dintre indivizii cuprinsi in treapta luata in considerare.
Fiecare din treptele Existentei universale (care comporta o indefinitate de trepte) va putea fi reprezentata la fel, intr-o intindere cu trei dimensiuni, printr-un plan orizontal. Am vazut ca sectiunea unui asemenea plan printr-un plan frontal reprezinta un individ, sau mai degraba, pentru a vorbi intr-un mod mai general si susceptibil de a fi aplicat tuturor treptelor fara deosebire, o anumita stare a unei fiinte, stare ce poate fi individuala sau non-individuala, conform conditiilor treptei Existentei careia ii apartine. Putem deci acum sa privim un plan frontal ca reprezentand o fiinta in totalitatea sa; aceasta fiinta cuprinde o multitudine indefinita de stari, figurate in acest caz prin toate dreptele orizontale ale acestui plan, ale carui verticale, pe de alta parte, sunt formate din ansamblul modalitatilor ce isi corespund in toate aceste stari. De altfel, in intinderea cu trei dimensiuni exista o indefinitate de asemenea planuri, reprezentand indefinitatea fiintelor cuprinse in Universul total.
 
REPREZENTAREA GEOMETRICĂ A FIINŢEI

In reprezentarea geometrica cu trei dimensiuni pe care am expus-o, fiecare modalitate a unei stari oarecare a fiintei nu este indicata decat printr-un punct; o asemenea modalitate este totusi susceptibila, si ea, de a se dezvolta pe parcursul unui ciclu de manifestare comportand o indefinnitate de modificari secundare. Astfel, pentru modalitatea corporala a individualitatii umane, de exemplu, aceste modificari vor fi toate momentele existentei sale (considerata fireste sub aspectul succesiunii temporale care e una din conditiile careia ii este supusa aceasta modalitate) sau, ceea ce revine la acelasi lucru, toate actele si toate gesturile, oricare ar fi ele, pe care le va face in cursul acestei existente. Pentru a putea introduce toate aceste modificari in reprezentarea noastra, modalitatea luata in considerare n-ar mai trebui figurata doar printr-un punct, ci printr-o dreapta, in care fiecare punct ar fi, in acest caz, una din modificarile secundare despre care am vorbit, avand grija sa remarcam ca aceasta dreapta, desi indefinita, nu este din acest motiv mai putin limitata, asa cum este de altfel intreg indefinitul, si chiar, daca se poate spune asa, orice putere a indefinitului. Indefinitatea simpla fiind reprezentata prin linia dreapta, dubla indefinitate, sau indefinitul la puterea a doua, va fi reprezentata prin plan, iar tripla indefinitate, sau indefinitul la puterea a treia, prin intinderea cu trei dimensiuni. Prin urmare, daca fiecare modalitate, considerata ca o modalitate simpla, e figurata printr-o dreapta, atunci o stare a fiintei, comportand o indefinitate de asemenea modalitati, adica o dubla indefinitate, va fi acum figurata, in integritatea sa, printr-un plan orizontal, iar o fiinta, in totalitatea sa, va fi reprezentata, cu indefinitatea starilor sale, printr-o intindere cu trei dimensiuni. Aceasta noua reprezentare este in consecinta mai completa decat prima, insa este evident ca nu putem, doar daca iesim din intinderea cu trei dimensiuni, sa luam in considerare decat o singura fiinta, si nu, ca mai inainte, ansamblul tuturor fiintelor din Univers, deoarece considerarea acestui ansamblu ne-ar obliga sa introducem aici inca o indefinitate, care ar fi in acest caz de al patrulea ordin, si care n-ar putea fi figurata geometric decat presupunand o a patra dimensiune suplimentara ce s-ar adauga intinderii.
In aceasta noua reprezentare, observam inainte de toate ca prin fiecare punct al intinderii considerate trec trei drepte paralele cu cele trei dimensiuni ale acestei intinderi; fiecare punct ar putea fi deci luat ca varf al unui triedru trirectangular, constituind un sistem de coordonate la care ar fi raportata intreaga intindere si ale carui trei axe ar forma o cruce cu trei dimensiuni. Sa presupunem ca axa verticala a acestui sistem a fost determinata; fiecare plan orizontal o va intalni intr-un punct, care va fi originea coordonatelor rectangulare la care va fi raportat acest plan, coordonate ale caror doua axe vor forma o cruce cu doua dimensiuni. Se poate spune ca acest punct este centrul planului, si ca axa verticala este locul centrelor tuturor planurilor orizontale; orice verticala, adica orice paralela la aceasta axa, contine prin urmare punctele ce isi corespund in aceste planuri. Daca, in afara axei verticale, se determina un plan orizontal particular pentru a forma baza sistemului de coordonare, triedrul trirectangular despre care am vorbit va fi de asemenea determinat, in intregime, prin chiar acest fapt. Vom avea o cruce cu doua dimensiuni, trasata prin doua din cele trei axe, in fiecare din cele trei planuri de coordonate, dintre care unul este planul orizontal considerat si celelalte doua sunt planuri ortogonale ce trec fiecare prin axa verticala si printr-una din cele doua axe orizontale; si aceste trei cruci vor avea drept centru comun varful triedrului, care este centrul crucii cu trei dimensiuni si poate fi considerat, in consecinta, centrul intregii intinderi. Fiecare punct ar putea fi centru, si se poate spune ca este in potenta; dar, in fapt, trebuie ca un punct anume sa fie determinat (si vom arata mai tarziu in ce fel), pentru a se putea trasa efectiv crucea, adica sa se masoare intreaga intindere sau, in mod analogic, sa se realizeze cunoasterea totala a fiintei.

