"Dogma caderii primului om, spune Dupiney de Vorepierre, nu apartine doar crestinismului; ea apartine, de asemenea, mozaismului si religiei primitive, care a fost cea a Patriarhilor. Este motivul pentru care aceasta credinta se regaseste, chiar daca alterata si deformata, la toate popoarele de pe pamant. Povestea autentica a acestei decaderi a omului prin pacatul sau este pastrata in prima carte a lui Moise (Geneza, cap.II si III). ,,Aceasta dogma fundamentala a crestinismului”, scrie abatele Foucher, ,,nu era deloc ignorata in timpurile stravechi. Popoarele mai apropiate decat noi de originea lumii stiau, printr-o traditie uniforma si constanta, ca primul om gresise si ca fapta atrasese blestemul lui Dumnezeu asupra intregii sale posteritati.” ,,Caderea omului degenerat”, spune insusi Voltaire, ,,este fundamentul teologiei tuturor natiunilor stravechi.”
Potrivit pitagoricianului Philolaos (secolul al V-lea i. Hr.), filosofii antici spuneau ca sufletul era inchis in corp ca intr-un mormant, ca pedeapsa a vreunui pacat. Astfel, Platon arata ca asa era doctrina orfica pe care el insusi o profesa. Dar, cum se recunoaste in egala masura ca omul iesise din mainile lui Dumnezeu si ca traise intr-o stare de puritate si de inocenta (Dicearco, Platon), trebuia sa se admita ca greseala pentru care indura pedeapsa era posterioara creatiei lui. Varsta de aur din mitologiile greaca si romana este in mod evident o amintire a primului stadiu al omului iesit din mainile lui Dumnezeu.
Monumentele si traditiile hindusilor confirma povestea lui Adam si a caderii sale. Aceasta traditie exista si la budistii din Tibet; ea era raspandita de druizi, ca si de chinezi si de vechi persi. Conform cartilor lui Zoroastru, primul om si prima femeie au fost creati puri si supusi lui Ormuzd, autorul lor. Ahriman i-a vazut si a fost gelos pe fericirea lor; luand forma unei naparci, el s-a dus la ei, i-a ispitit cu fructe si i-a convins ca el insusi era creatorul universului intreg. Ei l-au crezut si, de atunci, natura lor a fost corupta, stare care le-a alterat posteritatea. Mama carnii noastre sau femeia cu sarpele este celebra in traditiile mexicane, care o reprezinta decazuta din starea ei primitiva de fericire si inocenta. La Yucatan, in Peru, in insulele Canare etc., traditia fiintei decazute exista deja in randul populatiilor indigene, atunci cand europenii au descoperit respectivele tari. Expiatiile folosite de diverse popoare ca ritualuri pentru purificarea copilului la intrarea in viata sunt o marturie de netagaduit a existentei acestei credinte generale. ,,De obicei”, spune savantul cardinal Gousset, ,,ceremonia avea loc in ziua in care i se dadea un nume copilului. Aceasta zi era a noua de la nastere pentru baieti si a opta pentru fete; se numea lustricus de la apa lustrala, care era folosita pentru purificarea nou-nascutului. Egiptenii, grecii si persii aveau un obicei asemanator. La Yucatan, in America, copilul era dus in templu, iar preotul ii turna pe cap apa destinata acestei practici si ii dadea un nume. In insulele Canare, femeile erau cele care indeplineau functia, in locul preotilor. Aceleasi expiatii erau prescrise de lege la mexicani. In unele provincii, se mai aprindea si un foc si se facea gestul de a trece copilul prin flacari, pentru a-l purifica in acelasi timp si prin apa, si prin foc. Tibetanii, in Asia, au obiceiuri asemanatoare. In India, cand copilul primeste un nume, dupa ce ii este scris pe frunte si e scufundat de tri ori in apa, brahmanul sau preotul striga cu voce tare: ,,Zeule unic, invizibil si perfect, iti daruim acest copil iesit dintr-un trib sanatos, uns cu ulei sfintit si purificat cu apa”.
