" De la bun început, să arătăm paradoxul. Iniţierea nu se gândeşte, ci se manifestă, se realizează, în afara oricărei liniarităţi propice gândirii, atunci când persoana se de-realizează. Iniţierea nu poate fi « întruchipată » decât într-o stare de ne-gândire. Tăcerea îi este necesară. Cu cât literatura consacră mai multe pagini acestui subiect, cu cât ordinele aşa-zis iniţiatice se înmulţesc, cu atât mai puţin întâlnim « iniţiaţi », iar « iniţiabilii », înşişi sunt, şi ei, tot mai rari. Şi apare momentul confuziei atunci când iniţierea determină începerea contopirii cu Fiinţa .
Iniţierea este prin însăşi natura sa indefinibilă, indescriptibilă, precum Spiritul. Este vorba întotdeauna despre Iniţiere în propria natură originală, sau în realitatea ultimă, ori în Adevăr, în Absolut, în Divin, în ceea ce Există, prea puţin contează cuvintele, tocmai pentru că, « acolo », nu există cuvinte.
Şi totuşi, este posibil să abordăm prin cuvinte, dacă nu Iniţierea însăşi, cel puţin iniţiaticul, tendinţa omenească spre « mai mult decât omenesc », adică ne-condiţionantul ? Conceptul de iniţiere ne-ar putea da atunci, poate, presentimentul sau intuiţia iniţiaticului, care este în acelaşi timp misterios, ezoteric şi poetic şi ne-ar putea ajuta să ne definim demersul iniţiatic în vederea elaborării unei manieri pragmatice de abordare a iniţierii, care lipseşte cu desăvârşire în Occident. Cu condiţia de a ne aminti că tot ce este scris aici este în întregime fals sau mai degrabă, nu este nici adevărat nici fals. O parte a acestor rânduri va fi poate de folos spiritului perseverent care vrea să încerce aventura căutării, singura aventură valabilă, însă esenţialul se va afla printre rânduri, printre cuvinte, printre litere, în spaţiile albe.
Ştiinţa, arta şi iniţierea pun, à priori, o aceeaşi întrebare : De ce trebuie să existe « ceva » în loc de nimic ? În timp ce ştiinţa încearcă să răspundă cercetând acest « Ceva », sondându-l in abstracto, - « Ştiinţa nu dovedeşte, ea cercetează » ne avertizează filosoful Bateson, - arta îl învăluie sau îl exaltă pentru a-l interoga mai bine in facto, uneori chiar cu disperare, în timp ce iniţierea răspunde la întrebare dizolvând-o în experienţa totală a Marelui Nimic. Ştiinţa şi iniţierea au în comun rigoarea, nimic mai mult, în vreme ce arta şi iniţierea nu îşi împart altceva decât nebunia controlată, nebunie ce permite depăşirea limitelor persoanei condiţionate.
Se întâmplă ca pe pământul sau în cerul Tradiţiei să fie menţionate patru grade ale iniţierii. Căutarea poate, prin urmare, să fie exprimată astfel :
Pot să percep, în chip total şi imediat, că eu sunt Absolutul sau, mai corect, « Eul » este perceput de Absolut şi totul s-a terminat, nu mai este nimic de făcut, căci a exista, şi nici măcar asta, este de ajuns. Nimic nu ne pregăteşte pentru această experienţă definitivă, nici o şcoală, nici un exerciţiu. Este un accident sau o graţie a Adevărului.
Nu percep Absolutul, dar îl presimt prin intermediul perceperii jocului divin al energiei şi al conştiinţei. Învăţ atunci regulile acestui joc, abandonând orice pretenţie de a-l controla, până ce devin un creator liber, disponibil pentru a trăi experienţa Absolutului.
Nu percep jocul energiei şi al conştiinţei, şi atunci respect şi practic ritualurile, le integrez simbolismul şi studiez învăţătura formală care le însoţeşte.
Nu percep sensul ritualului în cadrul ceremonialului, şi atunci mă dedic îmbunătăţirii societăţii în care trăiesc şi perfecţionării fiinţei omeneşti.
