19.08.2010

CEI PATRU ARHANGHELI ŞI PUNCTELE CARDINALE ALE TMPLULUI




"De mai bine de un deceniu, in Europa occidentala si in America de Nord, angeologia a revenit in credinta populara. Ca sa ne convingem, este de ajuns sa cautam in orice librarie raioanele cu carti despre ezoterism sau dezvoltare personala si sa vedem acolo uriasul numar de carti despre ingeri. Pana si ingerasii, care disparusera practic din uzantele decorative, au redevenit motive ale unor ilustratii sau ornamente destul de des intalnite. Aceasta moda actuala a ingerilor poate parea à priori foarte departe de traditia initiatica, cu deosebire de cea masonica, al carei simbolism nu include, in mod clar, ingerii. Si totusi, fiintele angelice nu fac parte numai din folclor, ci apartin celei mai inalte traditii spirituale a Occidentului.


Asa ca nu vom ceda unui capriciu pentru a fi la moda, daca vom cauta sa facem o paralela intre arhitectura  templului masonic si cei patru mari arhangheli. Dimpotriva, exista motive intemeiate pentru a face o comparatie intre, pe de o parte, cele patru puncte cardinale ale templului, care simbolizeaza in principal cele patru anotimpuri, cele patru elemente si cele patru functii ale sufletului omenesc, si, pe de alta parte, cei patru arhangheli principali ai traditiei, Mihail, Gabriel, Rafael si Uriel, care, la randul lor, conduc anotimpurile, elementele si starile sufletesti. Chiar daca sunt absenti in simbolistica masonica, acesti patru arhangheli merita, fara indoiala, sa ni-i imaginam ca aflandu-se la occident, la nord, la orient si la sud in templul nostru, si ca fiind prezenti in spiritul masonilor care se reculeg aici in cautarea unei inspiratii simbolice, a unor resurse spirituale sau a energiilor cosmice.


Exista, intr-adevar, numeroase corespondente, pline de invataminte, pe care le putem trasa intre personalitatile celor patru arhangheli, conform traditiei religioase sau ezoterice, si structura initiatica si simbolica a templului. Or, descifrarea corespondentelor reprezinta cheia simbolisticii si primii pasi in ezoterism. Cautarea firelor secrete care leaga angeologia si franc-masoneria ne permite, astfel, sa intelegem mai bine simbolismul templului, si, poate, sa ne apropiem de spiritualitatea angelica. Sa incepem, asadar, prin a-i prezenta pe  ingeri in general, explicand mai intai ce reprezinta acestia pentru traditie, apoi examinand ce simbolizeaza ei, fie ca credem sau nu in existenta lor.



Natura si misiunea ingerilor


Conform celei mai simple definitii, in toate traditiile, ingerii sunt fiinte spirituale, spirite aeriene dotate cu un corp eteric, intermediari intre Dumnezeu si om. Intermediari sub doua aspecte, caci, pe de o parte, ingerii au o natura care este intr-o oarecare masura la jumatatea drumului dintre uman si divin; pe de alta parte, ingerii joaca un rol de mesageri intre divinitate si oameni, intre cer si pamant.


Natura esentiala a ingerilor, in traditia iudeo-crestina, poate fi definita prin trei atribute caracteristice. Mai intai, ingerul are aripi ; fiinta aeriana, el este deci de esenta spirituala si reprezinta a-corporalul, desprinderea, suflul vietii superioare. In al doilea rand, ingerul este in general alb si luminos ; cand apare, vesmintele sale fac din el o fiinta pura si luminoasa ce exprima armonia, iluminarea si transcendenta. In al treilea rand, ingerul are o voce ; prin cuvant, sau uneori cu ajutorul unei trambite, el li se adreseaza oamenilor ca un mesager din alta lume, reveland divinitatea si cuvantul acesteia.


Natura ingerilor face, desigur, abstractie de spatiu si timp. Spatial, viata ingerilor se desfasoara deopotriva in cer, locul lor predilect, si pe pamant, unde intervin asupra naturii si oamenilor. Ca si fiintele omenesti, dar la un alt nivel, ei imbina deci concomitent creatul si ne-creatul, naturalul si supranaturalul. Din punct de vedere temporal, viata ingerilor se deruleaza in afara oricarei cronologii istorice, nu pe o durata profana ci pe timpul inteligentei spirituale.


Rolul ingerului este in primul rand cel al unui trimis al lui Dumnezeu. Conform traditiei crestine, care corespunde in mare masura si traditiei evreiesti, acest rol poate fi rezumat in noua misiuni principale :


      Ingerii se afla in slujba lui Dumnezeu; ei ii impodobesc tronul si ii canta gloria,  participand la transcendenta Sa.


      Ingerii sunt cei ce conduc astrele si sferele celeste ; ei fac sa domneasca armonia divina in planul cosmic.


      Ingerii sunt executanti ai vointei divine, alcatuind legiunile cerurilor, care asigura domnia legii divine pe pamant precum in cer.


      Ingerii sunt mesagerii lui Dumnezeu in fata oamenilor; ei reveleaza cuvantul divin, determinand inspiratia, viziunea, iluminarea.


      Ingerii sunt si mesagerii oamenilor in fata lui Dumnezeu ; ei sunt cei care le duc rugaciunile in ceruri si care intervin in favoarea lor.


      Ingerii sunt meniti sa ii protejeze pe oameni fizic si spiritual ; acesta este indeosebi rolul ingerului pazitor pe care il are fiecare dintre noi.


      Ingerii, mai ales cei pazitori, sunt cei care incurajeaza oamenii in necazurile vietii; ei dau curaj si tarie, alinandu-i pe cei nefericiti.


      Ingerii ne sunt indrumatori spirituali ; ei ii instruiesc si ii initiaza pe oameni, ajutandu-i sa-si castige astfel sanatatea.



      In fine, in ceasul ultim al mortii, ingerii sunt cei ce duc in cer sufletul omului si ii deschid portile raiului.


Toate acestea provin, desigur, din credinta religioasa si nu influenteaza existenta sau inexistenta ingerilor. Sunt acestia cu adevarat fiinte din lumea nevazuta sau sunt doar niste simboluri ? Conteaza prea putin daca ingerii, vocile si puterile lor sunt emanatii ale divinitatii sau produse ale subconstientului. Caci, in ambele cazuri, mesajele si energiile pe care ni le transmit sunt eficiente. Forta angelica actioneaza cu adevarat asupra omului. Astfel, pe planul spiritual sau la nivelul experientei mistice, realitatea transcendenta si fenomenul psihologic isi dau mana. Realul nu se limiteaza la lumea materiala, iar initiatii trebuie sa ia in considerare omul si dimensiunea spirituala a acestuia dincolo de valul sensibilitatii, eliberati de prejudecatile materialiste.

Sub numele de teorie a corespondentelor, ezoterismul a trasat intotdeauna paralele intre om si natura, microcosmos si macrocosmos. Daca ii recunoastem asadar omului o dimensiune spirituala, trebuie sa intelegem ca si natura are una. Or, ingerii sunt, sau reprezinta, aceasta dimensiune spirituala a naturii. Iar acest lucur este valabil, fie ca o privim pe cea din urma ca pe o creatie divina, fie ca o consideram o simpla imagine simbolica. Caci, chiar daca vom privi natura dintr-un punct de vedere materialist, trebuie sa admitem ca ea poseda o dimensiune spirituala, in care ingerii isi au un loc bine definit. Aceasta deoarece corespondentele dintre destinul uman si fenomenele naturale sau angelice sunt o oglinda a raporturilor dintre om si psihicul sau.


Daca trecem dincolo de  religia anecdotica si de psihologia reductionista pentru a ne situa in planul simbolismului initiatic si al spiritualitatii traite, putem, foarte pe scurt, face ingerului portretul urmator. Fundamental, fiinta angelica este deopotriva mesager si model : el dezvaluie si este in acelasi timp el insusi imaginea lui Dumnezeu in om.


Ca mesager intre cer si pamant, ingerul este mai intai simbolul ridicarii si al largirii constiintei ; al deschiderii prin care omul intre in contact cu sursa sa primordiala si comunica cu ceea ce il transcende. Ingerul poate, apoi, sa fie considerat drept o  personificare a vocii interioare, a sufletului care traieste in adancul fiintei. In fine, ingerul reprezinta energia si elanul care spiritualizeaza viata, care trezesc misterul, care aduc lumina. Intr-un cuvant, ingerul este calauza evolutiei personale si spirituale.


