04.10.2010

EGREGORUL




Fiecare grupare, fiecare mişcare religioasă, politică, artistică, fiecare ţară, formează un egregor. Un egregor este o fiinţă psihică emanată de o colectivitate, format din gândurile, dorinţele, fluidele tuturor membrilor care lucrează în acelaşi scop. Fiecare egregor are culorile sale, formele sale particulare: pentru Franţa, cocoşul, pentru Rusia ursul, etc. Altfel spus, egregorul este sufletul colectiv, sau, în accepţiuna lui Freud, inconştientul colectiv. În cele ce urmează, scriitorul american Piers Vaughan ne invită la o călătorie spre propriul nostru egregor. O provocare pe care am acceptat-o cu entuziasm. (N.Red.)

Introducere

"Aţi păşit vreodată într-o biserică veche, o catedrală impunătoare, ori într-o venerabilă moschee sau o sinagogă frumos împodobită, şi aţi simţit o prezenţă ?  Nu mă refer la prezenţa ubicuitară a lui Dumnezeu, ci mai degrabă la acea atmosferă care pare a fi mai mult decât suma părţilor sale.  Gândiţi-vă că aţi fi în vacanţă, sau proaspăt mutaţi înr-un oraş, şi păşiţi într-o biserică locală duminică dimineaţa.  Puţini dintre noi nu resimt acea emoţie puternică, de a fi bineveniţi, de parcă am fi acasă; sau dimpotrivă, uneori poate apărea un sentiment stânjenitor, ca şi cum am fi dat buzna într-o petrecere privată a cuiva, şi, după puţine minute, vom pleca în grabă spre un alt loc, mai primitor. Această senzaţie nu are nici o legătură cu prietenia arătată de cei ce ne întâmpină în pragul uşii. Pare că transcede cumva contactul personal. Este ca şi cum clădirea însăşi ar conţine o atmosferă cu care fie suntem armonizaţi, fie nu.
În timp ce cuvântul egregor sau egregoriu nu a fost folosit decât începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, ideea exprimată de acesta există de multă vreme.  Cu siguranţă, prezenţa sa este simţită mai puternic în locuri legate  de civilizaţiile antice, în care oamenii se adunau pentru a marca un ţel comun. Deşi un egregor nu este o manifestare religioasă, nu trebuie să ne surprindă faptul că el este deseori asociat cu aşezăminte de acest fel.  Este greu să nu fii emoţionat văzând, de pildă, Biserica Sfântului Mormânt, Catedrala Notre Dame, sanctuarul de la Stonehenge sau templele din Machu Picchu.  Dar putem găsi egregorii şi în locuri fără conotaţie religioasă: Colosseumul din Roma, Turnul Londrei, cascada Niagara, Marile Canioane….
Egregorul nu este o invenţie a vreunui adept al mişcării  New Age, nici nu se află ascuns undeva ‘acolo sus’ printre farfurii zburătoare şi fantome:  este ceva ce am simţit cu toţii. Dar ce anume ?
În acest articol vom folosi o definiţie “de lucru” a egregorului.   Vom continua prin a discuta cum poate fi creat şi întreţinut acesta, şi cum poate fi distrus.  Vom analiza câteva exemple de egregorii, înţelegându-le funcţiile principale. În fine, vom discuta despre egregor în contextul Societăţilor Ezoterice.