Fiecărei din aceste categorii îi corespund anumite expresii tradiţionale, pe care le numim de cele mai multe ori societăţi secrete sau ordine iniţiatice, şi care îşi asumă, în mod mai mult sau mai puţin fericit, funcţii exoterice, mezoterice sau ezoterice. Trebuie să facem distincţie între organizaţiile formale, care sunt întotdeauna omeneşti şi deci condiţionate, funcţiile acestora, care indică anumite procese, şi căile, « ne-omeneşti » şi ne-condiţionate.
O organizaţie este întotdeauna, de fapt, înscrisă într-un timp, un spaţiu şi o cultură. Aceste « date » sunt inevitabile şi condiţionează în mod clar forma pe care o va lua societatea iniţiatică. Ca orice organizaţie, o societate iniţiatică, în mod ideal concepută pentru a servi la eliberarea fiinţei umane şi a însoţi demersul iniţiatic al indivizilor şi al grupurilor, poate deveni o nouă închisoare. Progresiv, obiectul iniţiatic va fi abandonat pentru un cu totul alt obiectiv, cum ar fi propăşirea organizaţiei, extinderea influenţei sale, accentuarea puterilor acesteia. Dacă există o profanare, aceasta este tocmai alunecarea din iniţiatic în politic, sacrificarea căutării ideii de „a Fi » în favoarea celor de « a avea » şi « a face », abandonarea verticalităţii în beneficiul teritoriului şi a puterii. O societate iniţiatică este în serviciul membrilor săi, nu invers, iar aceştia nu trebuie să ezite de a extrage din ea tot ce are mai bun, pentru a o părăsi apoi şi a-şi urma căutarea în alte părţi şi în alt fel.
În Kali-yuga, societăţile devin închistate şi degenerează foarte repede. Ar fi înţelept şi benefic ca ele să nu supravieţuiască întemeietorilor lor, celor mai buni discipoli ai acestor societăţi revenindu-le misiunea de a înfiinţa propria lor organizaţie, ea însăşi efemeră.
Formal, tradiţiile se pun de acord în a distinge trei tipuri de organizaţii tradiţionale : externe, semi-interne şi interne. Să vedem, pe scurt, care sunt caracteristicile acestei clasificări, care este independentă de natura şi scopul respectivelor organizaţii.
Un eseu despre tipologia funcţională a societăţilor iniţiatice ne poate ajuta să creionăm un fenomen universal, prezent din antichitate în aproape toate culturile.
Societăţile secrete îndeplinesc trei funcţii esenţiale, deopotrivă distincte şi complementare, pe care noi le numim exoterică, mezoterică – sau uneori exo-ezoterică - şi ezoterică.
Funcţia exoterică este mai întâi de natură terapeutică. Ea vizează restabilirea în cazul fiecărui individ, a alinierii, a congruenţei, între corp, emoţie şi gândire. Este vorba de reconcilierea persoanei cu ea însăşi şi cu mediul său. Această funcţie implică o componentă culturală sigură, pentru că persoana este invitată să studieze, să mediteze, şi, pe cât posibil, să integreze un model al lumii, calificat drept spiritual, care îi permite să găsească un răspuns satisfăcător pentru planul mental şi liniştitor pentru inimă, la marile probleme pe care viaţa i le pune permanent. Respectiva funcţie, importantă pentru individul care beneficiază de pe urma ei, este de asemenea reglatoare pe plan social. Ajutând individul să-şi găsească un echilibru în această lume, aşa cum este ea, societăţile secrete de acest tip favorizează stabilitatea şi evoluţia lentă a sistemelor politice, economice şi sociale dominante. Franc-masoneria de astăzi ilustrează perfect acest din urmă punct. În perioadele de criză, ele sunt, dimpotrivă, vectori ai schimbărilor din societate. Să ne gândim la Mişcarea Cosmică din Rusia, care a fost un creuzet pentru ideile revoluţionare. Societăţile secrete exterioare - dar mai putem vorbi în acest caz de societăţi secrete ? - îndeplinesc deobicei numai această funcţie exoterică, chiar dacă de multe ori ele pretind că îndeplinesc şi o funcţie mai ezoterică. Să observăm că, uneori, din contra, în raport de context şi de politica organizaţiei, ele se feresc de orice ezoterism, demonstrând astfel îndepărtarea lor radicală de toate virtuţile iniţiatice, precum în cazul Marelui Orient al Franţei, de pildă, dar şi al Marii Loji a Franţei, care îşi avertizează în mod regulat membrii să nu ia parte la ceea ce ele numesc ezoterismul scandalos, sau îl combat din răsputeri. Precum René Girard, să amintim că un scandal este un obstacol care atrage în mod irezistibil. Este vorba despre comportamente enantiodromice[2] ce se succed straniei interdependenţe a contrariilor, menţionată deja de Heraclit.