RAPORTURILE CELOR DOUA REPREZENTĂRI PRECEDENTE

In a doua noastra reprezentare cu trei dimensiuni, in care am luat in considerare doar o fiinta in totalitatea sa, directia orizontala conform careia se desfasoara modalitatile tuturor starilor acestei fiinte implica, la fel ca planurile verticale ce ii sunt paralele, o idee de succesiune logica, in vreme ce planurile verticale perpendiculare pe ea corespund, in mod corelativ, ideii de simultaneitate logica. Daca se proiecteaza orice intindere pe aceea a celor trei planuri de coordonate cum este in acest ultim caz, fiecare modalitate a fiecarei stari a fiintei se va proiecta intr-un punct al unei drepte orizontale, al caror ansamblu va fi proiectia integralitatii unei anumite stari a fiintei, iar, in particular, starea al carei centru coincide cu cel al fiintei totale va fi figurata prin axa orizontala situata in planul pe care se face proiectia. Suntem readusi astfel la prima noastra reprezentare, cea in care fiinta este situata in intregime intr-un plan vertical; un plan orizontal va putea sa fie din nou, in acest caz, o treapta a Existentei universale, iar stabilirea acestei corespondente intre cele doua reprezentari (permitandu-ne sa trecem cu usurinta de la una la cealalta) ne ingaduie sa iesim din intinderea cu trei dimensiuni.
Fiecare plan orizontal, atunci cand reprezinta o treapta a Existentei universale, cuprinde intreaga desfasurare a unei posibilitati particulare, a carei manifestare constituie, in ansamblul sau, ceea ce se poate numi un ,,macrocasmos”, adica o lume, pe cand in cealalta reprezentare, ce nu se raporteaza decat la o singura fiinta, numai desfasurarea aceleiasi posibilitati in aceasta fiinta (ceea ce constituie o stare a acesteia, individualitate integrala sau stare non-individuala) poate fi numita in mod analogic, in toate cazurile, un ,,microcosmos”. De altfel, e important de remarcat ca ,,macrocosmosul” insusi (ca si ,,microcosmosul”) nu este, atunci cand il luam in considerare in mod izolat, decat unul din elementele Universului, la fel cum fiecare posibilitate particulara nu este decat un element al Posibilitatii totale.
Cea a celor doua reprezentari ce se raporteaza la Univers, poate fi numita, pentru a simplifica limbajul, reprezentarea ,,macrocosmica”, iar cea care se raporteaza la o fiinta, reprezentarea ,,microcosmica”. Am vazut in ce fel este trasata, in aceasta din urma, crucea cu trei dimensiuni; la fel va fi trasata si in reprezentarea ,,macrocosmica”, daca i se determina elementele corespondente, adica o axa verticala, care va fi axa Universului, si un plan orizontal, care va putea fi desemnat, prin analogie, drept ecuatorul sau; si trebuie sa mai remarcam ca fiecare ,,macrocosmos” isi are centrul pe axa verticala, cum si-l va avea fiecare ,,microcosmos” in cealalta reprezentare.
Sa observa, din ceea ce s-a expus, analogia ce exista intre ,,macrocosmos” si ,,microcosmos”, fiecare parte a Universului fiind analoaga celorlalte parti, si propriile sale parti fiindu-i de asemenea analoage, deoarece toate sunt analoage Universului total, asa cum am spus mai inainte. Rezulta de aici ca, daca luam in considerare ,,macrocosmosul”, fiecare din domeniile definite pe care le cuprinde ii este analog; in acelasi fel, daca luam in considerare ,,microcosmosul”, fiecare din modalitatile sale ii este de asemenea analoaga. Astfel ca, in particular, modalitatea corporala a individualitatii umane poate fi luata pentru a simboliza, prin diferitele sale parti, aceeasi individualitate considerata in mod integral; insa ne vom multumi sa semnalam in trecere acest punct, caci credem ca ar fi de putin folos sa ne intindem aici asupra consideratiilor de acest gen, care nu au, din punctul nostru de vedere, decat o importanta cu totul secundara, si care de altfel, sub forma in care sunt reprezentate cel mai adesea, nu corespund decat unei viziuni destul de sumare si mai curand superficiale despre constitutia fiintei umane. In acest caz, atunci cand cineva vrea sa intre in asemenea consideratii, si chiar se limiteaza la a stabili diviziuni foarte generale in individualitate, nu ar trebui sa uite niciodata ca aceasta comporta in realitate o multitudine indefinita de modalitati coexistente, dupa cum organismul corporal, la randul sau, se compune dintr-o multitudine indefinita de celule, fiecare avand de asemenea propria ei existenta.
Rene Guenon