Asa cum a remarcat Bergier, traditia dateaza probabil din leaganul omenirii; caci, daca ar fi aparut la un singur popor, ea n-ar fi putut sa se raspandeasca de la un capat la altul al lumii. Pe de alta parte, aceasta credinta universla a caderii primului om era insotita de asteptarea unui mediator, a unui personaj extraordinar care trebuia sa aduca mantuirea oamenilor si sa-l impace cu Dumnezeu. Acest eliberator era asteptat nu doar de patriarhi si de evrei, care stiau ca el va aparea in mijlocul lor, dar si de egipteni, chinezi, japonezi, hindusi, siamezi, arabi, persi si de diverse popoare ale Americii. La greci si romani, aceasta speranta era impartasita doar de cativa oameni, dupa cum marturisesc Platon si Virgiliu. Pe de alta parte, asa cum observa Voltaire: ,,In timpuri imemoriale, se spunea la indieni si la chinezi ca Inteleptul va veni din Occident. Europa, dimpotriva, spunea ca el va veni din Orient.”
Cu obisnuita lor abilitate, filosofii au ascuns sub traditia biblica a caderii primului om un adevar secret de ordin alchimic. Fara indoiala, asa ceva valoreaza mult pentru noi si ne permite sa explicam reprezentarile lui Adam si ale Evei pe care le gasim pe cateva locuinte vechi din perioada Renasterii. Una dintre ele, avand in mod clar aceasta intentie, va servi de model studiului nostru. Respectiva locuinta filosofala, situata la Mans, ne arata la primul etaj un basorelief reprezentandu-l pe Adam cu bratul ridicat pentru a culege fructul din arbor scientiae, in timp ce Eva trage creanga spre el, ajutandu-se de o funie. Amandoi tin in mana niste filactere, menite sa exprime ca aceste personaje au o semnificatie oculta, diferita de cea din Geneza. Acest motiv, deteriorat de intemperii – care n-au crutat decat blocurile mari de piatra – este circumscris de o coroana de frunze, flori si fructe, hieroglife ale naturii fecunde, ale abundentei si productiei. La dreapta si in partea de sus, se distinge, in hatisul de impletituri din frunze, imaginea unui soare, in timp ce la stanga apare cea a lunii. Cele doua astre hermetice vin sa accentueze si sa precizeze si mai mult calitatea stiintifica si expresia profana a subiectului imprumutat din Sfintele Scripturi.
Sa notam, in treacat, ca scenele laice avand drept subiect “ispita” sunt conforme cu cele ale iconografiei religioase. Adam si Eva sunt tot despartiti de trunchiul copacului paradiziac. In majoritatea cazurilor, sarpele incolacit in jurul trunchiului, este reprezentat cu cap de om; asa apare pe un basorelief gotic al vechii Fantani Saint-Maclou, in biserica purtand acelasi nume din Rouen si intr-o alta scena de mari dimensiuni care decoreaza un perete al casei numite a lui Adam si a Evei la Montferrand (Puy-de-Dome), care se pare ca dateaza de la sfarsitul secolului al XIV-lea sau de la inceputul celui de-al XV-lea. Pe stranele din Saint-Bertrand-de-Cominges (Haute-Garonne), reptila isi arata un bust cu sani, dotat cu brate si cu un cap de femeie. Tot un cap feminin are si sarpele din Vitre, sculptat pe arcul in acolada al unei frumoase usi din secolul al XV-lea, din strada Notre-Dame. Dimpotriva, grupul din argint masiv al tabernaculului catedralei din Valladolid (Spania) ramane in nota realista: sarpele este reprezentat aici sub aspectul sau natural si tine, in gura larg deschisa, un mar intre dinti.
Adamus, numele latinesc al lui Adam, inseamna facut din pamant rosu; este prima fiinta a naturii, singura creatura umana care a fost dotata cu cele doua naturi ale androginului. Putem sa-l consideram, din punct de vedere hermetic, drept materia de baza impreunata cu spiritul in unitatea insasi a substantei create, nemuritoare si eterna. Dar, din momentul in care Dumnezeu, potrivit traditiei mozaice, a facut femeia, individualizand, in corpuri distincte si separate, aceste naturi asociate primitiv intr-un corp unic, primul Adam a trebuit sa dispara, a capatat caracter specific, pierzandu-si constitutia originala, si a devenit al doilea Adam, imperfect si muritor. Adam cel de la origini, pe care nu l-am gasit niciodata reprezentat nicaieri, este numit de greci otelul cel mai dur, adica neimblanzit si inca virgin, ceea ce caracterizeaza natura profunda a primului om celest si a primului corp terestru ca fiind solitare si nesupuse jugului himenului. Ce este, asadar, acest otel despre care filosofii vorbesc atat? Platon, in al sau dialog Timaios, ne da explicatia urmatoare.
