Cunoasterea,
inteleasa in mod absolut si in toata universalitatea sa, nu are
nicidecum ca sinonim sau ca echivalent constiinta, al carui domeniu
este doar coextensiv celui al anumitor stari de fiinta determinate,
astfel incat doar in aceste stari, cu excluderea tuturor celorlalte,
cunoasterea se realizeaza prin mijlocirea a ceea ce se poate numi
propriu-zis “constientizare” . Constiinta, asa cum am inteles-o
inainte, chiar in cea mai mare generalitate a sa si fara a o
restrange la forma ei specific umana, nu este decat un mod contingent
si special de cunoastere sub anumite conditii, o proprietate inerenta
fiintei considerata in anumite stari de manifestare; cu atat mai mult
n-ar putea fi vorba de ea in nici un grad pentru starile
neconditionate, adica pentru tot ce depaseste Fiinta, de vreme ce nu
este aplicabila intregii Fiinte. Dimpotriva, cunoasterea, considerata
in sine si in mod independent de conditiile aferente vreunei stari
particulare, nu poate admite nici o restrictie si, pentru a fi
adecvata adevarului total, trebuie sa fie coextensiva, nu doar
Fiintei, ci si Posibilitatii universale, asadar sa fie infinita
precum este aceasta in mod necesar. Prin urmare, cunoasterea si
adevarul, considerate astfel in mod metafizic, nu sunt in fond decat
ceea ce am numit, cu o expresie de altfel foarte imperfecta “aspecte
ale Infinitului”, lucru afirmat cu o limpezime particulara de
aceasta formula care este unul din enunturile fundamentale din V
edanta: “Brahma este Adevarul,
Cunoasterea, Infinitul” ( Satyam Jnanam Anantam Brahma) .
Afirmand ca ''cunoasterea'' si ''fiinta'' sunt cele
doua fete ale aceleiasi realitati, termenul ''fiinta'' nu trebuie
deci luat decat in sensul sau analogic si simbolic, deoarece
cunoasterea trece dincolo de Fiinta; e la fel ca in cazurile in care
vorbim de realizarea fiintei totale, aceasta realizare implicand in
mod esential cunoasterea totala si absoluta, nefiind distincta de
aceasta cunoastere, atat timp cat e vorba, bineinteles, de
cunnoasterea efectiva si nu de o simpla cunoastere teoretica si
reprezentativa. E momentul sa precizam putin, pe de alta parte, modul
in care trebuie inteleasa identitatea metafizica a posibilului cu
realul: pentru ca orice posibil e realizat prin cunoastere, aceasta
identitate, luata in mod universal, constituie propriu-zis adevarul
in sine, caci poate fi conceputa tocmai ca adecvarea perfecta a
cunoasterii la Posibilitatea totala. Se observa usor toate
consecintele ce pot rezulta din aceasta ultima remarca, a carei
importanta este nemmasurat mai mare decat cea a unei simple definitii
logice a adevarului, caci avem aici intreaga diferenta intre
intelectul universal si neconditionat si puterea umana de intelegere
cu conditiile sale individuale, si de asemenea, pe de alta parte,
intreaga diferenta ce separa punctul de vedere al realizarii de cel
al oricarei ''teorii a cunoasterii''. Cuvantul ''real'' la randul
sau, de obicei foarte vag, chiar echivoc ( si care este prin forta
imprejurarilor asa pentru filosofii ce mentin pretinsa distinctie
intre posibil si real), ia prin aceasta o cu totul alta valoare
metafizica, gasindu-se raportat la acest punct de vedere al
realizarii sau, pentru a vorbi intr-un mod mai precis, devenind o
expresie a permanentei absolute, in Universal, a tot ce poseda
efectiv o fiinta prin totala ei realizare.