SIMBOLISMUL METAFIZIC AL CRUCII

-->

    Majoritatea doctrinelor traditionale simbolizeaza realizarea ,,Omului Universal” printr-un semn ce este pretutindeni acelasi, deoarece, cum am spus-o la inceput, e dintre acelea legate in mod direct de Traditia primordiala: e vorba de semnul crucii, care reprezinta foarte clar modul in care este atinsa aceasta realizare prin comuniunea perfecta a totalitatii starilor fiintei, armonios si corespunzator ierarhizate, in desfasurarea integrala a celor doua sensuri, al ,,amplorii” si al ,,exaltarii”. Intr-adevar, aceasta dubla desfasurare a fiintei poate fi privita ca efectuindu-se pe de-o parte orizontal, adica la un nivel sau treapta de existenta determinata, si pe de alta parte vertical, adica in suprapunerea ierarhica a tuturor treptelor. Astfel, sensul orizontal reprezinta ,,amploarea” sau extensia integrala a individualitatii luata ca baza a realizarii, extensie ce consta in desfasurarea indefinita a unui ansamblu de posibilitati supuse anumitor conditii speciale de manifestare; si trebuie inteles bine ca, in cazul fiintei umane, aceasta extensie nu este niciodata limitata la partea corporala a individualitatii, ci cuprinde toate modalitatile acesteia, starea corporala nefiind propriu-zis decat una din aceste posibilitati. Sensul vertical reprezinta ierarhia, indefinita de asemenea si cu atat mai mult, a starilor multiple, fiecare din ele, considerata la fel in integralitatea sa, fiind unul din aceste ansambluri de posibilitati, ce se raporteaza la tot atatea ,,lumi” sau trepte cuprinse in sinteza totala a ,,Omului Universal”. In aceasta reprezentare cruciala, expansiunea orizontala corespunde deci indefinitatii modalitatilor posibile ale unei aceleasi stari a fiintei considerate in mod integral, iar suprapunerea verticala corespunde seriei indefinite a starilor fiintei totale.