Funcţia mezoterică ar trebui să fie asumată de unele societăţi, mai puţin numeroase şi mai închise decât precedentele, constituite deja ca adevărate şcoli tradiţionale. Ele se străduie să le dea elevilor calificările de bază, indispensabile pentru cei ce vor dori să abordeze o cale reală. Aceste calificări pot varia în funcţie de curentele tradiţionale. Astfel, în cazul curentului rozicrucian, vor fi cerute cunoaşterea şi stăpânirea « înaltelor ştiinţe » din Trivium Hermeticum, adică alchimia, astrologia şi magia. Însă independent de materia şi de tehnicile operative propuse, două imperative tehnice vor caracteriza această funcţie şi se vor regăsi invariabil în toate organizaţiile de acest fel, căci ele condiţionează realitatea operaţiunilor :
- Experimentarea universului ca « răspuns » la o voinţă orientată în mod « absolut ». Obţinerea unui răspuns al universului este, în acest caz, calitatea, sau chiar definiţia, după spusele lui Giordano Bruno, a Magului, a celui care întruchipând voinţa, face să răspundă universul. Nu este vorba, desigur, de voinţa personală, fruct al dorinţei, ci de Vrerea creatoare a fiinţei născute în sânul Tăcerii.
- Căutarea stării obiective. Pentru a lămuri ce înţelegem prin stare obiectivă şi prin trezire spirituală, îl vom cita pe Ouspensky[3] :
"A treia stare de conştiinţă este trezirea sinelui, sau conştiinţa de sine, conştiinţa propriei fiinţe. Se admite, deobicei, că avem această stare a conştiinţei, sau că o putem avea după bunul nostru plac. Ştiinţa şi filosofia actuală nu au remarcat că, de fapt, noi nu posedăm această stare a conştiinţei, şi că simpla noastră dorinţă este incapabilă de a o crea în noi-înşine, oricât de mult ne-am dori acest lucru.
A patra stare de conştiinţă este conştiinţa obiectivă. În această stare, omul poate vedea lucrurile aşa cum sunt. Uneori, în stările sale inferioare de conştiinţă, el poate avea străfulgerări ale acestei conştiinţe superioare. Religiile tuturor popoarelor conţin mărturii despre posibilitatea apariţiei unei asemenea stări de conştiinţă, pe care o numesc "iluminare" sau altfel, şi spun că este indescriptibilă. Însă singura cale corectă spre conştiinţa obiectivă trece prin dezvoltarea conştiinţei sinelui. Un om obişnuit, adus artificial la o stare de conştiinţă obiectivă şi readus apoi în starea sa normală, nu îşi va aminti nimic şi va crede pur şi simplu că şi-a pierdut cunoştinţa pentru un timp. Însă, în starea de conştiinţă a sinelui, omul poate avea străfulgerări de conştiinţă obiectivă, a cărei amintire o păstrează.
A patra stare de conştiinţă este total diferită de precedenta, fiind rezultatul unei creşteri interioare şi a unei munci îndelungate şi dificile asupra sinelui.
Cu toate acestea, a treia stare de conştiinţă constituie un drept natural al omului aşa cum este el şi, dacă omul nu o posedă, asta se întâmplă numai pentru că trăieşte în condiţii de viaţă anormale. Fără nici o exagerare, putem spune că în epoca actuală a treia stare de conştiinţă nu apare la om decât prin străfulgerări foarte scurte şi rare, fiind imposibil să o permanentizăm fără un antrenament special.