Ca model, ingerul este simbolul celei mai elevate infloriri a omului, a initiatului pe deplin trezit si eliberat. El reprezinta toate functiile umane sublimate, fiinta ajunsa la deplina realizare de Sine. Cum spunea poetul Rilke, ingerul simbolizeaza creatura in care s-a operat transformarea vizibilului in invizibil, a materialului in spiritual.


Cele de mai sus ne arata suficient de clar ca ingerii, prin natura si rolul lor, cel putin simbolic, sunt pe deplin susceptibili de a fi integrati in lumea masonica, indeosebi in cea a Ritului Scotian Rectificat. Trebuie sa mai adaugam si faptul ca, in toate traditiile in care masoneria isi are radacinile, ingerii au un loc deloc neglijabil. Asa este cazul cu Vechiul si  Noul Testament, cu parintii Bisericii si a Cabbalei, a calugarilor si misticilor medievali, al alchimiei si al teosofiei, etc. Exemple ale firelor secrete ce leaga angeologia de masonerie sunt numeroase.



Ingerii conform  traditiei


Mai intai de toate, Vechiul Testament, baza gradelor noastre simbolice, contine destul de multe referiri la ingeri. Chiar daca acestea, de origine persana sau mesopotamica, au fost introduse, fara indoiala, in iudaism dupa Exilul in Babilon, le intalnim de la Geneza la ultimii profeti.



      In Geneza (3 : 24), Dumnezeu, dupa ce i-a alungat pe Adam si Eva din paradis, a asezat la est de gradina Edenului heruvimi care agitau o sabie inflacarata pentru a pazi drumul arborelui vietii.
      Dupa Cartea Regilor (I. 8 : 6-7), in capitolul consacrarii templului lui Solomon, sta scris ca arca aliantei se afla sub aripile heruvimilor, pe care ii regasim si in viziunile lui Ezéchiel (10 : 18), legate de cifra patru, intinzandu-si aripile la poarta templului Vesniciei, catre rasarit.
      In visul lui Iacob (Gn 28 : 12-13), o scara leaga cerul de pamant si pe ea ingerii lui Dumnezeu urca si coboara ; aceasta scara este reprezentata pe unele tablouri din lojile englezesti, in care putem vedea, pe scara, virtutile teologice desenate sub forma unor ingeri.
      In episodul sacrificiului lui Abraham (Gn 22 : 15), ingerul care apuca mana acestuia si il salveaza pe Isaac se defineste singur drept cuvantul celui Vesnic ; iar in Daniel ( 9 : 21-23), ingerul ii interpreteaza  acestuia viziunea si ii explica cuvantul lui Dumnezeu.
Exemplele sunt la fel de numeroase in Noul Testament, adica in Evanghelii, Apocalipsa si chiar in Epistolele lui Pavel.

      Ingerul Gabriel ii aduce Mariei vestea ca este insarcinata prin puterea Sfantului Duh si ca il va naste pe Christos (Lc 1 : 26-38) ; tot el il anunta si pe Zaharia de nasterea Sfantului Ioan Botezatorul (Lc 1 : 11-20, 64).
      Ioan ii spune lui Iisus aceste cuvinte, care sunt ecoul visului lui Iacob (Jn 1 : 51) : “ Veti vedea cum se deschide cerul si ingerii lui Dumnezeu urca si coboara asupra Fiului omului ”.
      Cand Maria din Magdala merge la mormant (Jn 20 : 12), inainte ca ea sa-l vada si sa-l auda pe Christos, descopera doi ingeri imbracati in alb, asezati in locul in care fusese pus corpul lui Iisus.

      Pentru Pavel (1 Th 4 : 16), in ziua reinvierii, venirea lui Christos si invierea mortilor vor fi anuntate prin vocea arhanghelului si trambita lui Dumnezeu.

      In fine, conform scrierilor apocrife (ale lui Nicodim si Pilat), cand Iisus coboara in infern, il elibereaza pe Adam si il incredinteaza arhanghelului Mihail pentru ca acesta sa il conduca in paradis.

   

In continuare, toti parintii Bisericii vor recunoaste existenta ingerilor, mai ales pe cea a ingerilor pazitori, care, dupa Matei, (Mt 18 : 10) le cer oamenilor sa regaseasca credinta pura a copiilor, spunand ca ingerii din ceruri ai copiilor vad in  permanenta fata lui Dumnezeu.


Sfantul Augustin va scrie : “ La miezul zilei, lumina sufletului si lumina ingerului se contopesc in lumina divina ”. Iar Maestrul Eckhart, marele mistic medieval, va scrie mai tarziu : “ sufletul trebuie sa se ridice in lumina sa naturala, apoi sa se ridice in lumina ingerilor, si, impreuna cu ea, sa ajunga la lumina divina, pentru a sta, astfel, intre cele trei lumini”.


Adevaratul fondator al angeologiei crestine a fost Denis Pseudo - Areopagitul care, in jurul anului 500, a scris un tratat despre “ Ierarhiile ceresti ” ; de altfel, operele sale au exercitat o mare influenta asupra artei gotice si a luminii acesteia. El i-a impartit pe ingeri in noua ierarhii, formate din trei triade, triade comparabile celor ale arborelui Sephiroturilor. Trebuie sa subliniem ca Denis nu si-a bazat clasificarea ierarhiilor angelice pe speculatii intelectuale, ci pe o autentica experienta mistica. Pentru el, ingerii erau cu adevarat imaginea vizibila a invizibilului, o oglinda ce reflecta forma divina ; ei exercitau asupra omului o functie revelatoare si ghidau elevarea spirituala a acestuia, catre conversia, iar apoi spre comuniunea cu divinitatea.


Angeologia lui Denis va juca un rol important in monahism si, mai apoi, in ordinele cavaleresti. Conciliul de la Frioul identifica, in 796, calugarii drept cavaleri angelici. Calugarul, si, mai tarziu, calugarul-cavaler, va fi aidoma ingerilor ; el tinde in mod ideal sa devena el insusi un inger, adica sa trezeasca la viata lumina angelica pe care o poarta in el. Caci atunci cand omul ajunge la starea angelica, sufletul i se ilumineaza, iar ingerul sau se manifesta; el devine o fiinta spirituala, un suflet aerian; devine el insusi un inger.


Astfel, pentru spiritualitatea medievala occidentala, mai ales la Bernard de Clairvaux, sufletele si ingerii au o sursa identica iar munca omului spiritual consta in a se ridica la starea angelica. De altfel, daca sunt prezenti in ceruri, ingerii sunt deopotriva prezenti si in chilia calugarului sau in templu. Pentru omul spiritual, templul interior este ca cerul ingerului,  este deja un paradis ; asa cum spunea  Sfantul Ieronim, omul si ingerul se contopesc in mister.


In Evul Mediu, ingerii sunt prezenti si in legende, mai ales in baladele cavaleresti. Se spune, de pilda, ca ingerii sunt cei care au cioplit din smarald cupa pe care Iisus a folosit-o in timpul Cinei din urma, in care Iosif din Arimateea a adunat sangele lui Christos, si care a devenit apoi Sfantul Graal pe care l-a cautat Arthur si cavalerii Mesei Rotunde.


Renasterea si Epoca moderna nu au determinat disparitia ingerilor. Pana si protestantismul i-a admis, iar Calvin ii considera “ administratori ai providentei divine si prieteni ai omului ”. Alchimia spiritualista din secolul al 17lea definea meditatia alchimica drept un dialog interior cu ingerul. In secolul 18, Swedenborg, unul dintre intemeietorii masoneriei suedeze, a facut cu  ingerii o experienta spirituala comparabila celei a lui Pseudo-Denis ; contempland ierarhiile cerului, el a descoperit ingerul ca imagine a lui Dumnezeu, protector, invatator si sfetnic al omului, traind in iubire perfecta, pace si armonie.