,,Dintre toate apele pe care le-am numit fuzibile”, spune el, ,,cea care are particulele cele mai stranse si cele mai egale, care este cea mai densa, acea specie unica a carei culoare este un galben stralucitor, cel mai pretios dintre bunuri, aurul, s-a format razbatand prin piatra. Nodul de aur, devenit foarte dur si negru din cauza densitatii lui, este numit adamas,otel. Un alt corp – inrudit cu aurul prin micimea particulelor, dar care are mai multe tipuri de particule a caror densitate este inferioara celei a aurului – ce contine un slab aliaj de pamant foarte fin, ceea ce il face mai dur decat aurul, si care este in acelasi timp mai usor, datorita porilor care ii brazdeaza masa, este una din acele ape stralucitoare si condensate numite bronz. Cand portiunea de pamant pe care-o contine se separa prin actiunea timpului, ea devine vizibila prin ea insasi si i se da numele de rugina.”
Acest pasaj al marelui initiat face distinctia intre cele doua personalitati succesive ale lui Adam cel simbolic, care sunt descrise in expresia lor minerala proprie otelului si bronzului. Or, acest corp vecin al substantei numita adamas – nod sau sulf al aurului – este al doilea Adam, considerat in regnul organic tatal veritabil al tuturor oamenilor, iar in regnul mineral ca agent si procreator de indivizi metalici sau geologici din care e constituit.
Astfel, aflam ca sulful si mercurul, principii generatoare ale metalelor, n-au fost la origine decat una si aceiasi materie, caci doar mai tarziu ele au capatat individualitate proprie si au conservat-o in compusii iesiti din uniunea lor. Si, desi aceasta este mentinuta printr-o coeziune puternica, arta poate, totusi, s-o rupa si sa izoleze sulful si mercurul sub forma care le este specifica. Sulful, principiu activ, este desemnat simbolic prin al doilea Adam, iar mercurul, element pasiv, prin sotia lui, Eva. Acest din urma element sau mercur, recunoscut drept cel mai important, este si cel mai greu de obtinut in practica Operei. Utilitatea lui este atat de mare, incat stiinta ii datoreaza numele, fiindca filosofia hermetica este fondata pe cunoasterea perfecta a Mercurului. Este ceea ce exprima basorelieful care insoteste si limiteaza panoul cu Adam si Eva al casei din Mens. Il remarcam aici pe Bachus copil, inarmat cu tirsul, cu mana stanga astupand gura unei oale si stand in picioare pe capacul unui vas mare impodobit cu ghirlande. Or, Bachus, divinitatea emblematica a mercurului inteleptilor incarneaza o semnificatie secreta asemanatoare celei a Evei, mama a celor vii. In Grecia, orice bacanta era numita Eva, cuvant care avea ca radacina Evius, porecla lui Bachus. Cat despre vasele destinate sa contina vinul filosofilor sau mercurul, ele sunt destul de graitoare, asa incat ne putem lipsi de a le mai reliefa sensul ezoteric.