Definiţie

Robert Ambelain, în cartea sa Kabbala practică, spune: “Numim Egregor o Forţă generată de un puternic curent spiritual, hrănită mai târziu la intervale regulate...”.  L. S Bernstein ne-a oferit termenul mult mai prozaic de “formă a unui grup”.
Un egregor, este, aşadar, creat de oameni, nu de zei, deşi unii cred că şi alte entităţi ne pot ajuta să îl generăm.  Să nu ne lăsăm înşelaţi de termenul “spiritual” din definiţia lui Ambelain:  el îl foloseşte în opoziţie cu cel de ‘fizic’.  Nu este o creatură fizică, nici un organism viu, independent; ci mai degrabă o entitate artificială, care nu numai că este creată printr-o idee comună, ci trebuie să fie hrănită în mod regulat pentru a nu dispărea. 
Ambelain ne dă un exemplu extrem de clar atunci când vorbeşte despre Corpul lui Christos, Ierusalimul ceresc,  Biserica mistică – toate fiind folosite pentru a descrie inima marelui curent spiritual al Catolicismului.  Protestantismul, Islamul, Budismul şi Francmasoneria au şi ele egregorii.  La fel, principalele ideologii politice.  Din aceasta putem trage concluzia că un egregor, find o creaţie pasivă, poate fi atât bun cât şi rău !
Marele psiholog Jung a propus ideea de inconştient colectiv, iar egregorul  este, într-o oarecare măsură, un concept similar, întrucât sugerează o legătură inconştientă a minţilor într-un întreg mai mare.  Pe de altă parte, cel dintâi este rezultatul unui proces pasiv, în timp ce crearea unui egregor cere o acţiune pozitivă, după cum vom vedea.  Acesta ar putea fi mai apropiat de ideea lui Jung despre arhetipuri, deşi şi acest cuvânt şi-a extins înţelesul de-a lungul timpului, ajungând să ia aproape toate sensurile pe care vrem să i le atribuim.
Am mai putea găsi un indiciu în titlul cărţii lui Ambelain: Kabbala Practică.  Oglindind ideea Platonică potrivit căreia capacitatea noastră de a crea o abstractizare mentală a unui obiect, de exemplu un ‘scaun’, provine din ideea noastră despre un ‘scaun perfect’ care ne este dată de Dumnezeu, Kabbala sugerează existenţa mai multor lumi, din ce în ce mai aproape de perfecţiune, ce coexistă cu a noastră.  În vârful acestora, ca să spunem aşa, se află Aziluth, numită uneori Lumea Arhetipurilor (mai mult ca sigur după epoca lui Jung !) în care modelele perfecte sunt găzduite pe bolta cerească.  Mult, mult mai jos, este Assiah, lumea materială în care trăim noi, unde operele omului sunt infinit inferioare modelelor originale, deşi purtăm imaginea lor fidelă în interiorul nostru, şi ne străduim s-o realizăm în felul nostru imperfect. 
            Dacă suntem deci de acord că un egregor este o creaţie omenească, afirmaţie pe care o vom lămuri mai departe, şi că poate prin urmare fi creat, păstrat şi distrus, cum se realizează aceste operaţiuni ?