Printre esoteristii din secolele 19 si 20 care au dat o mare importanta ingerilor, trebuie sa-l mentionam in mod deosebit pe Rudolf Steiner, parintele miscarii antroposofice. Pentru el, cu cat omul se dezvolta ca fiinta spirituala, cu atat se apropie mai mult de imparatia ingerilor; ingerii au, deci, ca misiune sa ajute omenirea sa dobandeasca un grad mai ridicat de spiritualitate. Rolul ingerilor este deci triplu : sa elibereze fiinta omeneasca de barierele psihologice care o inlantuie, incepand cu negativismul si prejudecatile acesteia, si sa o faca sa fie ea insasi pe deplin; sa lege individul de izvorul sau creator interior si de transcendenta divina ; sa-l determine pe om sa traiasca in pace si liniste, in armonie cu ceilalti oameni, fratii sai .




Cei patru mari arhangheli


In ierarhia creaturilor angelice, cuprinzand noua grade, conform traditiei, arhanghelii fac parte din triada cea mai apropiata de natura si de oameni. Dupa exemplul ingerilor, dar fiindu-le superiori acestora deoarece sunt mai puternici, arhanghelii intervin in viata individuala a oamenilor. In plus, arhanghelii domnesc si isi exercita influenta asupra naturii, terestre si ceresti. Toate aceste planuri sunt legate intre ele.


In ceea ce-i priveste pe oameni, arhanghelii sunt in general mesageri, aparatori si instructori, furnizand energii si inspiratii, fiecare in domeniul sau de predilectie. Ei sunt indeosebi vectori ai revelatiilor ce ofera mijloace de evolutie morala si spirituala. Arhanghelii aduc omului in acelasi timp iubirea  cereasca si ajutor concret. Ei impart lumina si forta care trezesc energiile adormite dinlauntrul fiintei, ajutand-o astfel sa progreseze de-a lungul vietii, catre fericire si planul divin.


In angeologie exista multi arhangheli, dar patru sunt cei mai importanti: Mihail, Gabriel, Rafael si Uriel. Primii trei sunt bine cunoscuti si existenta lor este admisa de Biserica catolica. Cat despre Uriel, importanta sa este atestata de traditia apocrifa, mai ales de Cartea lui Enoch, ca si de  traditia ebraica. Astfel, o veche rugaciune evreiasca spune : “ Pentru a ma insoti catre Atot-Puternicul …, fie ca Mihail sa mearga  la dreapta mea, Gabriel in stanga, Rafael inainte si Uriel inapoia mea …, Dumnezeu planand deasupra-mi ”. Nu este chiar pozitia exacta pe care noi o atribuim in templu pentru doi din cei patru arhangheli, Mihail si Uriel fiind inversati, dar aceasta rugaciune le arata insemnatatea.


Numele celor patru arhangheli se termina, toate, in limba franceza, in “el ” (Mihail devenind Michael, Nota red.). Acest sufix este o prescurtare a unuia din numele evreiesti ale lui Dumnezeu, Elohim, si inseamna, deci, divin sau « al lui Dumnezeu ». “ El ” are si sensul prepozitiei “catre ”,  exprimand directia, obiectivul de atins. Aceste doua sensuri, de divin si tel, se combina, caci din punct de vedere spiritual viata nu are sens decat intru Dumnezeu. Prin numele lor, arhanghelii sunt si cei ce poarta energia divina si care conduc la Dumnezeu.


Cu prefixele respective, numele arhanghelilor au urmatoarele semnificatii: Mihail inseamna “ cel care ii seamana lui Dumnezeu ”, sau, am putea spune, cel ce este imaginea lui Dumnezeu  ; Gabriel inseamna “ forta lui Dumnezeu ”, in sensul izvorului divin ; Rafael semnifica “ medicul lui Dumnezeu ”, vindecatorul divin ; in fine, Uriel are sensul de “ lumina a lui Dumnezeu ” sau iluminare divina.


Din perspectiva intretesuta a timpului si a naturii, cei patru arhangheli definesc in mod traditional ciclul celor patru anotimpuri, toamna, iarna, primavara, vara ; ei domnesc si asupra celor patru elemente traditionale, pamant, apa, aer, foc. Putem deci sa le atribuim cele patru puncte cardinale ale templului, occident, nord, orient si sud, intrucat aceste puncte corespund ele-insele anotimpurilor ; mai putem pune arhanghelii si in corespondenta cu cele patru functii ale psihicului omenesc, senzatie, sentiment, intuitie, intelect, functii care reprezinta, si ele, cele patru puncte cardinale ale templului.


Apropo de anotimpuri, trebuie sa subliniem ca ciclul unui an exprima nu numai parcursul existentei omenesti terestre, de la nastere la moarte, ci traseaza si drumul evolutiei spirituale a omului. Constiinta instinctiva a anticilor recunostea aceasta prin intermediul sarbatorilor anotimpurilor, mai intai agricole si pagane, apoi mai ales crestine. A fi sensibili in fata naturii ne invata sa fim sensibili fata de noi-insine ;  a participa la viata anotimpurilor ne permite sa retraim si sa ne construim propria viata, cu ciclurile ei, fizice si spirituale.



Mihail  la occident


Arhanghelul Mihail, al carui nume inseamna “ cel care este aidoma lui Dumnezeu ” reprezinta, in mod traditional, soldatul divin, comandantul legiunilor ceresti. El este protectorul poporului lui Dumnezeu si mai ales protectorul luptatorilor, al cavalerilor, ca si al pelerinilor si al calatorilor. Il calauzeste deci pe omul de actiune care isi intreprinde cautarea spirituala, mai intai in lumea pamanteana. Mihail este activ si pozitiv, si indica drumul de urmat.


Mihail este inarmat, deobicei, cu o spada inflacarata, pentru a anihila puterile intunericului, balaurul raului. Aceasta spada este, mai intai de  toate, cea a virtutii morale care lupta cu viciile, cu natura animalica a omului, simbolizate de balaur. Apoi, ea este si arma luminii pozitive ce imprastie umbrele negative, ajuta la infrangerea animozitatilor, reda taria in clipele de descurajare. Ea este, in fine, arma de lupta a spiritualitatii contra materiei, flacarile sale fiind forta sufletului si a spiritului.


Acestea sunt motivele care ne permit sa-l asezam pe Mihail la occident in templu, loc simbolic al Pamantului, al lumii fizice, al fierului ; este,din punct de vedere  psihologic, domeniul corpului si al senzatiilor, al afirmarii eului; locul in care se desfasoara munca si se fac operele, unde se exercita dreptatea, cultivand mai ales virtutea saraciei, adica a  desprinderii de tot ce este material.


Tot prin traditie, Mihail este si ingerul mortii, care aduce eliberarea si nemurirea. Caci acest arhanghel este justitiarul care, in ultima zi, va ajuta sufletul sa treaca portile lumii de dincolo si il va conduce in paradis. Este inca un motiv pentru care locul lui Mihail este la occident, la poarta templului pe care il pazeste, iar noi il putem identifica, in mod simbolic, in Ritul nostru, cu Maestrul de Ceremonii.


Fiind ingerul mortii si al calatoriei in lumea de dincolo, Mihail domneste asupra toamnei, anotimp al declinului, al apropierii sfarsitului, al intoarcerii in pamant. Sarbatoarea Sfantului Mihail este, astfel, apogeul toamnei. In aceasta etapa a vietii sale fizice, omul trebuie sa isi constientizeze declinul, batranetea, sa invete sa-si accepte moartea. In acest anotimp al vietii spirituale, initiatul se pregateste sa coboare in strafundul sufletului sau, sa moara sub forma fiintei sale exterioare, vechi, pentru a accede la o forma de viata noua si mai interioara.


Arhanghelul Mihail il stimuleaza deci pe initiat sa depaseasca dificultatile existentei cotidiene, ca si limitele corpului si ale materiei. El ii mai cere acestuia sa se deschida in fata constiintei sinelui, si sa opuna constientizarii mortii, constiinta spirituala a nemuririi sufletului.




Gabriel la nord


Arhanghelul Gabriel, al carui nume semnifica forta divina, energia lui Dumnezeu in natura si in fiinta omului, este in mod traditional mesagerul divin, purtatorul Cuvantului ; ingerul ce dezvaluie secretul, cel ce aduce buna vestire. El reprezinta deci vocea izvorului spiritual si divin ce se gaseste in strafundul omului si care ii arata acestuia propriul destin. Este simbolul ascultarii cuvantului interior, al vocii subconstientului.