    Se intelege de la sine, de altfel, ca starea a carei desfasurare este figurata prin linia orizontala poate fi o stare oarecare; in realitate, aceasta va fi starea in care se gaseste in prezent, in ceea ce priveste manifestarea sa, fiinta ce realizeaza ,,Omul Universal”, stare care este pentru ea punctul de plecare si suportul sau baza acestei realizari. Orice stare, indiferent care va fi ea, poate furniza unei fiinte o asemenea baza, asa cum vom vedea mai clar in continuare; daca luam in considerare, in aceasta privinta, mai ales starea umana, e pentru ca aceasta, fiind a noastra, ne priveste in mod mai direct, astfel incat, cazul cu care avem mai cu seama de-a face este cel al fiintelor ce pornesc de la aceasta stare pentru a ajunge la realizarea de care e vorba; insa trebuie inteles bine ca, din punct de vedere pur metafizic, acest caz nu constituie sub nici o forma un caz privilegiat.

    E necesar sa se inteleaga acum ca totalizarea efectiva a fiintei, fiind dincolo de orice conditie, e acelasi lucru cu ceea ce doctrina hindusa numeste ,,Eliberarea”(Moksha) sau ezoterismul islamic ,,Identitatea suprema”. De altfel, in aceasta din urma forma traditionala, se spune ca ,,Omul Universal”, reprezentat prin ansamblul ,,Adam-Eva”, are numarul lui Allah, ceea ce este chiar o expresie a ,,Identitatii Supreme”. Trebuie facuta in aceasta privinta o remarca destul de importanta, deoarece s-ar putea obiecta ca denumirea de ,,Adam-Eva”, desi ar fi cu siguranta susceptibila de transpunere, nu se aplica totusi, in sensul sau propriu, decat starii umane primordiale: de fapt, daca ,,Identitatea Suprema” nu este realizabila efectiv decat in totalizarea starilor multiple, se poate spune ca ea este intr-un fel realizata deja in mod virtual in stadiul ,,edenic”, in integrarea starii umane readusa la centrul sau originar, centru care este de altfel, cum vom vedea, punctul de comunicare directa cu celelalte stari.

    In plus, s-ar putea spune de asemenea ca integrarea starii umane, ori a indiferent carei alte stari, reprezinta, in ordinul sau si la treapta sa, chiar totalizarea fiintei; si aceasta se va traduce foarte clar in simbolismul geometric pe care il vom expune. Lucrurile stau altfel deoarece se poate regasi in oricine, mai ales in omul individual, si inca, in mod particular, in omul corporal, corespondenta si reprezentarea ,,Omului Universal”, fiecare din partile Universului, fie ca e vorba de o lume sau de o fiinta particulara, fiind cu totul analoage pretutindeni si intotdeauna. De aceea, un filosof ca Leibniz era indreptatit, cu siguranta, sa admita ca orice ,,substanta individuala” ( cu rezerva pe care am facut-o mai sus asupra valorii acestei expresii) trebuie sa contina in ea insasi o reprezentare integrala a Universului, ceea ce este o aplicatie corecta a analogiei intre ,,macrocosmos” si ,,microcosmos”; dar, limitandu-se la considerarea ,,substantei individuale” si vrand sa faca din ea fiinta insasi, o fiinta completa si chiar inchisa, fara nici o comunicare cu nimic din ceea ce o depaseste, el n-a reusit sa treaca de la sensul ,,amplorii” la cel al ,,exaltarii”, privandu-si astfel teoria de orice valenta metafizica veritabila. Intentia noastra nu este nicidecum de a intra aici in studiul conceptiilor filosofice, oricare ar putea fi ele, nu mai mult decat in a oricarui lucru apartinand in acelasi fel de domeniul ,,profan”; insa aceasta remarca ni se prezinta in mod firesc ca o aplicatie aproape imediata a ceea ce am spus despre cele doua sensuri conform carora are loc desfasurarea fiintei totale.

