-->
Fiinta isi
asimileaza mai mult sau mai putin complet tot ceea ce cunoaste;
intr-adevar, nu exista cunoastere veritabila, in nici un domeniu,
decat ceea ce ne permite sa patrundem mai mult sau mai putin profund
in natura intima a lucrurilor, gradele de cunoastere constand tocmai
in faptul ca aceasta patrundere este mai mult sau mai putin profunda
si ajunge la o asimilare mai mult sau mai putin completa. Altfel
spus, nu exista cunoastere veritabila decat in masura in care ea
implica o identificare a subiectului cu obiectul sau, daca se prefera
sa se considere raportul in sens invers, o asimilare a obiectului de
catre subiect ( si in masura precisa in care ea implica efectiv o
asemenea identificare sau o asemenea asimilare) ale carei grade de
realizare constituie, in consecinta, gradele cunoasterii insasi.
Trebuie asadar sa retinem, in pofida tuturor discutiilor filosofice,
mai mult sau mai putin ciudate, pe care le-a putut ocaziona acest
punct, ca orice cunoastere veritabila si efectiva este imediata, o
cunoastere mediata neputand avea decat o valoare pur simbolica si
reprezentativa. In ce priveste posibilitatea cunoasterii imediate,
teoria starilor multiple o face suficient de comprehensibila; de
altfel, a o pune la indoiala dovedeste o completa necunoastere a
celor mai elementare principii metafizice, deoarece, fara aceasta
cunoastere imediata, metafizica insasi ar fi cu totul imposibila.
Am vorbit
de identificare sau de asimilare, si putem folosi aici acesti termeni
aproape fara distinctie, desi ei nu se raporteaza exact la acelasi
punct de vedere; in acelasi mod, se poate privi cunoasterea ca
mergand deopotriva de la subiect la obiectul de care ia cunostinta (
sau mai general, si pentru a nu ne limita la conditiile anumitor
stari, din care face o modalitate a lui) si de la obiect la subiectul
care il asimileaza, amintind in aceasta privinta definitia
aristotelica a cunoasterii, in domeniul sensibil, ca “actul comun
al simtitorului si al simtitului”, care implica efectiv o asemenea
reciprocitate a relatiei. Astfel, in ce priveste acest domeniu
sensibil sau corporal, organele simturilor sunt, pentru fiinta
individuala, “intrarile” cunoasterii; dar, dintr-un alt punct de
vedere, ele sunt de asemenea “iesiri”, tocmai prin faptul ca
orice cunoastere implica un act de identificare pornind de la
subiectul cunoscator spre obiectul individual, ca emisia unui fel de
prelungire exterioara a sa. E important de remarcat, de altfel, ca o
asemenea prelungire nu este exterioara decat in raport cu
individualitatea considerata in notiunea sa cea mai restransa,
deoarece ea face parte integranta din individualitatea extinsa;
fiinta, extinzandu-se astfel printr-o desfasurare a propriilor sale
posibilitati, nu iese nicidecum din ea insasi, ceea ce, in realitate,
n-ar avea nici un sens, caci o fiinta nu poate deveni, sub nici o
conditie, decat ea insasi. Aceasta raspunde in mod direct, in acelasi
timp, principalei obiectii a filosofilor occidentali moderni
impotriva posibilitatii cunoasterii imediate; se vede clar de aici ca
aceasta obiectie se datoreaza pur si simplu unei neantelegeri
metafizice, in virtutea careia acesti filosofi n-au cunoscut
posibilitatile fiintei, nici chiar individuale, in extensia sa
indefinita.
Acest
lucru e adevarat a fortiori daca,
iesind din limitele individualitatii, il aplicam starilor superioare:
cunoasterea veritabila a acestor stari implica posesiunea lor
efectiva si, invers, chiar prin aceasta cunoastere fiinta intra in
posesia lor, caci aceste doua acte sunt inseparabile, nefiind in fond
decat unul. Fireste, asta nu e valabil decat pentru cunoasterea
imediata, care, atunci cand se extinde la totalitatea starilor,
comporta in sine realizarea lor, fiind prin urmare “ singurul
mijloc de a dobandi Eliberarea completa si finala”. Evident,
cunoasterea care ramane pur teoretica n-ar putea nicidecum echivala
unei asemenea realizari si, nefiind o intelegere imediata a
obiectului sau, nu poate avea, cum am spus-o deja, decat o valoare cu
totul simbolica; insa ea nu constituie mai putin o pregatire
indispensabila pentru dobandirea accestei cunoasteri efective prin
care – si doar prin care – se opereaza realizarea fiintei totale.
Trebuie
sa insistam in particular, de fiecare data cand ni se ofera ocazia,
asupra acestei realizari a fiintei prin cunoastere, caci ea este cu
totul straina conceptiilor occidentale moderne, care nu depasesc
cunoasterea teoretica ( mai exact o redusa parte a acesteia) si care
opun in mod artificial “cunoasterea” “fiintei”, ca si cum
acestea n-ar fi cele doua fete inseparabile ale unei singure si
aceleasi realitati; nu poate exista metafizica veritabila pentru cel
ce nu intelege cu adevarat ca fiinta se realizeaza prin cunoastere si
ca nu se poate realiza decat in acest mod. Doctrina metafizica pura
nu trebuie sa se preocupe de toate “teoriile cunoasterii”
elaborate cu atata efort de filosofia moderna; in aceste incercari
de inlocuire a cunoasterii insasi cu o “teorie a cunoasterii”, se
poate vedea o adevarata marturisire a neputintei, desi cu siguranta
inconstienta, a acestei filosofii, complet ignoranta in privinta
oricarei posibilitati de realizare efectiva. In plus, cunoasterea
adevarata, fiind imediata cum am spus, poate fi mai mult sau mai
putin completa, mai mult sau mai putin profunda, mai mult sau mai
putin adecvata, dar nu poate fi esential “relativa” cum ar vrea-o
aceeasi filosofie, ori cel putin ea nu este astfel decat in masura in
care obiectele sale sunt ele insele relative. Altfel spus,
cunoasterea relativa, metafizic vorbind, nu este altceva decat
cunoasterea relativului sau a contingentului, deci cea care se aplica
manifestatului; insa valoarea acestei cunoasteri, in interiorul
propriului ei domeniu, e atat de mare pe cat o permite natura acestui
domeniu, si nu asa cum o inteleg cei ce vorbesc de “relativitatea
cunoasterii”. In afara considerarii gradelor unei cunoasteri mai
mult sau mai putin complete si profunde, grade ce nu schimba nimic in
natura sa esentiala, singura distinctie legitima, in ce priveste
valoarea cunoasterii, este cea indicata deja intre cunoasterea
imediata si cunoasterea mediata, adica intre cunoasterea efectiva si
cunoasterea simbolica.
R.Guenon