Gabriel este si ingerul fecunditatii si al nasterii, pentru ca el o anunta pe Maria ca este insarcinata prin lucrarea Sfantului Duh si ca il va naste pe Christos ; tot el va vesti si nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Este deci cel ce dezvaluie misterul incarnarii sufletului, al fecundarii psihicului de catre spirit. Gabriel este adeseori reprezentat tinand intr-o mana crinul alb al puritatii virginale si in cealalta o cupa, Graalul, simbol al inimii si al iubirii. Acest arhanghel este, de altfel, protectorul bebelusilor si al copiilor mici ; el apara, ca o mama, copilul ce salasluieste in fiecare om si ii daruieste dragoste, tandrete si afectiune. Este ingerul sentimentelor.


Astfel, locul lui Gabriel in templu este la nord, loc simbolic al apei, al lumii psihice scaldata in lumina argintie a lunii ; este, pe taram psihologic, domeniul afectivitatii si al subconstientului, al sufletului, ca aspect feminin al psihicului ; este locul in care se desfasoara munca introspectiva a cunoasterii de sine, a meditatiei si rugaciunii, cultivand cu precadere virtutile cumpatarii sentimentelor, a caritatii si emotiilor caste..


Gabriel domneste asupra iernii, pentru ca in acest anotimp viata salasluieste in germene, samanta este fecundata si se dezvolta in sanul pamantului ; ca embrionul fizic in pantecul femeii, ca sufletul spiritual inca ascuns in subconstientul psihicului. Cele doua sarbatori din preajma solstitiului de iarna sunt de aceea legate simbolic de Gabriel : ziua Sfantului Ioan Evanghelistul, pentru ca acesta este arhanghelul mesager care aduce vesti bune ; Craciunul, pentru ca este arhanghelul nasterii, a copilariei si a iubirii.


Forta divina pe care ne-o transmite  Gabriel este, asadar, puterea secreta si materna a naturii si a creatiei ; energia misterioasa a iubirii care va conduce fiinta spre renastere, spre dezvoltare si crestere in lumina primavarateca a iluminarii.





Rafael  la orient


Arhanghelul Rafael, al carui nume inseamna « vindecatorul divin », este, conform traditiei, ingerul terapeut care are grija de sanatatea corpului, a spiritului si a sufletelor. El le da darul vindecarii si ii ajuta pe medici ; il invata pe om sa se ingrijeasca singur si sa-i tamaduiasca pe ceilalti. Orice vindecare vine de la Rafael ; el reda in special vederea si lumina orbilor ; da celor ce abia mai respira suflul vital si salvator.


Dincolo de vindecarea corpului, care, pentru adevaratul terapeut, este indisolubil legata de sanatatea sufletului, Rafael simbolizeaza vindecarea esentiala, de natura spirituala ; sanatatii corpului ii corespunde sanatatea sufletului, eliberarii de boala, reinvierea. Arhanghel al providentei si al milei divine, Rafael nu reprezinta numai energiile care ne scapa de rele si ne usureaza suferintele ; el intruchipeaza si vitalitatea spirituala, inspiratia care ne conduce la izvorul nostru esential sau ne indreapta spre transcendenta, gratia care ne ofera intelepciunea spirituala, libertatea, lumina si unitatea.


De aceea Rafael isi are locul in templu la orient, loc simbolic al cerului si al aerului, al lumii spirituale scaldata in lumina de aur a stelei ; este, psihologic, domeniul intuitiei, al aspiratiilor spirituale, al realizarii Sinelui ; locul in care are loc cea mai inalta cautare, lucrarea mistica in cautarea transcendentei si a inexprimabilului ; cultivand virtutile sperantei si ale curajului, ca si ale supunerii fata de fiinta interioara sau de divinitate.


Rafael domneste asupra primaverii, caci acesta este anotimpul in care viata iese din pamant, se elibereaza si se ridica sub efectul luminii zilelor in crestere si sub influenta vantului primavaratec  ce sufla peste pamant, apa si foc. Este anotimpul inmuguririi, a infloririi si a fructificarii, a sperantei implinite si a fericirii. Sarbatorile primaverii, Pastele, Urcarea la cer, ii plac lui Rafael, caci ele reprezinta terapia si vindecarea supreme ; desprinderea de materie,  eliberarea de corpul propriu si daruirea de sine, victoria asupra mortii, renasterea, transfigurarea si unirea.


Arhanghelul Rafael ne indeamna deci sa ne folosim toate fortele vindecarii si ale sanatatii, pe care ni le  propune ca terapeut al omenirii. El este revelatorul unei vieti spirituale superioare si ne invita sa il urmam intru sanatatea corpului si a sufletului.




Uriel la sud


Arhanghelul Uriel, al carui  nume inseamna lumina lui Dumnezeu, sau iluminarea divina, este prin traditie printul soarelui si flacara lui Dumnezeu ; el respandeste lumina cunoasterii sacre si a intelegerii cosmosului. El ne invata sa interpretam profetiile si viziunile, si tot el ne desluseste legile stelelor si ale timpului, ale armoniei ceresti. El este deci ingerul inteligentei si al  ratiunii, al stiintei si al cunoasterii. Stapan deopotriva asupra fulgerelor si tunetelor, el il simbolizeaza pe Sfantul Duh, care lumineaza constiinta cu lumina si frumusetea sa.


Locul lui Uriel este deci la sudul templului, loc simbolic al focului, al lumii spirituale luminata de razele soarelui, stralucind ca bronzul ; este psihologic domeniul mentalului si al constientului, al sufletului, ca aspect masculin al psihicului ; este locul unde au loc, simultan, munca teoretica si de reflectie, dar si munca, orientata spre exterior, a raspandirii invataturii si transmiterea cunoasterii ; urmand mai ales virtutile credintei, ale intelepciunii practice si al umilintei intelectuale.


Uriel domneste asupra verii, caci in acest anotimp, in care soarele lumineaza si incalzeste Pamantul cu toate razele sale, natura se afla la apogeu, iar fructele se coc si ating deplina maturitate. Vara este si anotimpul in care cerul noptii este cel mai activ, fiind brazdat cand de stele cazatoare, cand de fulgere. Uriel este in armonie, simbolic, cu sarbatorile verii, cea a Sfantului Ioan Botezatorul, care este ultimul profet clarvazator, ce predica in caldura desertului si caruia ii sunt dedicate focurile de Sf.Ioan ; cea a Adormirii Maicii Domnului, pe care o putem intelege simbolic ca sufletul ce trece de la starea de psihic inconstient la constiinta luminata.


Uriel, arhanghel al luminii si al desteptarii, ne invita si ne ajuta deci sa fim totodata clarvazatori si stralucitori ; sa traim cu spiritul treaz, pe deplin constienti, obiectivandu-ne spiritualitatea ; sa traim cu fata intoarsa catre zenit, contopindu-ne cu fortele inteligentei cosmice, actionand in afara eului nostru si participand la viata universala.


* * *



Aceasta prezentare a celor patru arhangheli si a locului lor invizibil in templu a stimulat, fara indoiala, gustul cititorului pentru cercetarea simbolica. Poate ca i-a trezit si interesul fata de lumea misterioasa a ingerilor, sau chiar dorinta de a-i intalni intr-o buna zi. Fie ca ei salasluiesc cu adevarat in sufletul nostru, in natura sau in ceruri, ca sunt imagini ale spiritului sau fiinte supranaturale, produse ale subconstientului nostru sau mesageri ai lui Dumnezeu, ingerii reprezinta sau sunt, in orice caz, energii reale si care pot deveni prezente si active.



In timpul unei  tinute in Loja un mason si-i poate imagina pe Mihail, Gabriel, Rafael si Uriel in cele patru colturi ale templului si, de ce nu, sa incerce sa le simta prezenta. Templul masonic fiind o imagine a omului interior, a templului pe care fiecare il regaseste in el insusi, poate ca aceasta cautare il va face ca, intr-o buna zi, sa intalneasca inlauntrul sau ingerii si arhanghelii, iar acestia ii vor darui forta, sfaturi si dragoste.