Crearea, Păstrarea, Distrugerea

Un egregor ia naştere prin însumarea voinţei celor care îl creează.  Aceasta necesită un concept unic, un efort dirijat şi multă energie.  Mai întâi, pentru a forma un egregor, trebuie ca oamenii care îl creează să fie uniţi de un scop comun.  Un egregor poate fi mare sau mic: o mână de oameni pot crea un egregor adevărat, chiar dacă slab.  Probabil că cea mai mică unitate care îl poate genera este familia. Maurice Barrès spunea: “Blazonul unei familii foarte vechi este amuleta sa, iar arborele ei genealogic – lanţul său magic.  Descendenţii acesteia simt că formeză o singură Fiinţă[1]”.  Iată o descriere elocventă a unui clan care formeză un egregor!  Cultul Oriental al familiei, sau chiar şi credinţele din timpul Imperiului Roman în unitatea familiei, sau zeii casei, precum Larii şi Penaţii sunt alte exemple de egregor familial.  Cu toate acestea, în mod obişnuit, ideea de egregor presupune o creaţie mult mai largă.  Efortul creării sale trebuie direcţionat, şi acest lucru este aproape întotdeauna realizat de unul sau mai mulţi lideri ai grupului, care este deobicei un vizionar. Astfel, marile religii, marile mişcări politice sau filosofice, au fost iniţiate de conducători iscusiţi – cărora le-au urmat, adesea, alţii, mai puţin competenţi. Din fericire, acest lucru este mai puţin important, căci odată ce egregorul s-a format şi imaginea sa a fost creată, el necesită mult mai puţin efort pentru a se menţine, decât cel depus pentru a lua fiinţă. Dacă Colosul din Rhodos a avut nevoie de viziunea unui geniu pentru a fi proiectat şi construit, odată ce a existat, a devenit întruchiparea focalizată a puterii şi autorităţii acelei naţiuni, creându-se astfel imaginea egregorului din Rhodos.  Însă un egregor  nu poate fi creat printr-o contemplare pasivă, ci prin punerea în comun a multor energii active.  Atunci când vedem imagini ale Pieţii Sf. Petru din Vatican plină ochi cu credincioşi, mulţimea din Piaţa Roşie moscovită defilând de ziua muncii, ori petrecăreţii din Times Square în Noaptea de Revelion, putem observa cât de mare este puterea unui gând ce îmbracă o formă comună atâtor oameni.
Totuşi, un egregor nu are nevoie nici de mulţimi numeroase, nici de eforturi emoţionale ieşite din comun pentru a fi creat. Focalizarea este mai importantă decât o atmosferă generală încărcată de emoţie, iar câţiva oameni care se focalizează în mod corespunzător sunt la fel de eficienţi ca manifestările agitate ale unei mulţimi isterice.  Egregorul societăţilor iniţiatice este atât de puternic, pentru că nici un strop de energie nu se pierde.
Am afirmat mai devreme că egregorul este mai ales o creaţie omenească. Totuşi, pot fi şi excepţii.  Reamintindu-ne cele spuse despre Biserica Mistică, probabil că şi alte entităţi, pe lângă oameni, au contribuit la formarea egregorului acesteia.  Nu scrie în Cărţile Sfinte ale tuturor popoarelor că îngerii şi arhanghelii cad în genunchi în faţa Tronului Ceresc şi îl venerează ? Şi oare cântecul Marelui Arhitect nu vibrează prin creaţie în Armonia Sferelor ?  Nu contribuie toate aceste entităţi la egregorul Credinţei ?
Odată creat, un egregor trebuie să fie hrănit pentru a supravieţui. După cum am spus, energia necesară acestui lucru este mult mai mică decât cea cheltuită pentru înfiinţarea sa, dar oricum, el trebuie hrănit din timp în timp pentru a se menţine. De aceea întâlnirile celor care l-au generat sunt atât de importante, fie ele slujbe religioase, parăzi militare sau adunări populare. Acestea sunt deobicei conduse de o mână de oameni, pentru că întreţinerea unui egregor necesită întotdeauna un ‘cerc interior’ care să direcţioneze şi să focalizeze energia pentru a atinge scopul propus. Un asemenea lucru nu înseamnă că respectivul ‘cerc interior’ înţelege neapărat adevărata natură a ceea ce face – deşi asta se întâmplă de regulă în grupurile de iniţiaţi – ci mai degrabă că el asigură în mod instinctiv producerea energiei necesare.  Cel mai puternic mijloc de a produce energie este prin desfăşurarea unui ritual. Egregorul tuturor religiilor şi chiar şi cel al naţiunilor este menţinut prinr-un ritual repetat în mod regulat.  Să un uităm că, atunci când Rusia Comunistă a renunţat la monarhie şi a întors spatele bisericii ortodoxe, a fost nevoită să organizeze parăzi militare şi mari adunări populare, la fel de pline de pompă şi ritualuri, pentru a hrăni nou-creatul egregor.  Cât timp oamenii cred, egregorul va exista.
Să ne ocupăm acum de distrugerea unui egregor.  De ce ar vrea cineva să facă una ca asta?  Un egregor matur poate duce o existenţă relativ independentă. Când aşa ceva se întâmplă, rezultatul poate fi tragic.  Expresia “drumul spre iad este pavat cu bune intenţii” n-a fost niciodată mai adevărată.  Atunci când liderul vizionar al unei mişcări moare sau este ucis, iar mişcarea este preluată de alţii, ideile originale ale acesteia sunt de multe ori compromise sau, uneori, total schimbate.  Atunci, spunem că cei ce au preluat conducerea organizaţiei au dus-o către îndeplinirea propriilor scopuri meschine, fiind împinşi de lăcomie ori răutate. Dar nu s-ar putea oare ca egregorul însuşi să-i conducă pe căi greşite ?  Iată o întrebare la care trebuie să medităm..
Cel mai eficient mod de a anihila repede un egregor este prin folosirea focului.  Dacă cineva poate distruge definitiv un egregor, acesta va dispărea imediat.  În Egiptul antic, eliminarea unui cult se făcea prin ştergerea oricărei urme a acestuia, aşa cum s-a petrecut cu Al-Amarna sau în cazul  dărâmării monumentelor lui Ahkenaton.  Pe de altă parte, Romanii nu ştiau că numai aruncarea în foc distruge un egregor, în timp ce sacrificiul sângelui îl întăreşte:  o lecţie cunoscută de cele mai multe religii!  Astfel, vărsarea sângelui martirilor Creştini a avut ca efect întărirea egregorului acestora, fapt care le-a asigurat victoria.  În acelaşi timp, se pare că Inchiziţia cunoştea bine aceste lucruri, întrucât i-a ars pe rug cu eretici şi cărţile acestora, pentru a fi sigură de dispariţia completă a ereziei.  Găsim ecouri ale unui asemenea mod de gândire în arderea Bibliotecii din Alexandria, şi în Kristallnacht, Noaptea Oglinzilor sparte, din 9 Noiembrie 1938, când sinagogile din toată Germania şi Austria au fost distruse, iar operele ‘subversive’ au fost puse pe foc în mijlocul străzilor.

