-->
Daca ne raportam la cilindrul si la elicea reprezentative ale destinelor Universului, guvernate de legile Evolutiei, se va remarca faptul ca destinele particulare ale Umanitatii sunt guvernate de aceleasi legi, intr-un mod la fel de exact si imprescriptibil, netrebuind decat sa se faca o aplicatie logica si adecvata a acestor legi la starea umana, pentru a avea solutia problemelor ce ingrijoreaza mai mult sau mai putin specia noastra.
Ciclul uman este unul dintre elementele elicei; el este in mod plauzibil una dintre spirele ei; si viata umana poate fi determinata ca incepand si sfarsind cu spira luata in considerare, asadar marginita la extremitatile ei de cele doua intersectii ale spirei cu paralela la inaltimea cilindrului trasata printr-un punct oarecare al suprafetei lui laterale.
Acest coralar al propozitiilor noastre precedente arata in mod imediat ca ciclul uman este un ciclu absolut normal, ca modificarea umana nu are, printre celelalte modificari, nimic surprinzator sau miraculos, neaplicandu-i-se, asadar, solutii sau transformari particulare.
Pentru ca, nu exista nimic extraordinar in umanitate, nici in soarta ce o asteapta; singurul lucru extraordinar este ca ea nu a fost niciodata cum e acum. Ea face parte, in locul sau natural, din modificarile Universului; ea este unul din elementele normale ale Evolutiei. Nimic nu a fost ,,creat” pentru om; nimic nu-l asteapta pe om in mod special; el vine de unde provine totul; el merge unde totul se intoarce; si staza in care se afla nu are mai mare importanta decat celelalte.
Noi ii dam o importanta mai mare, deoarece ne aflam in ea in momentul in care vorbim; si asta e foarte rezonabil, daca ii acordam doar o curiozitate mai intensa. Insa nu ne mai ramane decat o vanitate naiva, daca aceasta curiozitate ne determina sa cerem pentru om un tratament special; trebuie sa fim convinsi (lucru dificil atat datorita orgoliului nostru cat si celor ce cauta sa traga avantaje din el) ca omul nu este intr-o situatie inferioara, nici intr-una privilegiata, ci el este pur si simplu cum trebuie sa fie; ca el este o fiinta nici in mod particular fericita, nici in special nefericita, si ca el nu merita nici interjectii laudative, nici execrari jalnice, cu care textele religioase, rand pe rand, il tamaiaza sau il descurajeaza.
Doar omul ar avea un suflet, scriu unii adulatori, care cauta , ca toti semenii lor, sa traga un profit din linguseala lor. Aceasta propozitie este la fel de vadit falsa ca si cea care ar pretinde ca omul este singurul care ar avea un corp. In realitate, aceasta propozitie este falsa atat in sensul sau general cat si in partinirea sa. Cum vom arata mai departe, omul are cu siguranta ceva ce ii este propriu, anume tocmai caracteristica starii umane. Insa fiintele modificate, care ne urmeaza si ne preceda, poseda cu acelasi titlu caracteristicile post-umane si ante-umane, si nu au dreptul de a ne mandri cu ele, deoarece sunt furnizate de legea activitatii si nu puteau sa nu le dobandeasca in mod succesiv.
Insa caracteristica umana, ca oricare alta, nu este compusa din nici un element care sa nu se gaseasca in om. E un compus al carui cantitati nu se gasesc decat in om in anumiti coeficienti, dar ale carui elemente consecutive se regasesc intr-una sau mai multe stari adiacente; ele nu sunt ale omului; doar asocierea lor alcatuieste fiinta umana.
Reprezentarea matematica ne arata de altfel o elice perfect regulata si coordonata; nici un punct nu este excentric; toate sunt regulate si consecventiale elementelor generatoare ale figurii; umanitatea este pe unul din aceste puncte sau mai bine zis pe una din spirele compuse din aceste puncte. Ea este asadar cu totul normala, neintrunind nicidecum preferintele Divinitatii, si trebuie sa expulzam, in arsenalul imbatranit al orgoliilor si spaimelor noastre, elogiile si amenintarile ce ne-au fost solemn repartizate in numele acestei situatii privilegiate, care nu este decat o conceptie smintita si cu totul contrara principiului Evolutiei si Perfectiunii insesi.