Dar aceasta explicatie, oricat de logica si conforma cu doctrina, este insuficienta in a furniza motivul anumitor particularitati experimentale si al catorva puncte obscure ale practicii. Este indiscutabil ca artistul n-ar putea pretinde achizitionarea materiei originale, adica a primului Adam ,,format din pamant rosu” si ca insusi subiectul inteleptilor, calificat drept materie prima a artei, este foarte indepartat de simplitatea inerenta materiei celui de-al doilea Adam. Acest subiect este, totusi, mai exact mama Operei, asa cum Eva este mama barbatilor. Ea este cea care imparte corpurilor pe care le naste, sau mai exact pe care le reincruzeste, vitalitatea, vegetabilitatea, posibilitatea mutatiei. Vom merge mai departe si vom spune, pentru cei care au deja oarece spoiala de stiinta, ca mama comuna a metalelor alchimice nu intra deloc in substanta in Marea Opera, desi este imposibil sa se produca sau sa se intreprinda ceva fara ea. Intr-adevar, prin intermediul ei, metalele vulgare, veritabili si unici agenti ai pietrei, se schimba in metale filosofice. Prin ea, ele sunt dizolvate si purificate. In ea isi regasesc si isi reiau ele activitatea pierduta si, din moarte cum erau, redevin vii. Ea este pamantul care le hraneste, le face sa creasca, sa dea roade si le permite sa se inmulteasca. In sfarsit, intorcandu-se in sanul matern care le formase candva si le scosese la lumina renasc si isi recapata facultatile primitive de care industria umana le privase. Eva si Bachus sunt simbolurile acestei substante filosofale si naturale – totusi, nu prima in sensul unitatii sau al universalitatii – in mod comun desemnata cu numele lui Hermes sau al lui Mercur. Or, se stie ca mesagerul inaripat al zeilor servea drept intermediar intre puterile Olimpului si juca in mitologie un rol similar cu al mercurului in laboratorul hermetic. Intelegem mai bine acum natura speciala a actiunii lui si de ce nu ramane el cu corpurile pe care le-a diluat, purificat si animat. Si, de asemenea, ne dam seama in ce sens trebuie sa-l intelegem pe Basil Valentin atunci cand sustine ca metalele sunt creaturi de doua ori nascute din mercur, copii ai unei singure mame, produsi si regenerati de ea. Si, pe de alta parte, pricepem unde se afla acest obstacol pe care filosofii l-au aruncat in drum atunci cand afirma de comun acord ca mercurul este materia unica a Operei, desi reactiile necesare sunt doar provocate de el, ceea ce ei au spus fie prin metafora, fie analizandu-l dintr-un punct de vedere particular.
Nu este inutil nici sa aflam ca, daca avem nevoie de cista lui Cybele, a lui Ceres sau al lui Bschus, e doar fiindca acest cos are in el corpul misterios care este embrionul pietrei noastre; daca ne trebuie un recipient, e doar pentru a pune corpul in el si nimeni nu ignora faptul ca, fara un pamant adecvat, orice samanta ar deveni inutila. Astfel ca nu ne putem lipsi de vas, desi continutul ei infinit mai pretios decat continatorul, acestuia din urma fiindu-i sortit, mai devreme sau mai tarziu, sa se desparta de cel dintai. Apa in sine n-are nicio forma, desi este susceptibila de a le imbraca pe toate si de a o lua pe cea a recipientului care o contine. Iata ratiunea vasului nostru si a necesitatii sale si iata de ce filosofii l-au recomandat intr-atat ca vehicul indispensabil, excipientul inevitabil al corpurilor noastre. Acest adevar isi gaseste justificarea in imaginea lui Bachus copil cocotat pe capacul vasului hermetic.
Din cele de mai sus, trebuie sa retinem mai ales ca metalele, lichefiate si disociate de catre mercur, isi regasesc puterea vegetativa pe care o posedau in momentul aparitiei lor pe plan fizic. Dizolvantul face oarecum pentru ele orificiul unei veritabile fantani a Tineretii. El separa impuritatile eterogene carate de zacamintele metalifere, le scapa de betesugurile cu care s-au pricopsit de-a lungul secolelor, le reanimeaza, dandu-le o vigoare noua si le reintinereste. In acest fel metalele de rand se trezesc reincruzite,adica readuse intr-o stare apropiata de starea lor originala si, din acel moment, calificate drept metale vii sau filosofice. Or, intrucat isi reiau, la contactul cu ,,mama” lor, caracteristicile primitive, putem afirma ca ele s-au apropiat de ea si ca au luat o natura asemanatoare cu a ei. Dar, pe de alta parte, este evident ca ele n-ar putea, ca urmare a acestei potriviri de caracter, sa zamisleasca noi corpuri impreuna cu ea, intrucat are doar o putere renovatoare, si nu una generatoare. De unde trebuie sa tragem concluzia ca mercurul de care vorbim, si care e simbolizat de Eva Edenului mozaic, nu este acela pe care inteleptii l-au desemnat ca fiind matricea, receptacolul, vasul convenabil metalului reincruzit, numit sulf, soare al filosofilor, samanta metalica si tata al pietrei.