In incheiere, merita sa-l citam pe parintele Henri Le Saux, care a fost deopotriva calugar benedictin si calugar hindus. El spunea ca aceasta lume in care traieste omul se afla in stransa legatura cu lumea cealalta, care este in acelasi timp lumea supraterestra a luminii si lumea misterioasa a subconstientului. El mai spunea ca ingerii sunt personificari ale fortelor cosmice, forte ce actioneaza ca niste entitati personale si care il ajuta pe om sa isi duca la indeplinire propriul destin. Caci omul nu-si implineste destinul de unul singur, ci impreuna cu tot universul".  





 Jean-Pierre Augier



09.08.2010

IMAGINEA FEMININĂ A DIVINITĂŢII

                                                        
FAŢA ASCUNSĂ A SUFLETULUI ŞI ETAPA OBLIGATORIE
A CĂUTĂRII INIŢIATICE.

"A evoca astăzi franc-masoneria şi femeia îi face negreşit, atât pe masoni cât şi pe profani să îşi pună întrebări, să polemizeze chiar asupra a ceea ce unii consideră drept o ostracizare arhaică iar alţii ca pe o tradiţie de neatins: la ne-amestecul femeilor în masoneria regulară şi ne-recunoaşterea de către aceasta a masoneriei feminine. Aceste chestiuni, oricât de arzătoare ar putea părea raţiunii contemporane, sunt departe de a acoperi întreaga problemă. Îndrăznim chiar să spunem de la bun început că în ochii iniţiatului, mai ales din perspectiva masoneriei spiritualiste a Regimului scoţian rectificat, asemenea probleme nu au decât o importanţă secundară. Căci fiind prin natura ei simbolistă şi iniţiatică, deci fundamental orientată către spiritual, franc-masoneria cheamă mai întâi la înţelegerea rolului femininului în căutarea iniţiatică, în dezvoltarea personală şi în munca spirituală; aceasta înainte de a ne gândi la locul femeii în iniţierea masonică. Această abordare, care este cea a prezentului articol şi îi explică titlul, nu exclude totodată câteva reflecţii prealabile asupra acestei ultime probleme.

CRITICA PROFANĂ ŞI PRIVIRE INIŢIATICĂ


Bărbatul şi femeia sunt fără îndoială egali pe plan spiritual. Femeile pot accede la cele mai înalte adevăruri transcendente, iradia o profundă autoritate morală sau spirituală, şi din acest punct de vedere nimic nu justifică înlăturarea lor din sacerdoţie, de care le îndepărtează din alte motive numeroase religii. Femeia este deci, indiscutabil, iniţiabilă. Rămân totodată deschise problemele de a şti dacă natura iniţierii feminine este diferită, dacă franc-masoneria este o cale adecvată pentru femei sau dacă iniţierea şi, mai apoi, masoneria pot fi mixte.
Epoca noastră propovăduieşte egalitatea sexelor şi contopirea genurilor. Gândirea majoritară neagă orice diferenţiere a rolurilor sociale bazată pe sex şi proclamă mixitatea în toate domeniile. Prin urmare, caracterul exclusiv masculin al masoneriei regulare şi lipsa participării femeilor din majoritatea celorlalte obedienţe produc nedumeriri şi critici mergând până la acuzaţii de arhaism patriarhal sau de sexism sectar. Îndepărtarea femeilor sau respingerea participării mixte pot, desigur, pare că se opun universalităţii masoneriei, fiind contrare unei fraternităţi fără discriminări. Însă această situaţie decurge deopotrivă din tradiţie, căreia masonii îi sunt profund ataşaţi, cât şi din voinţa marii majorităţi a acestora.

Nu ducem lipsă de explicaţii profane pentru această atitudine a masoneriei faţă de femei. Sociologii văd în ea o supravieţuire a diviziunii sexuale a îndatoririlor sociale şi a muncii, un avatar al acaparării cunoaşterii şi puterii de o anumită clasă. Antropologii vor spune că ritualurile iniţiatice ale triburilor primitive au ca scop particular identificarea sexuală şi integrarea în comunitate, în care, din punct de vedere istoric, iniţierea bărbaţilor şi a feumeilor a fost întotdeauna separată. Psihanaliştii freudieni vor reduce această atitudine la un tabu născut din refularea libidoului sau la o formă de rezolvare a complexului lui Œdip. În fine, moraliştii vor căuta în ea amprenta unui ideal ascetic universal de depăşire a dorinţelor şi de castitate, de eliberare de constrângerile terestre.

Mai prozaic, un mare număr de franc-masoni, atât bărbaţi cât şi femei, consideră lipsa amestecului sexelor în lojă ca o expresie a înţelepciunii practice. În special în ceea ce priveşte morala masonică, riscurile înfrăţirii între sexe sunt evidente. Este deci legitimă grija de a evita tulburările sentimentale şi tentaţiile cărnii; ca şi aceea de a linişti partenerul sau de a nu periclita familia. Slăbiciunile bărbaţilor fiind aşa cum sunt, fără ca cele ale femeilor să fie mai mici ori mai puţine, prezenţa celuilalt sex perturbă adeseori gândirea şi comportamentul ; lucrarea masonică rituală, intelectuală sau spirituală poate fi parazitată. Lumea noastră este din ce în ce mai mixtă, însă atât bărbaţii cât şi femeile au rămas prizonieri ai propriilor imagini ; dincolo de plăcerile conviviale, prietenia dintre persoane având acelaşi sex, fără a purta o mască unul faţă de celălalt, are o valoare pozitivă.

Aceste critici, explicaţii profane sau justificări practice nu ne permit totuşi să ne dăm seama de adevărata proporţie a raporturilor dintre masonerie şi femeie. Ele provoacă dezbateri care ţin, deobicei, mai mult de politică decât de aspectul iniţiatic, sterile pentru că ignoră ceea ce este pentru noi esenţial : sensul feminin în cele trei dimensiuni, simbolică, psihologică şi spirituală ale franc-masoneriei. Ori, pentru a descoperi acest sens, necesar pentru clarificarea şi relativizarea problemei relaţiilor dintre bărbaţi şi femei în masonerie, nu trebuie să cercetăm în vreo direcţie sociologică sau pragmatică, ci în adâncul sufletului omenesc, în bazele şi istoria gândirii religioase, în înţelepciune
.                                                                 
          
FEMININUL ÎN SIMBOLISTICA  MASONICĂ


Simbolistica masonică nu prezintă, aparent, nimic feminin, mai ales în ceea ce priveşte numeroasele sale referinţe operative. Aceasta ţine, desigur, de originea tipic masculină a tradiţiei noastre, întrucât noi ne considerăm, simultan, descendenţii unor constructori şi ai unor cavaleri. Însă are legătură şi cu rădăcinile noastre religioase, cu tradiţia iudeo-creştină care lasă foarte puţin loc femininului, şi în care imaginea divinităţii este exclusiv masculină. Aparent, numai, căci la o examinare mai amănunţită vom vedea că simbolismul masonic, ca şi cel al religiei, ascunde o dimensiune feminină pe care este important să o înţelegem. Putem da, în acest sens, patru exemple.

Cele trei mici lumini care luminează loja, bazele sale care provin de la Fiinţa veşnică şi infinită, poartă toate nume feminine. Prima este Înţelepciunea. Or, aspect asupra căruia vom mai reveni, înţelepciunea divină ocupă un loc foarte important în ultimele cărţi ale Vechiului Testament şi reprezintă faţa feminină a lui Dumnezeu. Cartea înţelepciunii, zisă a lui Solomon, o proslăveşte de exemplu ca pe o « capodoperă » şi « artizană a universului », spunându-ne că « virtuţile sunt fructele lucrărilor sale, căci ea ne învaţă cumpătarea şi prudenţa, dreptatea şi tenacitatea » (Sg 7 : 27-28, 8 : 7). Bazilica din Bizanţ, Roma ortodoxiei, era consacrată Sfintei Sofia sau Sophia, care înseamnă, în limba greacă, înţelepciune. Legenda arată că Sophia a fost o martiră virtuoasă, însă textul ei spune în mod clar că este vorba, în realitate, de înţelepciunea divină, pentru că adaugă că Sfânta Sofia avea « trei fiice, credinţa, speranţa şi mila ».