Intelectul, ca principiu universal, ar putea fi
conceput drept continatorul cunoasterii totale, dar cu conditia de a
nu se vedea in aceasta un simplu mod de a vorbi, caci aici, unde
suntem in mod esential in “non-dualitate”, continatorul si
continutul sunt absolut identici, amandoi trebuind sa fie deopotriva
infiniti, o “pluralitate de infinituri” fiind, cum am spus-o
deja, o imposibilitate. Posibilitatea universala, care cuprinde
totul, nu poate fi cuprinsa de nimic, decat de ea insasi, ea
cuprinzandu-se pe sine “fara ca totusi aceasta comprehensiune sa
existe intr-un mod oarecare”; de aceea, nu se poate vorbi in mod
corelativ despre intelect si cunoastere, in sens universal, decat asa
cum am vorbit mai sus despre Infinit si Posibilitate, adica vazand in
ele unul si acelasi lucru, pe care noi il consideram simultan sub un
aspect activ si sub un aspect pasiv, dar fara ca sa existe aici nici
o distinctie reala. Nu trebuie sa distingem, in Universal, intelectul
de cunoastere, prin urmare nici inteligibilul de cognoscibil:
cunoasterea veritabila fiind imediata, intelectul este in mod riguros
una cu obiectul sau; doar intre modurile conditionate de cunoastere,
intotdeauna indirecte si inadecvate, e cazul sa se stabileasca o
distinctie, aceasta cunoastere relativa operandu-se, nu prin
intelectul insusi, ci printr-o reflectare a intelectului in starile
de fiinta luate in considerare si, cum am vazut, o asemenea
reflectare e cea care constituie constiinta individuala; dar, in mod
direct sau indirect, exista intotdeauna participare la intelectul
universal in masura in care exista cunoastere efectiva, fie sub un
mod oarecare, fie in afara oricarui mod special.
Cunoasterea totala fiind adecvata Posibilitatii
universale, nu exista nimic care sa fie incognoscibil sau, altfel
spus, ''nu exista lucruri ininteligibile, ci doar actual
incomprehensibile'', adica inconceptibile, nicidecum in ele insele si
in mod absolut, ci doar pentru noi ca fiinte conditionate, adica
limitate, in manifestarea noastra actuala, la posibilitatile unei
fiinte determinate. Stabilim astfel ceea ce s-ar putea numi un
principiu de '' inteligibilitate universala'', nu cum e inteles de
obicei, ci intr-un sens pur metafizic, deci dincolo de domeniul
logic, in care acest principiu, la fel ca toate cele de ordin
propriu-zis universal ( si care singure merita intr-adevar sa fie
numite principii ), nu-si va gasi decat o aplicatie particulara si
contingenta. Bineinteles, acesta nu postuleaza pentru noi nici un
''rationalism'', dimpotriva, deoarece ratiunea, in mod esential
diferita de intelect (fara garantia caruia ea n-ar putea fi de altfel
valabila), nu e nimic mai mult decat o facultate specific umana si
individuala; asadar, exista in mod necesar, nu spunem
''irationalul'', ci ''supra-rationalul'', acesta fiind un caracter
fundamental al lucrurilor ce sunt intr-adevar de ordin metafizic:
acest ''supra-rational'' nu inceteaza pentru asta sa fie inteligibil
in sine, chiar daca nu este in mod actual comprehensibil pentru
facultatile limitate si relative ale individualitatii umane.
Aceasta antreneaza o alta observatie de care e cazul
sa se tina seama pentru a nu comite nici o eroare: la fel ca si
cuvantul “ratiune”, cuvantul “constiinta” poate fi uneori
universalizat, printr-o transpozitie pur analogica, si am facut-o noi
insine, in alta parte, pentru a reda semnificatia termenului sanscrit
Chit; dar o asemenea transpozitie nu e posibila decat atunci cand se
limiteaza la Fiinta, cum era cazul in acea imprejurare pentru
considerarea termenului Saccidananda. Totusi, trebuie sa se-inteleaga
bine ca, chiar cu aceasta restrictie, constiinta astfel transpusa nu
mai este inteleasa in sensul sau propriu, asa cum l-am definit
inainte si cum i-l vom pastra intr-un mod general: in acest sens, ea
nu este, o repetam, decat modul special al unei cunoasteri
contingente si relative, cum relativa si contingenta este starea de
fiinta conditionata careia ii apartine in mod esential; si, daca se
poate spune ca ea este o “ratiune de a fi” pentru o asemenea
stare, nu e decat in masura in care este o participare, prin
reflectare, la natura acelui intelect universal si transcendent care
este el insusi, finalmente si eminamente, suprema “ratiune de a fi”
a tuturor lucrurilor, adevarata “ratiune suficienta” metafizica
autodeterminata in toate ordinele de posibilitati, fara ca nici una
din aceste determinatii s-o poata afecta prin nimic. Aceasta
conceptie a “ratiunii suficiente”, foarte diferita de conceptiile
filosofice sau teologice la care se limiteaza gandirea occidentala,
rezolva de altfel imediat multe din chestiunile in fata carora ea
trebuie sa se recunoasca neputincioasa, prin concilierea punctului de
vedere al necesitatii cu acela al contingentei; suntem, intr-adevar,
aici, mult dincolo de opozitia intre necesitate si contingenta
intelese in acceptiunea lor obisnuita; dar cateva explicatii
complementare nu vor fi poate inutile pentru a arata de ce nu se pune
problema acestei opozitii in metafizica pura.
R.Guenon.