Sa nu ne lasam pacaliti; aici este nodul gordian al Operei, cel pe care debutantii trebuie sa se chinuie sa-l dezlege, daca nu vor sa renunte brusc la inceputul practicii. Exista, deci, o alta mama, fiica a celei dintai, careia maestrii, intr-un scop usor de ghicit, i-au impus tot denumirea de mercur. Iar diferenta dintre aceste doua tipuri de mercur, unul agent al reinnoirii, celalalt al procrearii, constituie cercetarea cea mai ingrata pe care stiinta i-a rezervat-o neofitului. Cu intentia de a-l ajuta sa treaca de aceasta bariera am insistat asupra mitului lui Adam si al Evei si vom incerca sa lamurim aceste puncte obscure, lasate cu buna stiinta in intuneric chiar si de cei mai buni autori. Majoritatea s-au multumit sa descrie alegoric uniunea dintre sulf si mercur, generatori ai pietrei, pe care ii numesc soare si luna, tata si mama filosofici, fix si volatil, agent si pacient, mascul si femela, vultur si leu, Apollo si Diana (din care unii au facut Apollonius din Tyana), Gabritius si Beya, Urim si Thumim, cele doua coloane ale templului: Jakin si Bohas, mosneagul si tanara fecioara si, in sfarsit, si intr-o maniera mai exacta, fratele si sora.
Caci ei sunt realmente frate si sora, provenind amandoi din aceiasi mama, si tributari, prin dificultatea temperamentelor lor, mai degraba diferentei de varsta si de evolutie decat deosebirii dintre afinitatile lor.
Autorul anonim al tratatului Razboiul de demult al cavalerilor, intr-un discurs pe care il pune in gura metalului redus in sulf sub actiunea primului mercur, arata ca acest sulf are nevoie de un al doilea mercur, cu care trebuie sa fie unit ca sa-si inmulteasca specia. ,,Printre artistii care au lucrat cu mine”, spune el, ,,unii si-au impins lucrarile atat de departe, incat au reusit sa separe de mine propriul meu spirit, care contine tinctura mea; astfel incat, amestecandu-l cu alte metale si minerale, au ajuns sa transmita putin din virtutile si din fortele mele metalelor care au oarece afinitate si prietenie cu mine. Totusi, artistii care au reusit pe aceasta cale si care au descoperit in mod sigur o parte a artei sunt, efectiv, in numar foarte mic. Dar, cum nu stiu originea tincturilor mele, le este imposibil sa mearga mai departe cu lucrarea lor si nu si-au dat seama in cele din urma ca procedeul lor e de mare folos. Dar, daca acesti artisti si-ar fi dus mai departe cercetarile si daca ar fi observat cu atentie care este femeia care imi e proprie, daca ar fi cautat-o si m-ar fi unit cu ea, atunci as fi putut colora de o mie de ori mai mult. ,,In Discutie intre Eudoxe si Pyrophile, care serveste de comentariu la acest tratat, Limojon de Saint-Didier scrie in legatura cu acest pasaj: ,,Femeia care este proprie pietrei si care trebuie sa fie unita cu ea este fantana cu apa vie al carei izvor, cu totul celest si avandu-si centrul in soare si in luna, produce acest limpede si pretios rau al Inteleptilor, ce curge in marea filosofilor, care inconjoara toata lumea. Nu fara motiv fantana este numita de autor femeia pietrei; unii au infatisat-o sub forma unei nimfe celeste, altii i-au dat numele castei Diana, ale carei puritate si virginitate nu sunt deloc intinate prin legatura spirituala care o uneste cu aceasta piatra. Intr-un cuvant, aceasta conjunctie magnetica este mariajul magic al cerului cu pamantul, despre care au vorbit unii filosofi; astfel incat izvorul al doilea al tincturii fizice, care face asa mari minunatii, ia nastere din aceasta uniune conjugala misterioasa.”
Cele doua mame sau ,,mercure”, pe care le-am remarcat, sunt figurate simbolic prin doi cocosi pe panoul de piatra situat la al doilea etaj al casei din Mans. Ei stau de-o parte si de alta a unui vas plin cu frunze si fructe, simbol al capacitatii lor insufletitoare, generatoare si vegetabile, al fecunditatii si al abundentei productiilor care rezulta. De fiecare parte a acestui motiv, niste personaje asezate pe scaune – unul sufland dintr-un corn, celalalt ciupind un soi de chitara – executa un duo muzical. Este transpunerea acelei Arte muzicale – epitet conventional al alchimiei – la care se raporteaza diversii subiecti sculptati pe fatada.