Câteva Exemple


În istorie, egregorul a fost reprezentat în mai multe moduri.  În exemplele religioase pe care le-am dat mai înainte, am văzut biserica precum o Mireasă, ori ca pe un Oraş strălucitor, sau ca două mâini unite în rugăciune.  Steagul este un instrument comun multor egregorii, atât religioase cât şi naţionale.  Drapelul Templierilor arăta că aceştia erau ‘drepţi şi buni cu prietenii lui Christos, dar groaznici şi nemiloşi cu duşmanii Săi’.  Ne aducem aminte de Secera şi Ciocanul din timpul comunismului sau de Vulturul Germaniei naziste – ambele semne ale unui egregor negru, născut din fanatism, emanate nu de minţi iubitoare cu gânduri pozitive, ci izvorâte din cele mai întunecate unghere ale minţii omeneşti.  Să ne amintim de spusele lui Winston Churchill: “luminile se sting în întreaga Europă”, cu referire la norii negri care ameninţau pe atunci continentul.
Adeseori antropomorfizăm un egregor.  Aşa se întâmplă cu Unchiul Sam în America, John Bull şi Britannia în Anglia.  Chiar şi idealurile supranaţionale îşi găsesc întruchiparea într-un egregor.  Gândiţi-vă la Justiţie, femeia legată la ochi care ţine în mână sabia şi balanţa.. Amintiţi-vă de Moarte, acel schelet cu o coasă.  Aduceţi-vă aminte de Război, Libertate, Dragoste.  Toate au o emblemă sau un semn distinctiv, fie el un lucru sau o persoană.  În multe cazuri această imagine este folosită ca o amuletă sau un talisman cu rol protector, în buna tradiţie a obiectelor de cult.  Privind-o, ne reamintim legătura cu ea şi ne simţim protejaţi.  Francmasonii au purtat la butonieră floarea de nu-mă-uita în toată Europa, pe timpul celui de-al Doilea război Mondial, atât ca semn al apartenenţei lor la Ordin, cât şi ca o provocare faţă de interdicţia impusă de nazişti. Chiar şi astăzi, purtăm  Trandafirul pe Cruce, Echerul şi Compasul, sau însemnul Martinist din motive care, ca să fim cinstiţi, reprezintă mai mult decât simpla afişare a unei insigne.
Există şi o latură întunecată a acestor lucruri.  În timp ce o persoană potrivită pentru un anumit egregor se va simţi cu adevărat ocrotită şi iubită, trebuie să ne amintim ce am spus la începutul acestui articol despre posibilitatea de a intra într-o biserică nouă sau într-o sinagogă şi a simţi pe loc că nu suntem bineveniţi. Egregorul poate să şi respingă oameni.  Acest lucru se poate întâmpla din două motive.  Se poate ca egregorul să se considere ameninţat de noul venit, şi atunci îl va face să se simtă stânjenit şi stingher, ba chiar va manifesta o oarecare ostilitate faţă de acesta, pentru a-i grăbi plecarea.  Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când persoana respectivă nu este pe aceeaşi lungime de undă cu ceilalţi membri, fapt ce ar putea duce la schimbarea caracterului egregorului – sau dacă aceasta nu a venit cu gânduri bune ori curate, şi trebuie exclusă. Al doilea motiv, mai des întâlnit, este acela că o persoană nu este suficient de matură spiritual sau emoţional pentru a fi pregătită să ia parte la acel egregor.  