Pentru marea majoritate a oamenilor, chiar şi pentru cei culţi şi având exerciţiul gândirii, principalul obstacol pe calea cunoaşterii sinelui este faptul că ei cred că au ajuns să o posede deja…"
Această referire la o stare centrală a fiinţei, la o axă a lumii, la un Regat al Centrului, este comună tuturor tradiţiilor, iar importanţa sa este considerabilă, atât din punct de vedere tehnic, cât şi practic. Astfel, Maestrul Mason este primit în Camera de Mijloc, aluzie la un Regat al Centrului, accesibil celui care poate să nu mai gândească universul prin jocul reprezentărilor multiple, pentru a percepe Universul, sau să părăsească lumea diluată a lui « a avea » şi « a face » pentru cea a lui « a exista ». Procesul de trezire a sinelui provoacă o distrugere a identificărilor şi a cristalizărilor mentale, şi, ca urmare, credinţele care au subjugat personalitatea profană, Persona, masca, vor fi distruse în cursul acestei căutări a existenţei. Puţini sunt cei pregătiţi să renunţe la reprezentările pe care le au despre ei înşişi şi despre lume, produse ale multiplelor lor condiţionări, surse a suferinţelor, dar şi a câtorva plăceri efemere.
În timp ce şcolile exoterice se adresează persoanelor şi caută să satisfacă nevoile de apartenenţă şi de recunoaştere ale acestora, societăţile mezoterice îndepărtează progresiv persoana pentru a lăsa loc liber fiinţei. Operativităţile nu pot fi puse în aplicare în domeniul personal, ci în zona tăcerii, în ne-condiţional. Atunci, operativitatea devine o adevărată artă, iar operantul, eliberat de orice nevoie şi de orice căutare a unui rezultat, operează pentru frumuseţea şi bucuria gestului însuşi.
Funcţia ezoterică nu ar trebui să privească decât fiinţele autonome. Autosnomos înseamnă "cel care îşi dă singur propriile legi". Aceasta înseamnă a ieşi din cercul identificărilor, diluţiilor, reprezentărilor şi cristalizărilor mentale, pentru a ajunge în Centrul unde pur şi simplu "sunt" sau "exist". A nu mai "fi trăit" pentru a trăi. Numai în Centru ne putem da singuri propriile legi, putem fi autonomi. Şi numai prin Centru, Axă a Fiinţei, se pot realiza Teurgia şi Alchimia. Probabil, calificativul iniţiatic ar trebui rezervat funcţiei ezoterice. Nu folosim aici cuvântul ezoterism ca termen generic, pentru a desemna numeroasele mişcări care se ocupă de spiritualitate, de hermetism sau de ocultism, ci în mod specific, pentru a distinge între ceea ce priveşte nespusul şi incomunicabilul şi ceea ce nu este accesibil decât prin experienţă directă. Societăţile cu adevărat ezoterice, cel mai adesea colegiale, sunt concepute ca adevărate laboratoare de cercetare. Ele îşi conduc adepţii către etapele finale ale Căilor adevărate. Calea Trezirii Spirituale, Calea Corpului Glorios, Calea Pietrei spre Roşu, Calea Esenţială, Calea Extremă, există numeroase denumiri pentru a desemna această fază în care individul, eliberat de tot ce este omenesc, eliberat chiar şi de eliberare, accede cu adevărat la nemurirea conştientă şi devine un zeu, comparativ cu fosta lui condiţie omenească. În acest stadiu, este aproape deplasat să vorbim despre organizaţii, sau despre societăţi, creaţii ale omului, termenii de Adunare (ekklesia), de Ordin în sens sacerdotal al cuvântului fiind mai potriviţi. Adevăratele ordine interne sunt, în majoritate, structuri « flotante », care apar şi dispar, se ivesc ici şi colo, trecând cu uşurinţă de la o formă la alta. Ele au integrat nepermanenţa ca mod de funcţionare structural. În realitate, nu există cu adevărat şcoli ezoterice, ci Filiaţii în care legătura dintre maestru (cel care stăpâneşte arta şi disciplina, şi care poate fi un personaj colectiv) şi elev sau discipol (cel care pune în aplicare disciplina pentru a atinge desăvârşirea artei), constituie baza acestei munci finale şi foarte interioare. Numele acestor filiaţii, adunări şi ordine « şerpuitoare », apar şi dispar, sunt rareori rostite, şi rămân necunoscute, chiar şi de istoricii ezoterismului.