Dar, inainte de a continua studierea motivelor casei lui Adam si al Evei, credem ca trebuie sa-l prevenim pe cititor ca, sub termeni foarte putin voalati, analiza noastra contine revelatia a ceea s-a convenit sa fie numit secretul celor doua mercure. Totusi, explicatia noastra nu va putea rezista examenului si oricine se va obosi s-o ia la desecat va da peste unele contradictii, erori evidente de logica sau de judecata. Asa ca recunoastem cinstit ca nu exista decat un singur mercur la baza si ca al doilea provine in mod necesar din primul. Trebuia, totusi, sa ne indreptam atentia spre calitatile diferite pe care le afiseaza si sa facem in asa fel incat sa aratam – fie si cu pretul unei denaturari a judecatii sau a unei neverosimilitati – cum putem sa le deosebim, sa le identificam si cum e posibil sa extragem direct femeia proprie a sulfului, mama a pietrei, din sanul mamei noastre primitive. Intre povestea cabalistica, alegoria traditionala si tacere, n-aveam de ales. Scopul nostru fiind acela de a veni in ajutorul lucratorilor putin familiarizati cu parabolele si metaforele, folosirea alegoriei si a cabalei nu era interzisa. Ar fi fost mai bine sa actionam ca multi dintre predecesorii nostri si sa nu spunem nimic? Nu credem. La ce-ar folosi sa scriem, daca nu pentru cei care stiu deja si n-au ce face cu sfaturile noastre? Am preferat, asadar, sa furnizam, intr-un limbaj deslusit, o demonstratie ab absurdo, gratie careia devenea posibil sa dezvaluim misterul ramas pana acum ascuns cu obstinatie. De altfel, procedeul nu ne apartine. Autorii la care nu se remarca deloc asemenea discordante – si sunt numerosi – sa arunce in noi prima piatra!
Deasupra cocosilor, gardieni ai vasului cu fructe, se vede un panou de dimensiuni mai mari, din nefericire foarte deteriorat, unde este reprezentata scena rapirii Deianirei de catre centaurul Nessus.
Legenda povesteste ca Hercule, obtinand de la Eneu mana Deianirei ca rasplata a triumfului asupra zeului-fluviu Achelous, eroul nostru, impreuna cu proaspata lui sotie, a vrut sa traverseze fluviul Evene. Nessus, care se afla prin apropiere, s-a oferit sa o treaca pe Deianira pe celalalt mal. Hercule gresise consimtind, dar si-a dat seama neintarziat ca centaurul incerca sa i-o fure. O sageata inmuiata in sangele hidrei si lansata cu o mana sigura l-a oprit pe data. Nessus, simtind ca moare, i-a dat atunci Deianirei tunica lui patata cu sange, asigurand-o ca o va ajuta sa-si cheme inapoi sotul, daca el se va indeparta de ea pentru alta femeie. Mai tarziu, sotia credula, afland ca Hercule umbla dupa Iole, pretul victoriei lui asupra lui Eurytus, tatal ei, i-a trimis haina insangerata; dar el nici n-a apucat s-o imbrace bine, ca a simtit niste dureri ingrozitoare. Neputand sa suporte atata suferinta, s-a aruncat in flacarile unui rug ridicat pe muntele Oata si aprins cu propriile-i maini. Deianira, afland cumplita veste, s-a omorat de disperare.
Povestea de mai sus se refera la ultimele operatiuni ale prepararii Magisterului; este o alegorie a fermentatiei pietrei prin aur cu scopul de a orienta Elixirul spre regnul metalic si de a limita folosirea lui la transmutatia metalelor.
Nessus reprezinta piatra filosofala, inca nedeterminata si nealocata vreunuia din marile genuri naturale. Culoarea ei variaza de la carmin la rosu stralucitor. (…)
Hercule simbolizeaza sulful aurului a carui virtute refractara la agentii cei mai incisivi nu poate fi invinsa decat prin actiunea hainei rosii sau a sangelui pietrei. Aurul, calcinat sub efectul combinat al focului si al tincturii, ia culoarea pietrei si ii da, in schimb, calitatea metalica pe care lucrarea l-a facut s-o piarda. Iunona, regina a Operei, consacra, astfel, reputatia si gloria lui Hercule, a carui apoteoza mitica isi gaseste realizarea materiala in fermentatie. Insusi numele lui Hercule arata ca ii datoreaza Iunonei impunerea de lucrari succesive care trebuiau sa-i asigure celebritatea si sa-i raspandeasca renumele; (…) Deianira, sotia lui Hercule, personifica principiul mercurial al aurului care lupta de comun acord cu sulful cu care este unit, dar sucomba sub dogoarea tunicii inflacarate.
