Pentru a intelege mai bine doctrina multiplicitatii starilor fiintei, e necesar sa urcam din nou, inaintea oricarei alte consideratii, la notiunea cea mai primordiala dintre toate, aceea a Infinitului metafizic, considerata in raporturile sale cu Posibilitatea universala.
Infinitul este, dupa semnificatia etimologica a termenului care il desemneaza, ceea ce nu are limite; si, pentru a-i respecta acestui termen sensul propriu, trebuie sa i se pastreze in mod riguros folosirea la desemnarea a ceea ce nu are absolut nici o limita, cu excluderea a tot ce se sustrage doar anumitor limitari particulare, ramanand totusi supus altor limitari in virtutea naturii sale, limitari ce-i sunt esential inerente, cum sunt, din punct de vedere logic (care traduce in definitiv, in modul sau, punctul de vedere ce se poate numi ''ontologic'') elementele ce intervin chiar in definitia problemei in discutie. Cum am avut deja ocazia s-o aratam in diverse randuri, cazul din urma este mai ales cel al numarului, spatiului si timpului, chiar in conceptiile cele mai generale si mai largi posibile in ce le priveste, care depasesc cu mult ideile obisnuite despre ele; in realitate, toate acestea nu pot apartine decat domeniului indefinitului. Acest indefinit, chiar daca este de ordin cantitativ ca in exemplele amintite, a fost abuziv numit de unii ''infinit matematic'', ca si cum adaugarea unui epitet sau a unei calificari determinate cuvantului ''infinit'' n-ar implica prin ea insasi o contradictie pur si simplu. In realitate, acest indefinit, provenind din finit si nefiind decat o extensie sau o desfasurare a acestuia (fiind prin urmare intotdeauna reductibil la finit), nu are nici o masura comuna cu adevaratul Infinit, la fel cum nici individualitatea, umana sau alta, chiar cu integralitatea prelungirilor indefinite de care este susceptibila, n-ar putea s-o aiba cu fiinta totala. Aceasta formare a indefinitului pornind de la finit, care isi are un exemplu foarte clar in producerea seriei numerelor, nu este posibila, intr-adevar, decat cu conditia ca finitul sa contina deja in potenta acest indefinit si, chiar atunci cand limitele i-ar fi indepartate pana la a le pierde din vedere intr-un fel, adica pana la a scapa mijloacelor noastre obisnuite de masura, ele nu sunt nicidecum suprimate prin aceasta; e foarte evident ca, datorita naturii insasi a relatiei cauzale, ''mai multul'' nu poate iesi din ''mai putin'', nici Infinitul din finit.
Nu poate fi altfel nici cand e vorba, precum in cazul pe care il examinam, de anumite ordinuri de posibilitati particulare, in mod evident limitate prin coexistenta altor ordinuri de posibilitati, asadar in virtutea propriilor lor naturi, care face ca acestea sa fie anumite posibilitati determinate, iar nu toate posibilitatile fara restrictie. Daca n-ar fi asa, aceasta coexistenta a unei indefinitati de alte posibilitati, care nu sunt cuprinse in acestea (fiecare fiind de altfel susceptibila de o desfasurare indefinita), ar fi o imposibilitate, adica o absurditate in sensul logic al acestui cuvant. Infinitul, dimpotriva, pentru a fi intr-adevar infinit, nu poate admite nici o restrictie, ceea ce presupune ca el este absolut neconditionat si indeterminat, caci orice determinatie este obligatoriu o limitare, prin chiar faptul ca lasa ceva in afara ei, anume toate celelalte determinatii, posibile in egala masura. Limitarea prezinta de altfel caracterul unei veritabile negatii: a pune o limita inseamna a nega, pentru ceea ce este inchis in ea, tot ce exclude aceasta limita; prin urmare, negarea unei limite este propriu-zis negarea unei negatii, adica, in mod logic si chiar matematic, o afirmatie, astfel incat negarea oricarei limite echivaleaza in realitate cu afirmatia totala si absoluta. La ceea ce nu are limite, nu i se poate nega nimic, deci este ceea ce contine totul, in afara caruia nu este nimic; si aceasta idee de Infinit (de altfel cea mai afirmativa dintre toate, caci cuprinde sau include toate afirmatiile particulare) se exprima printr-un termen de forma negativa tocmai datorita indeterminarii sale absolute. In limbaj, intr-adevar, orice afirmatie directa este obligatoriu o afirmatie particulara si determinata, afirmarea a ceva, pe cand afirmatia totala si absoluta nu este nici o afirmatie particulara cu excluderea celorlalte, deoarece le implica pe toate deopotriva; si e usor de inteles, de-acum, raportul foarte strans pe care aceasta il are cu Posibilitatea universala, care cuprinde in acelasi mod toate posibilitatile particulare.
Ideea de Infinit, asa cum am formulat-o aici, din punct de vedere pur metafizic, nu este in nici un fel discutabila sau contestabila, deoarece nu poate contine in sine nici o contradictie, prin chiar faptul ca nu exista in ea nimic negativ; mai mult, ea este necesara, in sensul logic al acestui cuvant, caci negatia ar fi cea contradictorie.
