„Eliberarea”
(mokśa sau mukti), adică această eliberare definitivă a fiinţei despre care am
vorbit mai înainte, şi care este scopul ultim spre care ea tinde, diferă de
absolut toate stările prin care această fiinţă a trecut pentru a ajunge aici,
căci ea înseamnă dobândirea stării supreme şi necondiţionate, în timp ce toate
celelalte stări, oricât de înalte ar fi ele, sunt condiţionate încă, adică
supuse anumitor limitări care le definesc, care le fac să fie ceea ce sunt,
care le constituie propriu-zis în măsura în care sunt stări determinate. Acestea se aplică stărilor supra-individuale
la fel de bine ca şi celor individuale, deşi condiţiile sunt altele; şi chiar treapta Fiinţei pure, care este dincolo de orice
existenţă în sensul propriu al cuvântului, adică de orice manifestare atât
formală cât şi informală, implică totuşi o determinare, care, chiar dacă este
primordială şi principală, nu e mai puţin o limitare. Prin Fiinţă subzistă
toate lucrurile în toate lumile Existenţei universale iar Fiinţa subzistă prin
sine; ea determină toate stările al
căror principiu este, şi nu este determinată decât de sine însăşi; dar a se determina pe sine însăşi, înseamnă totuşi a se
determina, deci a se limita într-un mod oarecare, în aşa fel încât Infinitatea
nu poate fi atribuită Fiinţei, care nu
trebuie considerată în nici un fel Principiul Suprem.
Aici se vede
insuficienţa din punct de vedere metafizic a doctrinelor occidentale, vrem să
spunem a acelora în care există totuşi o parte de metafizică adevărată:
oprindu-se la Fiinţă, ele sunt incomplete, chiar teoretic (fără a mai vorbi
despre realizare care nu este în nici un fel concepurtă) şi, aşa cum se
întâmplă în asemenea cazuri, ele au o supărătoare tendinţă de a nega ceea ce le
depăşeşte şi care este şi cel mai important din punct de vedere a metafizicii
pure.
Dobândirea sau,
mai bine spus, luarea în posesie a stărilor superioare, oricare ar fi acestea,
nu este aşadar decât un remediu parţial, secundar şi contingent; şi, cu toate că acest rezultat poate să pară imens din
perspectiva comparaţiei cu starea umană (şi mai degrabă în raport cu starea
corporală, singura pe care oamenii obişnuiţi o au în posesie efectivă pe
perioada existenţei lor terestre), nu este mai puţin adevărat că, în ea însăşi,
este riguros nulă faţă de starea supremă, căci finitul, devenind indefinit prin
extinderile de care este susceptibil, adică dezvoltarea propriilor
posibilităţi, rămâne întodeauna nul faţă de Infinit. Un asemenea rezultat nu
valorează mare lucru în realitatea absolută, decât în calitate de pregătire
pentru
„Unire”, adică este numai un mijloc nu un scop; a-l
considera drept scop înseamnă a rămâne în iluzoriu, deoarece toate stările
despre care este vorba, până la Fiinţă
inclusiv, sunt ele însele iluzorii în sensul pe care noi l-am definit încă de
la început.
În plus, în
orice stare în care mai există o distincţie, adică pe toate treptele
Existenţei, inclusiv cele care nu aparţin ordinului individual, universalizarea
fiinţei nu va fi efectivă; şi chiar unirea cu Fiinţa Universală, conform
modului în care s-a realizat în condiţiile
lui Prājña ( sau în starea postumă ce corespunde accestei condiţii), nu este
,,Unirea” în sensul deplin al acestui cuvânt; dacă era, întoarcerea la un ciclu
de manifestare, chiar în ordinea informală, nu ar fi fost posibilă. Este
adevărat că Fiinţa este dincolo de orice distincţie, deoarece prima distincţie
este aceea a ,,esenţei” şi ,,substanţei”, sau a lui Puruşa şi Prakriti; şi
totuşi Brahma, în aspectul lui de Iśvara sau Fiinţa Universală, este numit
saviśeşa, adică ,,implicând distincţia”, căci este principiul determinat
imediat; numai starea necondiţionată a lui Ātmā, care este dincolo de Fiinţă,
este prapancha-upaśama, ,,fără nicio
urmă de dezvoltare a manifestării”.