În unele cazuri, mai puţin izolate decât am putea crede, Filiaţiile, vehicule ale Căilor secrete, sunt păstrate în cadrul unor tradiţii familiale, aparţinând uneori unor familii de aristocraţi sau de oameni ai bisericii, deşi acest lucru nu este obligatoriu şi se întâmplă din ce în ce mai rar. Familia privită ca o şcoală iniţiatică este, într-adevăr, un concept foarte tradiţional. Astfel, maestrul indian Krishnamacharya, deţinătorul filiaţiei pitagoreice indiene, a dezvoltat o întreagă învăţătură ce are drept scop transformarea familiei într-o şcoală ezoterică. În Italia, familiile aristocratice din Veneţia sau din Florenţa erau depozitarele unui secret iniţiatic. Villiers de l’Isle Adam vorbeşte explicit despre acest lucru în romanul său cu cheie Isis. Chiar şi astăzi, anumite operaţiuni sunt făcute numai în cercul restrâns al unei familii, uneori lărgit, din motive tehnice, prin participarea unor prieteni apropiaţi, aşa cum se întâmpla, în vremuri antice, străvechi, în familiile hanilor sau ale faraonilor.
Clasificarea societăţilor iniţiatice în trei funcţii şi trei forme este clasică. O regăsim de exemplu la Fernando Pessoa. În Drumul Şarpelui, Pessoa distinge trei ordine : un Ordo Serpentes, un Ordo Solis şi un Ordo Sebastica, care ar fi « ocult şi fără manifestare exterioară ». Totodată, examinând această dublă împărţire, în societăţi externe, semi-interne, interne, respectiv cu funcţii exoterice, mezoterice, şi ezoterice, putem cădea cu uşurinţă în capcana obişnuită care afirmă că societăţile externe îndeplinesc funcţia exoterică, societăţile semi-interne - funcţia mezoterică, iar societăţile interne funcţia ezoterică. Ar fi comod să le împărţim astfel, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu ar fi pe deplin greşit. Astfel, obedienţele masonice, numeroasele organizaţii rozicruciene şi ordinele martiniste şi-ar găsi locul în cadrul societăţilor externe, exoterice, cu o diferenţiere după mărime : obedienţele masonice servesc drept bazin de selecţie pentru societăţile semi-interne, în timp ce ordinele martiniste sunt o platformă în care se regăsesc, într-o manieră colegială, cercetători ai unor orizonturi diferite. Şi unele, şi celelalte nu reprezintă, desigur, numai atât. Vom aşeza în a doua categorie ordine ca Frăţia Templieră şi Magică a lui Myriam, Ordinul Golden Dawn (Zorile de Aur), diversele ordine pitagoreice, Ordinul Kabalistic al Rozei-Cruci, Ordinul Roza-Crucii Orientului, între altele, şi până şi câteva obedienţe masonice deosebite, ca Ritul Filosofic Italian sau Marele Sanctuar Adriatic. Şi ne vin chiar în minte şi câteva nume din a treia categorie, precum Ordinul lui Osiris, Ordinul lui Mantos, Ordinul Fraţilor Iniţiaţi din Asia, Hermetic Brotherood of Luxor (Frăţia Hermetică din Luxor) sau Ordinul Roza-Crucii de Aur a Vechiului Sistem. Însă nu trebuie să uităm caracterul imprevizibil şi absolut liber al căutării, şi incertitudinea construcţiilor umane.
Este important să dăm întâietate căii iniţiatice în faţa organizaţiei, oricare ar fi aceasta, ultima nefiind decât învelişul sau vehiculul de moment al celei dintâi. Ar fi poate potrivit, prin urmare, să ne întoarcem la etimologie pentru a face o nouă distincţie. Cuvântul iniţiere provine din latinul initiatio care traducea, la rândul său, în epoca greco-romană, cuvântul grec telete. Or, în timp ce cuvântul initiatio exprimă ideea de trecere (cercetătorii nu reţin, de altfel, din iniţiere decât ritualul de trecere), telete vehiculează ideea de realizare, de împlinire. În vreme ce initiatio se bazează pe imitare şi repetiţie, care stau la temelia ritualurilor, telete este fondată pe « eliberarea eliberării », după spusele lui Nikos Kazantzakis. Orice cale începe acolo unde se opresc imitarea şi repetiţia, fiind chiar o abandonare a formelor, inclusiv a formelor sacre care sunt ritualurile, pentru a pătrunde în Adevăr. Demersul iniţiatic prevede o trecere obligatorie, care marchază renunţarea la imitatio, pentru lua calea inventio, în care fiecare gest, fiecare răsuflare, fiecare clipă sunt în acelaşi timp în întregime noi, desăvârşite, unice. Iniţiatul este o fiinţă goală şi liberă, dezgolit şi eliberat de toate chingile culturale sau religioase, de toate condiţionările omeneşti, o fiinţă înconjurată de tăcere, uşurată de povara limbajului, vehiculul predilect al condiţionărilor. Iniţiatul nu are nevoie să definească « lucrul ». El este Lucrul însuşi. Este chiar jocul energiei şi al conştiinţei, jocul impersonal.