    Pentru a reveni la simbolismul crucii, trebuie sa mai notam ca acesta, in afara semnificatiei metafizice si principiale despre care am vorbit exclusiv pana aici, are diferite alte sensuri mai mult sau mai putin secundare si contingente; si trebuie in mod firesc sa fie asa, dupa ceea ce am spus, la modul general, despre pluraritatea sensurilor incluse in acest simbol. Inainte de a dezvolta reprezentarea geometrica a fiintei si a starilor sale multiple, asa cum este continuta in mod sintetic in semnul crucii, si de a patrunde in detaliile acestui simbolism, destul de complex cand se vrea extinderea lui cat mai mult posibil, vom vorbi putin despre aceste alte sensuri, deoarece, desi consideratiile la care se raporteaza ele nu fac obiectul propriu-zis al acestei expuneri, toate acestea sunt legate intr-un anumit fel (uneori chiar mai strans decat s-ar putea crede si intotdeauna cu indreptatire) de aceasta lege a corespondentei pe care am semnalat-o de la inceput ca fundamentul insusi al oricarui simbolism.

RENE GUENON

OMUL UNIVERSAL

   Realizarea efectiva a starilor multiple ale fiintei se refera la conceptia a ceea ce diferite doctrine traditionale, in special ezoterismul islamic, desemneaza ca “Omul Universal”, conceptie care, stabileste analogia constitutiva intre manifestarea universala si modalitatea sa individuala umana sau, pentru a folosi limbajul hermetismului occidental, intre “macrocosmos” si “microcosmos”. Aceasta notiune poate fi considerata, de altfel, in grade si extensii diferite, aceasi analogie ramanand valabila in toate aceste cazuri: astfel, ea poate fi restransa la umanitatea insasi, inteleasa fie in natura sa specifica, fie in organizarea sa sociala, caci pe aceasta analogie se sprijina, printre alte aplicatii, institutia castelor. La un alt grad, deja mai intins, aceeasi notiune poate imbratisa domeniul de existenta corespunzator ansamblului unei stari determinate a fiintei, oricare ar fi de altfel aceasta stare insa aceasta semnificatie, mai ales daca e vorba de starea umana, chiar luata in dezvoltarea integrala a tuturor posibilitatilor sale, sau de alta stare individuala, nu este inca propriu-zis decat ,,cosmologica”, iar ceea ce luam esentialmente in considerare aici este o transpunere metafizica a notiunii de om individual, transpunere ce trebuie facuta in domeniul extra-individual si supra-individual. In acest sens, si daca se refera la ceea ce am amintit mai inainte, conceptia de ,,Om Universal” se va aplica, inainte de toate si in modul cel mai obisnuit, ansamblului starilor de manifestare; dar ea poate fi privita mai universal, in plenitudinea adevaratei acceptiuni a acestui cuvant, extinzand-o si la starile de non-manifestare, asadar la realizarea completa si perfecta a fiintei totale, aceasta fiind inteleasa in sensul superior pe care l-am indicat mai inainte, si intotdeauna cu rezerva ca insusi termenul “fiinta” nu poate primi in acest caz decat o semnificatie pur analogica.

    E esential de remarcat aici ca orice transpunere metafizica de genul celei despre care am vorbit, trebuie privita ca expresie a unei analogii in sensul propriu al acestui cuvant; si reamintim, pentru a preciza ce trebuie inteles prin aceasta, ca orice analogie veritabila trebuie aplicata in sens invers: e ceea ce figureaza simbolul binecunoscut al ,,pecetii lui Solomon”, format din unirea a doua triunghiuri opuse. Astfel, de pilda, la fel cum imaginea unui obiect intr-o oglinda este inversata in raport cu obiectul, asa si ceea ce este primul sau cel mai mare in ordinul principal este, cel putin in aparenta, ultimul sau cel mai mic in ordinul manifestarii. Pentru a lua termeni de comparatie din domeniul matematic, cum s-a intamplat intotdeauna cand trebuia sa facem un lucru cat mai usor de inteles, punctul geometric este nul din punct de vedere cantitativ si nu ocupa nici un spatiu, cu toate ca este ( si aceasta o vom explica ulterior mai pe larg) principiul prin care este produs intregul spatiu, care nu este decat desfasurarea sau expansiunea propriilor sale virtualitati. La fel, unitatea aritmetica este cel mai mic dintre numere, daca se considera ca fiind situata in multiplicitatea lor, insa este cea mai mare in principiu, deoarece ea le contine pe toate in mod virtual si produce intreaga lor serie doar prin repetitia indefinita a ei insesi.