La Orient strălucesc soarele şi luna, cuplu cosmic care evocă nunta diviă, hierogamia atât de dragă deopotrivă religiilor antice cât şi tradiţiei alchimice. Acest cuplu se regăseşte şi pe cele două coloane de la intrarea în templu, care reprezintă îndeosebi cei doi poli ai vieţii şi ai existenţei. În numeroase reprezentări ale crucificării în pictura medievală, soarele şi luna apar pe cer, de fiecare parte a capului lui Christos. De multe ori, iarăşi, cei doi aştri sunt desenaţi deasupra Sfânttului Ioan şi a Mariei, îngenuncheaţi la picioarele crucii, nou cuplu spiritual prin binecuvântare şi adopţie. Constructorii catedralelor aveau, de altfel, o predilecţie pentru a-şi dedica operele Sfântului Ioan sau Doamnei Noastre (Notre Dame), exact precum Templierii. Şi aceasta în chiar epoca amorului de curte, în care doamna era mai degrabă un ideal spiritual decât o femeie în carne şi oase.

Pe altarele noastre, Biblia este deschisă la Prologul Evangheliei lui Ioan, text consacrat Cuvântului, Logosului lui Dumnezeu. Or, chiar dacă teologia asimilează Cuvântul cu Christos, Logosul din Prolog se identifică în mai multe privinţe cu Cuvântul Sfântului Duh, şi mai cu seamă cu spiritul feminin al lui Dumnezeu, Sophia. Într-adevăr, Cuvântul, conform Prologului, prezintă analogii frapante cu Înţelepciunea divină, aşa cum a fost ea descrisă în Vechiul Testament. Înţelepciunea spune desprea ea însăşi că a fost « înfiinţată de o veşnicie… de la început… alături » de Cel Veşnic (Pr 8 : 22-23, 30), că « izvorul său este Cuvântul lui Dumnezeu din ceruri » şi că este « mama iubirii pure » (Si 1 : 5 ; 24 : 17). Solomon spune despre ea, adresându-I-se lui Dumnezeu : « Tu însuţi ai dăruit Înţelepciunea… trimiţând din ceruri Sfântul Tău Duh…», iar oamenii au fost astfel « instruiţi şi salvaţi de Înţelepciunea divină » (Sg 9 : 10, 17).

Templul lui Solomon, figură emblematică a masoneriei, distrus şi apoi reconstruit după exil, evocă, biblic, căsătoria dintre Dumnezeu şi poporul său, popor simbolizat prin Ierusalim, feminină ca întregul oraş. Profetul spune astfel despre ea : « Renaşte, ridică-te în picioare Ierusalim… tu, stearpă care nu mai dădeai naştere nici unui copil, izbucneşte şi vibrează… şi nu îţi vei mai aduce aminte de văduvie … căci soţul tău, Domnul atot-puternic, te-a strigat » (Es 51 : 17 ; 54 : 1-8). Şi tot o căsătorie este cea a noului Ierusalim ceresc din Apocalipsă, descrisă de Ioan « ca o mireasă gătită pentru mirele ei », îmbrăcată « cu un veşmânt splendid şi pur », gata pentru « nuntă », « logodnica, mireasa mielului » (Ap 19 : 7-8 ; 21 : 2, 9). Templul şi cetatea sfântă sunt deci locuri ale căsătoriei, ale unirii simbolice a masculinului şi femininului.

Astfel, aspectul feminin al sacrului este cu adevărat prezent în adâncurile simbolisticii noastre, având o importanţă care nu este de neglijat. Şi atunci, de ce acest aspect feminin este atât de discret şi de ce este îndepărtat cu atâta îndârjire din reflecţiile nostre simbolice ? Predominanţa masculină din simbolismul nostru nu se bazează numai pe diferenţele ce decurg din munca artizanală sau din lupta cavalerească. Ea nu se explică nici ca fiind o simplă reflectare a condiţiei feminine în societăţile patriarhale din timpurile biblice sau din Evul Mediu. Ci îşi trage seva mult mai de departe, din adâncul sufletului omenesc şi din fundamentele gândirii religioase.

FAŢA FEMININĂ A SUFLETULUI


Aparenta izolare şi îndepărtare a femininului în tradiţie, apoi renaşterea lui episodică, trebuiesc înţelese pe două planuri. Pe de o parte cel al înaintării psihologice a sufletului fiecăruia către desăvârşire, iar pe de alta, cel al dezvoltării conştiinţei religioase a omenirii. Or, pe ambele planuri, refuzarea -temporară- a femininului corespunde unei realităţi, unei faze naturale. Sufletul omenesc, psihicul bărbatului, ca şi al femeii, are doi poli, unul corespunzând calităţilor simbolic feminine, precum intuiţia sau sensibilitatea, celălalt calităţilor simbolic masculine, precum logica sau construcţia. Acest dualism, care îl acoperă parţial şi pe cel al inconştientului şi al conştientului, este mai cu seamă exprimat de luna şi soarele care strălucesc la Orient, sau pe cele două coloane de la Occident. Echilibrul între aceşti doi poli este fundementul existenţei, iar armonia înseamnă desăvârşirea ei.

Însă odată încarnaţi în această lume, căpătând sexul lor fizic, bărbatul şi femeia trebuie, fiecare, să îşi asume această identitate. Trebuie, mai întâi de toate, în existenţa şi conştiinţa lor, să pună în valoare polul masculin sau feminin care corespunde sexului lor. Rezultă că partea complementară a fiinţei, care nu se identifică cu sexul, rămâne în umbră, ascunsă cel mai adesea în inconştient. Această faţă ascunsă este ceea ce numim suflet, « anima » sau « animus ». « Anima » este faţa feminină a psihicului bărbatului, « animus » - faţa masculină a psihicului femeii. Bărbatul şi femeia se află aici într-o situaţie identică, dar inversată. Totodată, la fiinţa omenească, oricare i-ar fi sexul, conştiinţa şi raţiunea sunt legate simbolic de latura masculină a personalităţii, în vreme ce inconştientul şi spiritualul se leagă de latura sa feminină. Or, în evoluţia naturală a persoanei sau a omenirii, mai întâi se dezvoltă conştiinţa şi raţiunea, în dauna inconştientului şi a spiritualului. De aceea, « anima » ascunsă a bărbatului este luată drept model general pentru partea nevăzută a sufletului omenesc.

Pentru a ajunge la împlinirea fiinţei sale, desăvârşire a destinului său terestru, omul trebuie să înveţe să descopere şi să asculte, să iubească şi să pună în lumină această faţă ascunsă a lui-însuşi. El trebuie să meargă în întâmpinarea sufletului său, pentru a-l face să renască din întuneric, pentru a se căsători cu el, într-un fel. Este vorba, aici, de o trecere obligatorie, căci numai atunci când fiinţa reuşeşte să se reunească, să-şi cupleze cele două feţe ale sinelui, ea poate ajunge la împlinirea de Sine, sens şi scop al vieţii sale terestre. Această uniune a celor doi poli ai personalităţii este una din etapele drumului iniţiatic.
                                                                     
IMAGINEA FEMININĂ A DIVINITĂŢII


Procesul psihic şi individual precedent este, în linii mari, exact acelaşi precum cel urmat de evoluţia spirituală şi colectivă a religiilor. În starea sa primitivă, omul percepe divinitatea într-un mod mai cu seamă inconştient şi natural. După modelul lui Adam şi Eva în paradis, polii psihicului său rămân echilibraţi şi el percepe, tot într-un mod armonios, aspectele simbolice masculine şi feminine ale divinităţii. Universul său este încă înţesat de zei şi zeiţe.

Marile religii antice şi tradiţiile primitive ale Occidentului acordau un loc important femeilor în cadrul ritualurilor, şi îi recunoşteau divinităţii mai multe aspecte feminine. În religiile arhaice, zeiţele mame sau ale pământului erau predominante. Templele din Egipt şi din Grecia numărau tot atâţia zei cât zeiţe, şi practic fiecare zeu avea drept corespondent feminin o soţie sau o soră, precum Jupiter şi Junona, Apollo şi Diana. Triadele divine cuprindeau foarte adesea un element feminin, ca Isis în Egipt, Ishtar în Babilon. Până şi străvechiul Yahvé al evreilor avea o soţie, Ashéra.

