Posibilitatea universala, spuneam, e nelimitata, si nu poate fi decat nelimitata; a vrea s-o concepi altfel, inseamna in realitate a te condamna sa n-o concepi deloc. […] Fara indoiala, e intotdeauna legitim sa se ia in considerare in mod particular, daca intelegem ce facem, anumite ordinuri de posibilitati cu excluderea altora, acest lucru facandu-l in definitiv orice stiinta; insa nu e legitim sa se afirme ca aceste ordinuri ar fi Posibilitatea si sa se nege tot ce depaseste masura intelegerii individuale, mai mult sau mai putin limitata. Acesta este totusi, intr-un grad sau in altul, caracterul esential al acestei forme sistematice inerenta intregii filosofii occidentale moderne; si este unul din motivele pentru care gandirea filosofica, in sensul obisnuit al cuvantului, nu are si nu poate avea nimic comun cu doctrinele de ordin pur metafizic.
Printre filosofii care, in virtutea acestei tendinte sistematice si cu adevarat ''antimetafizice'', s-au straduit sa limiteze intr-un fel sau altul Posibilitatea universala, unii, precum Leibniz (…), s-au folosit in aceasta privinta de distinctia dintre ''posibile'' si ''composibile''; dar e evident ca aceasta distinctie, in masura in care e aplicabila in mod valabil, nu poate servi nicidecum acestui scop iluzoriu. Intr-adevar, composibilele nu sunt decat posibile compatibile intre ele, reunirea lor intr-un ansamblu complex neintroducand asadar in interiorul acestuia nici o contradictie; prin urmare, ''composibilitatea'' se refera in mod esential la ansamblul in discutie. Fireste, acest ansamblu poate fi, fie cel al caracterelor ce constituie toate atributele unui obiect particular sau al unei fiinte individuale, fie ceva mult mai general si mai intins, ansamblul tuturor posibilitatilor supuse unor conditii comune si formand un anumit ordin definit, unul din domeniile cuprinse in Existenta universala, insa in toate cazurile trebuie sa fie vorba de un ansamblu intotdeauna determinat, fara de care distinctia nu s-ar mai aplica. Astfel, pentru a lua mai intai un exemplu de ordin particular si extrem de simplu, un ''patrat rotund'' este o imposibilitate, pentru ca reunirea acestor doua posibile, ''patrat'' si ''rotund'', intr-o aceeasi figura implica contradictia; dar ele nu sunt mai putin realizabile in egala masura si cu acelasi titlu, caci existenta unei figuri patrate nu impiedica evident existenta simultana, alaturi de ea si in acelasi spatiu, a unei figuri rotunde, nu mai putin decat a oricarei alte figuri geometric conceptibile. Acest lucru e prea evident pentru a mai insista asupra lui; insa un asemenea exemplu, tocmai datorita simplitatii sale, are avantajul de a facilita intelegerea, prin analogie, a ceea ce se raporteaza la cazuri aparent mai complexe, precum cel despre care vom vorbi acum.
Daca, in loc de un obiect sau de o fiinta particulara, se ia in considerare ceea ce putem numi o lume, conform sensului pe care l-am dat deja acestui cuvant, adica intreg domeniul format de un anumit ansamblu de composibile ce se realizeaza in manifestare, aceste composibile vor trebui sa fie toate posibilele ce vor satisface anumite conditii, care vor caracteriza si defini in mod precis lumea in chestiune, constituind una din treptele Existentei universale. Celelalte posibile, care nu sunt determinate de aceleasi conditii, si care, prin urmare, nu pot face parte din aceeasi lume, nu sunt evident mai putin realizabile din aceasta cauza, dar, bineinteles, fiecare conform lumii potrivite naturii sale. Altfel spus, orice posibil isi are propria-i existenta ca atare, iar posibilele a caror natura implica o realizare, in sensul inteles in mod obisnuit, adica o existenta intr-unul din modurile manifestarii, nu-si pot pierde acest caracter ce le este esential inerent si sa devina irealizabile prin faptul ca alte posibile sunt actual realizate. Se mai poate spune ca orice posibilitate care este o posibilitate de manifestare trebuie in mod necesar sa se manifeste prin chiar acest fapt, si ca, invers, orice posibilitate ce nu trebuie sa se manifeste este o posibilitate de nemanifestare; sub aceasta forma, aceasta nu pare decat o chestiune de simpla definire, totusi, afirmatia precedenta nu comporta decat acest adevar axiomatic, care nu este nicidecum discutabil. Daca s-ar pune totusi intrebarea de ce nu trebuie sa se manifeste orice posibilitate, adica de ce exista deopotriva posibilitati de manifestare si posibilitati de nemanifestare, ar fi suficient sa se raspunda ca domeniul manifestarii, fiind limitat prin chiar faptul ca este un ansamblu de lumi sau de stari conditionate (de altfel intr-o multitudine indefinita), n-ar putea epuiza Posibilitatea universala in totalitatea sa; el lasa in afara lui neconditionatul, adica tocmai ceea ce, metafizic vorbind, are cea mai mare importanta. Intrebandu-ne de ce cutare posibilitate nu trebuie sa se manifeste precum cutare alta, ar fi pur si simplu ca si cum ne-am intreba de ce ea este ceea ce este si nu ceea ce este o alta; e exact ca si cum ne-am intreba de ce cutare fiinta este ea insasi si nu o alta fiinta, intrebare, desigur, lipsita de sens. Trebuie sa intelegem bine, in aceasta privinta, ca o posibilitate de manifestare nu are, ca atare, nici o superioritate fata de o posibilitate de nemanifestare; ea nu este obiectul unui fel de ''alegeri'' sau ''preferinte'', ci este doar de o alta natura.