Fiinţa este
una, sau mai degrabă este Unitatea metafizică în sine; însă Unitatea include în
ea însăţi multiplicitatea, deoarece o produce prin simpla desfăşurare a posibilităţilor sale; de aceea,
în Fiinţa însăşi se pot avea în vedere o multitudine de aspecte, care sunt tot
atâtea atribute sau calificări, deşi aceste aspecte nu sunt deloc distincte
efectiv, decât în măsura în care le concepem ca atare; însă trebuie să fie
altfel pentru ca noi să le putem concepe. S-ar putea spune, de asemenea, că
fiecare aspect se distinge de celelalte sub un anumit raport, cu toate că
niciunul dintre ele nu sunt distincte cu adevărat de Fiinţă, şi că toate sunt
Fiinţa însăşi. Aşadar, există aici o distincţie principială, care nu este o
distincţie în sensul în care acest cuvânt se aplică în ordinea manifestării,
dar care este transpoziţia analogică a acesteia. În manifestare, distincţia
implică o separaţie; aceasta, de altfel, nu are nimic pozitiv în realitate,
căci ea este un mod de limitare; Fiinţa pură, dimpotrivă, este dincolo de
„separaţie”. Astfel, ceea ce se află pe treapta Fiinţei pure este
„non-distinct”, dacă înţelegem distincţia (viśeşa) în sensul pe care îl are în
cazul stărilor manifestate.
Şi totuşi, într-un
anume sens, există încă ceva ,,distinct” (viśişta): în Fiinţă, toate fiinţele
(înţelegem prin aceasta personalităţile lor) sunt ,,una” fără a fi confundate,
şi distincte fără a fi separate. Dincolo de Fiinţă nu se mai poate vorbi de
distincţie, chiar principială, cu toate că nu putem spune că există con-fuziune;
suntem dincolo de multiplicitate, dar şi dincolo de Unitate; în absoluta
transcendenţă a acestei stări supreme, niciunul dintre aceşti termeni nu se
poate aplica, nici chiar prin
transpoziţie analogică, şi de aceea este nevoie să se recutgă la un termen de
formă negativă, aceea de ,,non-dualitate” (advaita), conform celor pe care
le-am explicat mai înainte; însuşi cuvântul de ,,Unitate” este, fără îndoială,
imperfect, deoarece evocă ideea de unitate, dar suntem obligaţi să-l păstrăm
pentru a traduce termenul Yoga, neavând un altul la dispoziţie în limbile
occidentale.
Eliberarea, cu
facultăţile şi puterile pe care ea le implică într-un fel ,,pe deasupra,” ,
pentru ca toate stările, cu toate posibilităţile acestora, se află necesarmente
cuprinse în absoluta totalizare a fiinţei, dar care, o repetăm, nu trebuie
privite decât ca rezultate accesorii şi chiar ,,accidente” , şi nicidecum
constituind o finalitate prin ele însele, Eliberarea, ziceam, poate fi obţinută
de Yogi (sau mai degrabă de acela care devine astfel prin dobândirea ei) cu
ajutorul prescripţiilor indicate în Yoga-Śāstra a lui Patanjali. Ea poate fi
facilitată prin practicarea anumitor rituri, ca şi prin diferite moduri
particulare de meditaţie (hãrda-vidyã sau dahara-vidyã). Dar, binenţeles, toate
aceste mijloace nu sunt decât pregătitoare şi nu au cu adevărat nimic esenţial,
căci:
omul poate dobândi adevărata Cunoaştere
Divină chiar fără a respecta riturile prescrise (pentru fiecare din diferitele
categorii de oameni, în conformitate cu caracterele lor respective, şi mai ales
pentru diferitele ãśrama, sau perioade regulate ale vieţii ); şi vom găsi în
Veda multe exemple de persoane care au neglijat astfel de rituri (al căror rol
Veda il compară cu acela al unui cal înşeuat care ajută un om să ajungă mai
repede şi mai uşor la scopul său, dar şi fără de care poate ajunge), sau care
au fost împiedicaţi să le oficieze şi care totuşi, prin atenţia lor mereu
concentrată şi fixată pe Supremul Brahma (ceea ce constituie singura pregătire realmente
indispensabilă), au dobândit adevărata Cunoaştere care se referă la El (şi
care, pentru acest motiv, este deopotrivă numită ,,supremă”).