Însă încetul cu încetul conştiinţa omului se dezvoltă ; este cunoaşterea binelui şi a răului, căderea alegorică. Psihicul se disociază, precum percepţia şi reprezentarea divinităţii. Plecând de la această conştiinţă, această disociere, iudaismul va evolua către monoteism, elenismul spre filosofie. Cum conştiinţa şi raţiunea sunt simbolic masculine, inconştientul şi spiritualul feminine, pe măsură ce conştiinţa şi raţiunea cresc, percepţia lumii şi a divinităţii care o guvernează ia forme din ce în ce mai masculine. Se întăreşte astfel, până la a deveni unică în iudaism, imaginea masculină a lui Dumnezeu tatăl, simbolizând ordinea şi legea, a Dumnezeului ceresc de care trebuie să ne temem. Şi invers, se estompează până la dispariţie imaginea zeiţei pământ protectoare şi hrănitoare, a zeiţei mamă metaforă a iubirii şi a renaşterii. Creştinismul va urma aceeaşi cale : Christos mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu Tatăl; Sfânta Treime este golită de orice urmă feminină; Maria, chiar dacă este « mama lui Dumnezeu », este exclusă din aceasta, în timp ce Sfântul Duh provine din Tată şi din Fiu. Modelul divin este o relaţie tată-fiu sublimată, în vreme ce mama şi fiica sunt îndepărtate.

Astfel, psihicul şi religia urmează acelaşi drum. Aşa cum omul îşi ascunde sufletul în adâncul subconştientului său, religia exclude imaginea feminină a lui Dumnezeu. Însă, în ambele cazuri, jumătatea îndepărtată nu este eliminată, ci doar ocultată. Rezultă de aici un anume dezechilibru, o neîmplinire. Este totuşi o situaţie temporară, căci aşa după cum omul este destinat, prin căutarea sa, să-şi regăsească sufletul, tot astfel religia este făcută ca, într-o zi, să lase să transpară sau să pună în deplina lumină, elementele feminine pe care le disimulează. Aşa s-a întâmplat cu iudaismul preamărind Înţelepciunea, apoi cu creştinismul venerând Fecioara sau idealizând Ierusalimul ceresc.

Cu alte cuvinte, căutarea omului faţă cu el însuşi şi zborul său către divinitate au acelaşi parcurs obligatoriu: întâlnirea, nunta cu Eternul feminin. Pentru omul gândirii, scopul va fi unirea în Sine a conştiinţei sale masculine şi a interiorităţii lui feminine, sufletul. Pentru omul spiritual, scopul va fi căsătoria mistică a spiritului şi a sufletului, sau a inteligenţei şi a înţelepciunii divine, pentru ca din această uniune să se nască copilul – zeu al iubirii, omul readus la viaţa adevărată. Dacă chipul feminin al lui Dumnezeu se ascunde astăzi privirilor noastre, sub vălul mai mult sau mai puţin opac care acoperă religia, tradiţia şi simbolurile noastre, aceasta se întâmplă pentru că el reprezintă unul din scopurile cele mai secrete ale căutării interioare şi spirituale.


MASCULIN ŞI FEMININ ÎN GENEZĂ


Prin intermediul numeroaselor sale povestiri şi anecdote, de multe ori exploatate în scopuri misogine, Vechiul Testament dă, la o primă vedere, o imagine a femeii sub forma unui personaj minor, supus arbitrariului unei societăţi patriarhale. Însă femininul Biblic depăşeşte această condiţie profană, cu condiţia să îl privim în esenţa sa. Şi această esenţă începe cu Geneza, care ne dezvăluie dubla natură deopotrivă masculină şi feminină a fiinţei omeneşti şi a divinităţii, în acelaşi timp cu statuarea egalităţii bărbatului şi femeii în faţa izbăvirii, şi complementaritatea lor esenţială.

În a şasea zi, « Dumnezeu a creat omul după chipul său, l-a creat după imaginea lui Dumnezeu, a creat bărbatul şi femeia ». Astfel, chiar prima carte a Genezei susţine că masculinul şi femininul s-au încarnat simultan în fiinţa omenească, ceea ce vizează mai ales dubla natură psihică a omului. Mai mult, declarând că atât bărbatul cât şi femeia au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, textul implică, logic, că Dumnezeu însuşi posedă acest dublu aspect masculin şi feminin. Acest dualism în unitate este unul din sensurile pe care i le putem da simbolului masonic al literei delta.

Apoi, în a doua carte, Dumnezeu l-a creat pe Adam, scos din pământ şi însufleţit de suflarea divină. Însă singurătatea lui Adam determină crearea imediată a Evei. Nu pentru ca omenirea să se poată reproduce, căci acest lucru nu este necesar în paradis, ci pentru ca Adam să aibă un semen, în faţa lui. Eva întrupează deci nu doar pe celălalt, fără de care viaţa nu ar avea sens, ci şi oglinda, care îl trimite pe om spre propria sa imagine profundă. Mai mult, anecdota creării femeii din coasta bărbatului arată că Eva este, în mod simbolic, o parte din Adam, partea feminină a acestuia, sufletul.

În paradis, Adam şi Eva trăiesc într-o armonie perfectă. Însă căderea, cu blestemele diferite pentru fiecare dintre ei, va înlocui această stare cu relaţii suferinde, de dorinţă şi dominare. Este simbolul disocierii conştiinţei şi al minţii. De atunci încoace, scopul va fi de a regăsi această armonie pierdută, de a forma din nou cuplul original al lui Adam şi Eva. Căci, după cum spune evanghelia apocrifă a lui Filip, « Când Eva era în Adam, nu exista moarte. Dacă din nou ea intră în el, şi dacă el o primeşte înlăuntrul său, nu va mai fi moarte ». Renaşterea iniţiatului trece prin această reuniune.


EVOLUŢIA TRADIŢIEI BIBLICE


După căderea cuplului primordial, iudaismul din Vechiul Testament va cunoaşte, schematic, două perioade, dominate succesiv de două moduri de a privi divinitatea, şi deci de două imagini foarte diferite ale femininului în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Pe de o parte, în prima jumătate a mileniului dinaintea erei noastre, figura dominantă va fi cea a Alianţei, adică a vechii legi; pe de altă parte, în a doua sa jumătate, înainte de apariţia creştinismului şi sub influenţă greacă, va apărea imaginea Înţelepciunii lui Dumnezeu, care va prefigura legea nouă.

Prima perioadă pune accentul pe Alianţa dintre Cel Veşnic şi poporul său. În această Alianţă, care exprimă dragostea şi credinţa în Dumnezeu, ca într-o relaţie nupţială în care divinitatea joacă rolul mirelui, omenirea este dotată cu o identitate feminină. Ea îmbracă, poetic, chipul feminin al Pământului făgăduit sau al Cetăţii sfinte. Prin acest cuplu, omenirea se identifică cu o femeie supusă legilor unui soţ exigent şi gelos. Soţie ispitită de infidelitate, întoarcerea la divinităţile păgâne, datorită suferinţei provocate de furiile imprevizibile ale durului ei soţ époux (Os 1-2). Aşa se cristalizează imaginea lui Yahve din Vechiul Testament. În lumina cerului, străluceşte doar Tatăl, care inspiră teamă. Sufletul este exilat în întunericul pământului.

De-a lungul secolelor, această relaţie întunecoasă se mai îndulceşte puţin. Cântarea cântărilor, imn pur al dragostei în care răsună vocea feminină a celei prea-iubite, ridică simbolic omenirea la rangul unei soţii mai mult iubită decât posedată. Această relaţie o vom regăsi, mai târziu, în creştinism, mai ales la Apostolul Pavel, când se menţionează unirea lui Christos şi a Bisericii sale, Biserica fiind comparată cu femeia supusă, dar iubită de soţul ei (Eph 5 : 21-32). În acest stadiu, în care omul este încă puternic dominat de sentimente şi în care raţiunea sa se îndoieşte de ea însăşi, identitatea simbolică a omenirii rămâne feminină, iar cea a divinităţii exclusiv masculină. Deja nu mai avem de a face cu legea veche, dar nici, încă, cu legea iubirii.