Daca se va obiecta acum, cu privire la composibile, ca, dupa expresia lui Leibniz, ''nu exista decat o lume'', se ajunge la urmatoarea alternativa: ori aceasta afirmatie este o pura tautologie, ori ea nu are nici un sens. Intr-adevar, daca prin ''lume'' se intelege aici Universul total (sau chiar, limitandu-ne la posibilitatile de manifestare, intreg domeniul tuturor acestor posibilitati, adica Existenta universala), enuntul este foarte evident, cu toate ca modul in care este exprimat e poate impropriu; dar, daca nu intelegem prin acest cuvant decat un anumit ansamblu de composibile, cum se-ntampla de obicei (si cum am facut-o noi insine), e la fel de absurd sa se afirme ca existenta sa impiedica coexistenta altor lumi cu a afirma, pentru a relua exemplul nostru precedent, ca existenta unei figuri rotunde impiedica coexistenta unei figuri patrate, triunghiulare sau de orice alt fel. Tot ce se poate spune este ca, asa cum caracterele unui obiect determinat exclud din acest obiect prezenta altor caractere cu care ele ar fi in contradictie, conditiile prin care se defineste o lume determinata exclud din aceasta lume posibilele a caror natura nu implica o realizare supusa acelorasi conditii; aceste posibile sunt astfel in afara limitelor lumii luate in considerare, dar nu sunt excluse din aceasta cauza din Posibilitate, deoarece e vorba de posibile prin ipoteza, nici chiar, in cazuri mult mai restranse, din Existenta in sensul propriu al termenului, adica inteleasa ca incluzand tot domeniul manifestarii universale. Exista in Univers moduri multiple de existenta, fiecare posibil avandu-l pe cel potrivit naturii sale; cat despre a vorbi(cum fac uneori unii, tocmai referitor la conceptia lui Leibniz, indepartandu-se fara indoiala de gandirea sa intr-o destul de mare masura) de un fel de ''lupta pentru existenta'' intre posibile (conceptie ce nu are cu siguranta nimic metafizic), aceasta incercare de transpozitie a unei simple ipoteze biologice, in conexiune cu modernele teorii ''evolutioniste'', e chiar cu totul ininteligibila.
Distinctia intre posibil si real, asupra careia multi filosofi au insistat atat de mult, nu are deci nici o valoare metafizica: orice posibil este real in felul sau si conform modului pe care il comporta natura sa; astfel, ar exista posibile ce n-ar fi nimic, iar a spune ca un posibil nu este nimic este pur si simplu o contradictie; cum am spus deja, imposibilul si doar el este un pur neant. A nega ca ar exista posibilitati de nemanifestare, inseamna a vrea sa limitezi Posibilitatea universala; pe de alta parte, a nega ca printre posibilitatile de manifestare exista diferite ordine ale lor, inseamna a o limita si mai mult.
Inainte de a trece mai departe, va trebui sa remarcam ca, in loc sa se ia in considerare ansamblul conditiilor ce determina o lume, cum am facut mai inainte, s-ar putea de asemenea, din acelasi punct de vedere, sa se considere in mod izolat una din aceste conditii: de exemplu, dintre conditiile lumii corporale, spatiul, in calitate de continator al posibilitatilor spatiale. E evident ca, prin definitie chiar, in spatiu nu se pot realiza decat posibilitatile spatiale, dar nu e mai putin evident ca asta nu impiedica posibilitatile nespatiale sa se realizeze si ele (limitandu-ne la considerarea posibilitatilor de manifestare, ''a se realiza'' trebuie luat aici ca sinonim pentru ''a se manifesta''), in afara acestei conditii particulare de existenta care este spatiul. Totusi, daca spatiul ar fi infinit asa cum pretind unii, n-ar fi loc in Univers pentru nici o posibilitate nespatiala si, logic, gandirea insasi, pentru a lua exemplul cel mai obisnuit si mai cunoscut, n-ar putea fi admisa in existenta decat cu conditia sa fie conceputa ca intinsa, conceptie careia chiar psihologia ''profana'' ii recunoaste falsitatea fara nici o ezitare; insa, departe de a fi infinit, spatiul nu este decat unul din modurile posibile ale manifestarii, nici ea infinita, chiar in integralitatea extensiei sale, cu indefinitatea de moduri pe care le comporta, fiecare fiind indefinit la randul sau. Remarci similare sunt aplicabile oricarei alte conditii speciale de existenta; si ceea ce este adevarat pentru fiecare din aceste conditii luate in parte, e adevarat si pentru ansamblul mai multora din ele, a caror reunire sau combinare determina o lume. Se subintelege, de altfel, ca diferitele conditii astfel reunite trebuie sa fie compatibile intre ele, compatibilitatea lor antrenand-o pe cea a posibilelor pe care le contin, cu restrictia ca posibilele supuse ansamblului conditiilor luate in considerare pot sa nu constituie decat o parte a celor cuprinse in fiecare din aceste conditii considerata izolat de altele, de unde rezulta ca aceste conditii, in integralitatea lor, vor comporta, in afara partii lor comune, prelungiri in diferite sensuri, apartinand inca aceleiasi trepte a Existentei universale. Aceste prelungiri de extensie indefinita corespund, in ordinul general si cosmic, la ceea ce sunt, pentru o fiinta individuala, prelungirile uneia din starile sale, de pilda ale unei stari individuale considerata integral, dincolo de o anumita modalitate definita a aceleiasi stari, cum ar fi modalitatea corporala in individualitatea noastra umana.
R.Guenon