Eliberarea nu este
deci efectivă decât în masura în care implică esenţialmente Cunoaşterea
perfectă l lui Brahma; şi această Cunoaştere, pentru a fi perfectă presupune în
mod necesar realizarea a ceea ce noi numim ,,Identitatea Supremă”. Astfel,
Eliberarea şi Cunoaşterea totallă şi absolută sunt, într-adevăr, acelaşi lucru;
dacă se spune despre Cunoaştere că este mijlocul prin care se ajunge la
Eliberare, trebuie adăugat că, aici, mijlocul şi scopul final sunt
inseparabile, Cunoaşterea purtând fructul în ea însăşi, contrar a ceea ce se
întâmplă în cazul acţiunii. De astfel, in acest domeniu, o distincţie ca cea
dintre mijloc şi scopul final nu poate fi decât un simplu mod de a vorbi, fără
îndoială inevitabil când dorim să exprimăm aceste lucruri în limbaj uman, în
măsura în care acestea sunt exprimabile. Prin urmare, dacă Eliberarea este
considerată o consecinţă a Cunoaşterii, trebuie precizat că ea este o
consecinţă, în mod riguros, imediată; este ceea ce arată foarte clar
Śankarãchārya:
Nu există nici un mijloc de a atinge
Eliberarea completă şi finală în afară de Cunoaştere; numai ea desface
legăturile pasiunilor(şi ale tuturor celorlalte contingenţe la care este supusă
‚individuală); fără Cunoaştere, Beatitudinea (Ãnanda) nu poate fi dobândită.
Acţiunea (karma, cuvânt ce trebuie înţeles în sens general, sau aplicat în mod
special la oficierea riturilor) nefiind opusă ignoranţei (avidyã), nu o poate
îndepărta; dar Cunoaşterea risipeşte ignoranţa aşa cum lumina risipeşte
întunericul.
De îndată ce ignoranţa
care se naşte din patimi lumeşti (şi din alte legături analoage) este
îndepărtată (şi odată cu ea iluzia a dispărut), ,,Sinele” (Ãtmã), prin propria
sa splendoare, străluceşte luminând departe (străbătând toate treptele
existenţei), într-o stare nedivizată (pătrunzând totul şi luminând totalitatea
fiinţei), aşa cum soarele îşi răspândeşte lumina de îndată ce norul s-a
risipit.
Unul dintre
aspectele cele mai importante este acesta: acţiunea, oricare ar fi ea, nu poate
elibera, în nici un caz, de acţiune; cu alte cuvinte, ea nu poate avea efect
decât în propriul său domeniu, care este cel al individualităţii umane. Astfel,
nu prin acţiune este posibil să fie depăşită individualitatea, considerată aici
chiar în extensia sa integrală, căci nu pretindem în nici un fel că aceste
consecinţe ale acţiunii se limitează doar la modalitatea corporală; putem
aplica aici ceea ce am spus mai înainte în legătură cu viaşa, care este efectiv
inseparabilă de acţiune.
De aici rezultă
imediat că ,,mântuirea” , în sensul religios pe care îl dau occidentalii
acestui cuvânt, fiind fructul anumitor acţiuni, nu poate fi asimilată
Eliberării; şi este cu atât mai necesar să se declare în mod expres şi să se
insiste, că orientaliştii fac constant confuzie între una şi alta.
,,Mântuirea” înseamnă atingerea lui Brahma-Loka; şi
precizăm că prin Brahma-Loka trebuie înţeles aiciexclusiv sălaşul lui
Hiranyagarbha, deoarece orice aspect mai înalt al ,,Non-Supremului” depăşeşte
posibilităţile individuale. Aceasta se acordă perfect cu concepţia occidentală
a ,,nemuririi”, care nu este decât o prelungire indefinită a vieţii
individuale, transpusă în ordinea subtilă şi întinzându-se până la pralaya; şi
toate acestea, aşa cum am mai explicat, nu reprezintă decât o etapă în procesul
de krama-mukti; posibilitatea de întoarcere la o stare de manifestare (de
altfel supra-individuală) încă nu este definitiv îndepărtată pentru fiinţa care
nu a depăşit acest nivel.
Pentru a merge
mai departe şi pentru a se elibera pe de-a întregul de condiţiile de viaţă şi de
durată care sunt inerente individualităţii, nu există altă cale decât cea a Cunoaşterii,
fie ,,non-supremă” şi conducând la Īśvara, fie ,,supremă” şi obţinând imediat
Eliberarea. În acesta din urmă caz, nu mai este oportun să se considere, în
clipa morţii, o trecere prin diferite stări superioare, însă tranzitorii şi
condiţionate:
,,Sinele” (Ãtma, deoarece de acum încolo nu
mai poate fi vorba despre jivãtmā, orice distincţie şi orice ,,separaţie”
dispărând) aceluia care a ajuns la
perfecţiunea Cunoaşterii Divine (Brahma-Vidyã) şi care, în consecinţă, a
obţinut Eliberarea finală, urcă, părăsind forma sa corporală (fără a trece prin
stări intermediare) la Lumina Supremă (spirituală) care este Brahma şi se
identifică cu El, într-un mod conform şi nedivizat, aşa cum apa pură,
amestecându-se în lacul limpede (fără a se pierde în vreun fel), devine cu
totul asemenea lui.
RENÉ GUÉNON