Pe fata celor doi pilastri care marginesc scena mitologica al carei ezoterism l-am studiat, figureaza, de o parte, un cap de leu dotat cu aripi si, de cealalta, un cap de caine sau de catea. Aceste animale sunt, de asemenea, reprezentate in forma lor completa pe arcele usii din Vitre. Leul, hieroglifa a principiului fix si coagulant numit in limbaj comun sulf, poarta aripi ca sa arate ca dizolvantul primitiv, descompunand si reincruzind metalul, ii da sulfului o calitate volatila fara de care incorporarea lui in mercur ar deveni imposibila. Cativa autori au descris modul de a efectua aceasta importanta operatiune prin alegoria luptei dintre vultur si leu, dintre volatil si fix, lupta explicata suficient in alta parte.
Cat despre cainele simbolic, succesor direct al cinocefalului egiptean, filosoful Artephius este cel care i-a dat drept de cetate printre figurile iconografiei alchimice. El vorbeste intr-adevar de cainele din Khorassan si de cateaua din Armenia, embleme ale sulfului si mercurului, parinti ai pietrei. (…)
,,Fiii stiintei”, pe care perseverenta i-a condus in pragul sanctuarului, stiu ca, dupa cunoasterea dizolvantului universal – mama unica imprumutand personalitatea Evei - , nimic nu e mai important decat cunoasterea sulfului metalic, primul fiu al lui Adam, generator efectiv al pietrei, care a primit numele de Cain. Or, Cain inseamna am capatat (Geneza, IV,1) si ceea ce artistul capata mai intai este cainele negru si turbat de care vorbesc textele, corbul, prima dovada a Magisterului. Este de asemenea pestele fara os, echeneis sau remora ,,care inoata in marea noastra filosofica” si, referindu-se la el, Jean-Joachim d'Estinguel d'Ingrofont ne asigura ca ,,odata ce ati prins pestisorul numit Remora, care este foarte rar, ca sa nu zic unic, in aceasta mare intinsa, nu veti mai avea nevoie sa pescuiti, ci doar sa va ganditi cum sa-l preparati, sa-l asezonati si sa-l perpeliti”. Si, desi este preferabil sa nu-l scoateti din mediul in care traieste – lasandu-i la nevoie destula apa pentru a-l tine in viata -, cei care au avut curiozitatea sa-l izoleze au putut verifica exactitatea si veridicitatea afirmatiilor filosofice. Este un corp minuscul – luand in considerare volumul masei din care provine -, avand aparenta exterioara a unei lentile biconvexe, adesea circulara, uneori eliptica. De aspect mai degraba pamantos decat metalic, acest mugur usor, infuzibil, dar foarte solubil, dur, casant, friabil, negru pe o fata, alburiu pe cealalta, violet in spartura, a primit nume diverse referitoare la forma lui, la coloratie sau la unele particularitati chimice. El este prototipul secret al scaldatorului popular varat in placinta regilor, bobul, sabotul; este, de asemenea, coconul si viermele lui. (…)
Mai este pestisorul negricios numit chabot, chefal, din care a extras Perrault al sau Chat botte', motanul incaltat, faimosul marchiz de Carabas din legendele hermetice atat de dragi tineretii noastre si reunite sub titlu Povestile Mamei Gaste; este, in sfarsit, baziliscul mitologic – este regulus, metalul nostru regal (regulus, rege mic) sau regisor, condurul din blana de veverita gri al modestei Cernusarese, sola, pestele plat care are fiecare fata colorata diferit si al carui nume face referire la soare (lat. sol, solis) etc. Totusi, in limbajul oral al Adeptilor, acest corp nu este desemnat altfel decat prin termenul violeta, prima floare pe care inteleptul o vede rasarind si inflorind in primavara Operei, transformand verdele razorului sau de flori intr-o culoare noua... Dar, ajunsi in acest punct, credem ca trebuie sa intrerupem lectia si sa pastram prudenta tacera a lui Nicolas Valois si a lui Quercetanus, singurii dupa stiinta noastra, care au dezvaluit sintagma care denumeste sulful, aur sau soare hermetic".
FULCANELLI