Intr-adevar, daca se ia in considerare ''Totul'', in sens universal si absolut, e evident ca el nu poate fi limitat in nici un mod, caci n-ar putea fi limitat decat prin ceva care sa-i fie exterior, iar daca ar exista asa ceva, acesta n-ar mai fi ''Totul''. E important de remarcat de altfel ca ''Totul'', in acest sens, nu trebuie nicidecum asimilat unui tot particular si determinat, adica unui ansamblu compus din parti care ar fi cu el intr-un raport diferit; el este propriu-zis ''fara parti'', deoarece aceste parti, inainte de a fi in mod necesar relative si finite, n-ar putea avea cu el nici o masura comuna, in consecinta nici un raport, ceea ce revine la a spune ca ele nu exista pentru el; acest lucru e suficient pentru a arata ca nu trebuie sa ne formam nici o conceptie particulara despre el.
Ceea ce am spus despre Totul universal, in determinatia sa absoluta, i se aplica si cand il consideram din punct de vedere al Posibilitatii; la drept vorbind, aceasta nu este o determinatie, ori cel putin e minimum de determinare cerut pentru a ni-l face actualmente conceptibil si mai ales exprimabil intr-un grad oarecare. Cum am avut ocazia sa aratam altundeva, o limitare a Posibilitatii totale este, in sensul propriu al cuvantului, o imposibilitate, deoarece, trebuind a cuprinde Posibilitatea pentru a o limita, ea n-ar putea fi cuprinsa, si ceea ce este in afara posibilului n-ar putea fi altceva decat imposibilul; dar o imposibilitate, nefiind nimic decat pur si simplu o negatie, un veritabil neant, nu poate evident limita ceva, de unde rezulta imediat ca Posibilitatea universala e in mod necesar nelimitata. Trebuie sa se tina seama, de altfel, ca acest lucru nu e fireste aplicabil decat Posibilitatii universale si totale, care nu este astfel decat ceea ce putem numi un aspect al Infinitului, fata de care nu este distincta in nici un fel si in nici o masura; nu poate fi nimic care sa fie in afara Infinitului, caci aceasta ar fi o limitare, iar atunci el n-ar mai fi Infinitul. Conceptia unei ''pluralitati de infinituri'' este o absurditate, deoarece ele s-ar limita reciproc, astfel incat, in realitate, nici unul n-ar fi infinit; asadar, cand spunem ca Posibilitatea universala este infinita sau nelimitata, trebuie inteles prin asta ca ea nu este altceva decat Infinitul insusi, considerat sub un anumit aspect, in masura in care e permis sa se spuna ca exista aspecte ale Infinitului. De vreme ce Infinitul este intr-adevar ''fara parti'', nu poate fi vorba, la rigoare, de o multiplicitate de aspecte care sa existe realmente si ''in mod distinct'' in el; noi suntem cei care, la drept vorbind, concepem Infinitul sub un aspect sau altul, caci nu putem face altfel si, chiar daca conceptia noastra n-ar fi esential limitata (cum este atata timp cat suntem intr-o stare individuala), ea ar trebui obligatoriu sa se limiteze pentru a deveni exprimabila, deoarece trebuie pentru asta sa imbrace o forma determinata. Important e sa intelegem bine de unde vine limitarea si de ce anume tine ea (pentru a nu o atribui decat propriei noastre imperfectiuni, ori mai degraba celei a instrumentelor interioare si exterioare de care dispunem actualmente ca fiinte individuale, neavand in mod efectiv, ca atare, decat o existenta definita si conditionata) si nu de a transfera aceasta imperfectiune – pur contingenta si tranzitorie ca si conditiile la care se refera si din care rezulta – in domeniul nelimitat al Posibilitatii universale.
Mai adaugam o ultima remarca: daca se vorbeste in mod corelativ de Infinit si Posibilitate, nu e pentru a stabili intre acesti doi termeni o distinctie care n-ar putea exista in realitate; in acest caz, Infinitul este considerat in special sub aspectul sau activ, pe cand Posibilitatea este aspectul sau pasiv; insa, fie ca il privim ca activ sau pasiv, e intotdeauna Infinitul, care nu poate fi afectat de aceste puncte de vedere contingente, iar determinatiile, oricare ar fi principiul prin care se efectueaza, nu exista aici decat in raport cu conceptia noastra. Este in definitiv acelasi lucru cu ceea ce am numit altundeva, conform terminologiei doctrinei extrem-orientale, ''perfectiunea activa'' (Qian) si ''perfectiunea pasiva'' (Kun), Perfectiunea, in sens absolut, fiind identica cu Infinitul inteles in toata indeterminarea sa; cum am spus atunci, avem aici analogia, dar intr-un alt grad si dintr-un punct de vedere mai universal, a ceea ce sunt, in fiinta, ''esenta'' si ''substanta''. Trebuie inteles bine, de acum inainte, ca Fiinta nu include Posibilitatea totala, neputand fi in consecinta identificata cu Infinitul; de aceea spunem ca punctul de vedere in care ne situam aici este mult mai universal decat cel in care nu avem de luat in considerare decat Fiinta. […]
Rene Guenon