    Exista deci analogie, dar nu similitudine, intre omul individual, fiinta relativa si incompleta, luat aici ca tipul unui anumit mod de existenta sau chiar al intregii existente conditionate, si fiinta totala, neconditionata si transcendenta in raport cu toate modurile particulare si determinate de existenta, si chiar in raport cu Existenta pur si simplu, fiinta totala pe care o desemnam simbolic ca “Omul Universal”. In virtutea acestei analogii, si pentru a aplica aici, totdeauna cu titlu de exemplu, ceea ce am aratat pana acum, se poate spune ca, daca “Omul Universal” este principiul intregii manifestari, omul individual trebuie sa fie intr-un anumit fel, in ordinul sau, rezultatul primului, si de aceea toate traditiile il considera pe cel din urma ca format intr-adevar din sinteza tuturor elementelor si regnurilor naturii. E necesar sa fie asa pentru ca analogia sa fie exacta, si ea si este in mod efectiv; dar, pentru a justifica in mod complet si cu ajutorul ei denumirea de “Om Universal”, ar trebui expuse, despre rolul cosmogonic propriu fiintei umane. (...) Fiinta umana are, in domeniul existentei individuale ce-i este propriu, un rol ce poate fi cu adevarat calificat drept ,,central” in raport cu toate celelalte fiinte situate si ele in acest domeniu; acest rol face din om expresia cea mai completa a starii individuale luate in considerare, ale carei posibilitati se integreaza toate in el, pentru a spune asa, cel putin sub un anumit raport, si cu conditia de a fi luat nu doar in modalitatea corporala, ci in ansamblul tuturor modalitatilor sale, cu extensia indefinita de care ele sunt susceptibile. Aici rezida cauzele cele mai profunde pe care se poate intemeia analogia examinata; si aceasta este situatia particulara ce permite in mod valabil transpunerea notiunii de om, mai curand decat a oricarei alteia din aceeasi stare, pentru a o transforma in conceptia traditionala de ,,Om Universal”.

    Sa adaugam inca o remarca de cea mai mare importanta: “Omul Universal” nu exista decat virtual si, intr-un fel, in mod negativ, in genul unui arhetip ideal, atata timp cit realizarea efectiva a fiintei totale nu i-a dat existenta actuala si pozitiva; si acest lucru este adevarat pentru orice fiinta, oricare ar fi ea, considerata ca efectuind sau trebuind sa efectueze o asemenea realizare. Sa spunem, de fapt, pentru a inlatura orice neintelegere, ca un asemenea mod de a vorbi ce prezinta ca succesiv ceea ce este esentialmente simultan in sine, nu este valabil decat din punctul de vedere special al unei stari de manifestare a fiintei, aceasta stare fiind luata ca punct de plecare a realizarii. Pe de alta parte, e evident ca expresii ca “existenta negativa” si “existenta pozitiva” nu trebuie luate ad litteram aici, unde chiar notiunea de “existenta” nu e aplicabila in mod propriu decat intr-o anumita masura si pana la un anumit punct; dar imperfectiunile inerente limbajului (prin chiar faptul ca acesta e legat de starea umana si, in plus, de modalitatea sa corporala si terestra) necesita folosirea, cu unele precautiuni, a unor “imagini verbale” de acest gen, in lipsa carora ne-ar fi imposibil sa ne facem intelesi, mai cu seama in limbi atat de putin adaptate expresiei adevarurilor metafizice cum sunt cele occidentale.

Rene Guenon