Cu cât ne apropiem mai mult de era noastră, cu atât conştiinţa şi raţiunea omului se întăresc, în timp ce divinitatea devine tot mai abstractă şi se spiritualizează. Pe de o parte, spiritul omului nu mai acceptă imagine unui Dumnezeu patriarhal şi violent ca altădată; conştiinţa nu mai acceptă umilirea lui Iov. Pe de altă parte, şi în consecinţă, în gândirea religioasă calităţile divine se feminizează, legătura cu divinitatea îndeamnă la înţelepciune şi dragoste. Astfel, în gândirea iudeo-alexandrină din ultimele două secole dinainte de Iisus Christos, Dumnezeul lui Israel îşi schimbă întrucâtva caracterul şi, mai ales, apar lângă el alte două creaturi de esenţă divină : Logosul şi Sophia.

Astfel, prin intermediul cărţilor târzii ale Vechiului Testament, cum sunt Proverbele, Înţelepţii şi Siracida, se conturează imaginea Înţelepciunii divine şi tradiţia ei sophianică. Sophia, misterioasă entitate feminină, emanaţie veşnică a suflării lui Dumnezeu, depozitară a secretelor Sale, prezentă lângă El pe durata creaţiei, şi artizană a universului. Ea va deveni mediatoare între om şi Dumnezeu, interfaţa binevoitoare care compensează prăpastia de necuprins a Veşniciei înspăimântătoare. Sufletul regăseşte lumina, divinitatea - o faţă feminină.
                                                               

ÎNŢELEPCIUNEA DIVINĂ ŞI NUNTA


Înţelepciunea divină, imagine prea puţin cunoscută a iudaismului de la sfârşitul Antichităţii, prefigurează în mod clar Sfântul Duh al Sfintei Treimi creştine, le Paraclet-ul din Evanghelia lui Ioan, şi chiar şi Logosul din Prolog. Ea va inspira multe din trăsăturile imaginei Mariei, mama neprihănită a lui Christos şi mijlocitor pios ce se roagă pentru mântuirea păcătoşilor. Ea a mai fost, în fine, cântată cu pasiune, ca o femeie iubită, după modelul Ierusalimului apocaliptic, mireasă spirituală a mielului. Mireasă gătită nu doar pentru uniunea cosmică a lui Dumnezeu cu omenirea, poporul sau Biserica Sa, ci împodobită pentru nunta mistică a omului, a fiecărui iniţiat, cu divinitatea.

Vechiul Testament spune despre Înţelepciune : « Ea este o reflectare a luminii eterne, o oglindă fără pată în acţiunea lui Dumnezeu şi o imagine a frumuseţii sale… Ea trăieşte alături de Dumnezeu… ca o capodoperă… artizană a universului şi a fiinţelor » (Sg 7 : 26 , 8 : 3-4 ; Pr 8 : 30, Sg 8 : 5). Iar Înţelepciunea spune despre ea însăşi : « Eu sunt mama iubirii pure… le sunt dăruită tuturor copiilor mei… Veniţi la mine, voi cei care mă doriţi şi delectaţi-vă cu fructele mele » (Si 24 : 17, 19). Astfel, omagierea Înţelepciunii divine în Vechiul Testament, ca mai târziu în franc-masonerie, simbolizează o triplă împlinire, celebrarea a trei feluri de nunţi, care abolesc dualismul.

Mai întâi, împlinirea religioasă. Partea feminină a lui Dumnezeu, altă dată zeiţă arhaică alungată din cer, revine din exil regenerată şi spiritualizată ; ea îşi regăseşte locul lângă cel Veşnic. Din această căsătorie divină se va putea naşte copilul-Dumnezeu mântuitor al omenirii, încarnat în inima omului pentru a zămisli în ea dragostea. Îndeplinire psihologică, apoi. Jumătatea personalităţii, refulată în inconştient, este eliberată, iubită ; polul feminin al sufletului şi polul masculin al conştiinţei se împreunează şi redescoperă armonia. Din această unire psihică se va putea naşte Sinele, expresie a desăvârşirii fiinţei. În fine, împlinire spirituală. Imaginea lui Dumnezeu ascunsă în om este resuscitată precum iniţiatul, imaginea desfigurată este restaurată ; fiinţa îşi regăseşte mijlocul, comuniunea cu izvorul ei sacru. Din aceste nunţi mistice va putea renaşte omul primordial, reintegrat în asemănarea sa divină.

Aceasta este tripla unire sărbătorită, în mod simbolic, de Ierusalimul apocaliptic : « Fericiţi cei chemaţi la masa nunţii mielului ! ». Fericiţi cei spirituali sau iniţiaţii desăvârşiţi care vor putea intra în propriul lor oraş sfânt, în interiorul lor pregătit ca o mireasă, ca un tabernacol al lui Dumnezeu, căci acesta va locui împreună cu ei. (Ap 19 : 9 ; 21 : 2-3). Asemenea nunţi trec prin abolirea oricărui dualism, mai ales prin fuziunea dintre masculin şi feminin. Ajunsă la acest ultim stadiu al căutării, fiinţa nu mai are nevoie nici de soare, nici de lună; căci gloria lui Dumnezeu o luminează. Atunci, noaptea, ca şi moartea, sunt abolite. (Ap 21 : 4, 23 ; 22 : 6).

OGLINDIREA CONŞTIINŢEI


Prin intermediul simbolismului masonic, a psihologiei profunde şi a istoriei religiilor, înţelepciunea veşnică ne învaţă, aşadar, că această căutare iniţiatică, aidoma oricărei căi spirituale, trebuie să ducă spre o unitate care transcede orice dualism. Pe drumul către acest ţel, ultim şi poate inaccesibil, are loc în mod necesar o răsturnare a conştiinţei. Ceea ce luam drept cauze se dovedesc a nu fi decât consecinţe ; ceea ce luam drept simple consecinţe se arată a fi cauze profunde. Astfel, lumina raţiunii nu este, adeseori, decât reflectarea unui sens, psihologic sau transcendent, care ne scapă. La fel, ne dăm seama că uneori simbolul este cel real, în timp ce realitatea sensibilă nu mai are decât o valoare simbolică.

Această inversare a unghiului de analiză conduce în particular la a admite că bărbatul nu construieşte propria sa imagine inconştientă şi simbolică a femininului, plecând de la experienţa trăită cu femeia adevărată, şi mai cu seamă alături de propria sa mamă; din contra, el proiectează asupra femeilor, începând chiar cu mama sa, imaginea femininului pe care o poartă în el de la origini. În consecinţă, relaţiile concrete dintre bărbaţi şi femei, atât pe planul individual cât şi pe cel colectiv, sunt puternic influenţate de arhetipurile relaţionale ale masculinului şi femininului ; inclusiv cele care privesc raporturile transcendente ale omului, şi de care ţine imaginea feminină a divinităţii.

Degeaba vom pune căruţa voinţei înaintea boilor naturii. Graţie armonizării psihice a polilor masculin şi feminin ai fiinţei, graţie integrării spirituale a feţelor masculină şi feminină ale divinităţii, putem spera să construim, între bărbaţi şi femei, relaţii la un nivel cu adevărat iniţiatic. Numai plecând de la această şlefuire prealabilă, psihologică şi spirituală a pietrei fiecăruia s-ar putea preconiza să se îmbine pietre masculine şi feminine, pentru ridicarea unui edificiu comun sau a două edificii alipite. Această şlefuire este însă delicată, munca este îndelungată, pietrele numeroase şi planul îndrăzneţ.

Şi poate că adevărata răsturnare a conştiinţei constă din a te detaşa de însăşi dorinţa de a îndeplini o atare operă. Căci de multe ori scopul călătoriei este dat mai mult de drum decât de punctul terminus, mai degrabă de munca depusă decât de produsul ei finit, care îi justifică acţiunea. De-alungul drumului şi a muncii, ambiţia lasă loc umilinţei, calculul - artei, raţiunea - înţelepciunii. Pentru iniţiatul desăvârşit, ceea ce fiecare adept trebuie să viseze că va ajunge într-o zi, o problemă de genul celei a locului femeii în masonerie apare, neîndoielnic, ca aproape profană. Căci în stadiul ultim al căutării, în vârful piramidei căilor spirituale, masculinul şi femininul sunt mai întâi de toate simboluri; genurile nu mai contează, în faţa sufletului şi a divinităţii".
 
JEAN-PIERRE AUGIER