Societăţile Ezoterice  şi Egregorul

Am descris şi examinat aici egregorul, i-am văzut definiţia, istoria şi felul în care poate fi creat. “Însă”, vă simt întrebându-vă: “Ce poate face el pentru mine ?  De ce să ne batem capul pentru a crea aşa ceva ?”
Până acum., acest articol a respectat tiparele unei comunicări teoretice sau academice despre egregor.  Nimic nu ne-a tulburat liniştea.  Nici urmă de magie ezoterică.  Acum însă vine partea din Zona Crepusculară !  Vom deveni extrem de practici şi de pragmatici.  Răspunsul este simplu dar profund, dacă sunteţi pregătiţi să meditaţi la implicaţiile sale.
Egregorul este o baterie, iar noi suntem celulele ei.
Când ne alăturăm unui Ordin iniţiatic, ne legăm de egregorul acestuia  şi devenim una din celulele care îl formează.  Dăm din puterea noastră egregorului, care este de fapt un depozit de energie, şi, în schimb, egregorul ne dă un sentiment al apartenenţei, izolând membrul de lumea exterioară, şi, fiind suma puterilor colective primite anterior, dă la rândul său putere şi tărie persoanei atunci când ea are nevoie, dacă aceasta ştie cum să benefícieze de ea.  De aceea simţim o armonie perfectă alături de ceilalţi membri ai societăţilor cărora le aparţinem.  De aceea, la vederea anumitor simboluri, precum un trandafir pe o cruce, sau un echer si un compas, inima ne bate mai tare în piept, în semn de mândrie şi de apartenenţă la ceea ce ele exprimă.  De aceea multe ritualuri includ un moment în care executanţii lor  formează un cerc, şi uneori îşi dau mâinile.  Egregorul este punctul central al proiecţiei şi o sursă de energie, iar noi formăm cercul care îl înconjoară.  Imaginea cercului este puternică pentru că sugerează un circuit, o protecţie, unitatea şi infinitul.
În Ordinele iniţiatice nu se creează o fiinţă antropomorfică, ci mai degrabă o forţă a binelui.  Atâta timp cât membrii lor aderă la principiile de bază ale acestora, ei vor menţine egregorul la fel de puternic pe cât a fost de la înfiinţarea respectivului Ordin.  Vorbim aici despre un egregor special, care nu este limitat de o limbă, sau de convingeri  politice sau religioase, ci este hrănit de oameni care fac eforturi deosebite pentru a lăsa acele convingeri în afara spaţiului în care se adună pentru a-l hrăni. Dacă l-am putea vedea – chiar şi cu ochii minţii – am fi probabil dezamăgiţi.  Pentru că el nu este în întregime plin cu o lumină aurie, căci în orice Ordin iniţiatic mai există şi oameni care vin pentru beneficii personale, care vor să aibă putere asupra celorlalţi, care se cred zei şi nu înţeleg sensul Adevărului. Însă aceştia, deşi mulţi, sunt totuşi o minoritate, iar culorile luminoase strălucesc şi prin umbrele vremelnice.  Să ne amintim că, dacă aceşti oameni nu ar fi bine intenţionaţi în adâncul inimii lor, ar fi respinşi de către egregor:  dar egregorul este îndeajuns de mare pentru a-i cuprinde şi pe cei câţiva care s-au concentrat puţin greşit.
Când suntem la pământ, când avem nevoie de tărie, când suntem singuri şi avem nevoie de cineva, cum ajungem la această minunată sursă de energie creată în folosul nostru ?  Prin aceeaşi metodă pe care omul a folosit-o dintotdeauna:  prin simbol.
Aşa că atunci când vrem să luăm acel strop de energie care să ne ajute să depăşim starea în care suntem, să ne oprim din orice activitate pentru o clipă, să fim calmi şi să ne desprindem, atât fizic cât şi mental, de grijile vieţii de zi cu zi, concentrându-ne asupra unei imagini precum cea a Trandafirului şi a Crucii, căreia îi vom cere să ne dea un strop din energia ei benefică şi tămăduitoare.  Să ne îndreptăm trupul şi să ne amintim de ziua în care am intrat ca o nouă “celulă” în marea baterie a vieţii, şi să conştientizăm încă o dată legătura noastră cu  Templul Spiritual, acel Templu care nu a fost construit de mâna omului… egregorul nostru".
Piers Vaughan


[1] Sursa acstui citat nu este menţionată:  l-am preluat din cartea lui  R. Ambelain “Kabbala Practică”, pag. 178.