Am dori să încheiem aceste rânduri menţionând simbolul însuşi al iniţierii şi mitul cel mai semnificativ al Tradiţiei iniţiatice occidentale, cel Rozi-Crucian. Prezenţă constantă şi axă a scenei hermetiste europene începând cu secolul al XVII-lea, prin multiplele sale exprimări culturale, Rozi-Crucianismul rămâne nedefinit ca Spirit, poate tocmai pentru că propria sa natură este Spiritul. El este, pe lângă metafora creatoare cea mai fecundă a Tradiţiei occidentale, o metafizică şi o filosofie a căutării, sau, cum am spune astăzi, o metafizică şi o filosofie a trezirii spirituale. Acestea vin să sprijine, atât cât pot să o facă, după o propedeutică riguroasă, o asceză, o poetică, o tekhnê, care vor să înscrie Spiritul în formă pentru a se putea folosi mai bine de aceasta din urmă, eventual printr-o teurgie, o alchimie, metalică sau internă, dar nu în mod obligatoriu. Templul Rozi-Crucian este un loc-stare aflat peste tot şi nicăieri, iar spiritul lui Elias Artista, îngerul păzitor al Rozi-Crucienilor, Suflarea sa, transformă căutătorul într-un călugăr roşu. El este singur şi complet prin el-însuşi, căci este Unul, autonom, şi îşi dă singur propriile legi, un artist singuratic al vidului şi al plenitudinii, un maestru a tot şi nimic care a ales alternativa nomadă. Căutarea Roza-Christului este întotdeauna necondiţionată, liberă, atât pe drumul său cât şi în Orientul căruia îi aparţine.
Ergon sau Parergon, unul prin celălalt, celălalt prin unul, Fulgerul lui Elias Artista pecetluieşte ceea ce s-a înfăptuit în Christos, Christos nefiind înţeles aici în sensul său religios, de uns care adună laolaltă, care re-leagă, ci în sensul solar al Absolutului. Este întotdeauna vorba de a fi orientat către, şi hrănit de acest Absolut, trasând astfel axa Existenţei pe care o vehiculează Sophia, axă în jurul căreia se înfăşoară drumurile şerpuite ale Adevărului. Aceste drumuri nesigure, care apar sub picioarele călătorului şi se şterg în urma sa, se fixează în intervale inevitabile : Agape, Alèthéia, Askêsis, Eros, Ethos, şi alte câteva, pentru a creiona o Geometrie superioară a Înţelepţilor, o ştiinţă a Intervalului. Nu este un drum spre tăcere, nici un drum tăcut, ci Tăcerea care merge pe drum. Trebuie să înţelegem prin asta cerinţa tehnică a trezirii sinelui, a prezenţei întru sine, a intensităţii conştiinţei în marele joc al energiei, deopotrivă răspuns definitiv şi chemare a Graţiei. Extrem de inspiranta metaforă Rozi-Cruciană transmite posibilitatea unui "nu încă posibil" actualizată în clipa care trece printr-o Dragoste inefabilă ce deschide astfel un nou Eon. Nu este sugerată aici o formulă poetică, ci o practică, extrem de vie, dar întotdeauna la fel de greu de atins şi de realizat.
Ultima problemă, nu dintre cele mai uşoare, cel puţin în aparenţă : unde să căutăm, la acest început de mileniu, Iniţierea ? În Sine. Prin Sine. Şi unde încă ? În Natură, pe Pământ, în spiritul Apei, în spiritul Aerului, în Foc... În raportul neaşteptat şi creator întreţinut cu Feminitatea... În avangarda artistică… În fiecare întâlnire… liberă de orice constrângere, departe, foarte departe, de toate tiparele omeneşti. Aventură paradoxală şi plină de Iubire".
Remi Boyer