Sa ne indreptam pe elicea Evolutiei spre un punct de intersectie furnizat de paralela la inaltimea cilindrului pe suprafata sa laterala; aceasta paralela intersecteaza toate rotatiile elicei; intre doua puncte de intersectie consecutive este figurata spira Umanitatii: punctul de intersectie inferior este cel al inceputului spirei, si al observatiei noastre actuale. Acesta este momentul in care se naste Umanitatea.
Ea se naste, adica vine din modificarea precedenta, fara dificultate sau efort, urcand incet curba, printr-o miscare giratorie continua, datorata fortei atractive a Perfectiunii. - Legea cauzalitatii este originea acestei nasteri, si a perpetuitatii acestei nasteri, cel putin atat cat va exista un curent al Formelor, caci forma umana poate sa se piarda in Universal; ea se va pierde in mod cert, insa nu poate pieri in sensul negativ in care obiectivitatile noastre il dau acestui termen gramatical, deci ea va sfarsi usor odata cu expirarea formei sale si a inlocuirii ei cu o alta, dar nu va sfarsi in plin mers printr-un cataclism brutal ce ar intrerupe cursul uniform al destinului sau. Sa lasam deci, si fara o prea lunga dezvoltare, intr-adevar de prisos, sfarsitul lumii bunului rege Robert, si congelarea globului nostru dlui Camille Flammarion: aceste ipoteze sunt gratuite si, in cazul ca ar fi considerate material si fiziologic realizabile, ele n-ar avea nici o influenta asupra Formei umane nici asupra Destinelor Umanitatii. Globul terestru, ca vehicul, n-ar putea pieri decat atunci cand ar deveni inutil. Adica umanitatea nu va pieri odata cu planeta, ci planeta va pieri atunci cand nu va mai servi drept teatru Umanitatii. - Si toate acestea nu sunt decat contingente inutile.
Legea activitatii impinge Umanitatea, dupa nasterea sa, pe spirala evolutiei sale particulare; Umanitatea nu ramane niciodata imobila pe un punct a acestei spirale, si nu trece niciodata de doua ori prin acelasi punct. Inseamna ca ciclul uman se compune doar din viata terestra, si ca nu trebuie niciodata, dupa moarte, sa revenim pe planeta? Ar fi bine sa se dea un raspuns definitiv, in orice sens, acestei chestiuni. Cu siguranta, nu vom trece niciodata din nou prin starea umana, asa cum o traversam astazi, caci legea activitatii, legea armoniei si legea binelui ar fi violate prin asta. Insa nu exista pe Pamant decat ,,compusuri umane”? Si ,,compusurile umane” se pot modifica numai pe pamant? Sa incercam sa raspundem prin analogie unor interogatii atat de stanjenitoare.
In cele trei regnuri pe care le cunoastem pe globul nostru, regnul animal vede si simte regnul vegetal si regnul mineral; regnul vegetal presimte, dar nu vede; regnul mineral nici nu presimte, nici nu vede. Iata ansamblul a ceea ce cade sub simturi. Insa noi presimtim, fara a vedea, o alta materie decat cea catalogata in cele trei regnuri. Tot ce este electricitate, psihism, forte ratacitoare, iata materia ce nu cade sub controlul nostru senzorial, si fata de care Umanitatea este precum planta fata de Umanitate. Se poate impinge analogia mai departe. Mineralul nu simte deloc ca il proiectam si ca ne folosim de el; si noi putem fi instrumentele inconstiente ale unor fiinte terestre ce nu au nici unul din cele cinci simturi ale noastre, pe care le ignoram, si care se folosesc de spiritul nostru fara stirea lui, la fel cum vointa noastra se foloseste de mineral. Noi stapanim animalele, plantele si metalele; de ce vrem noi, daca nu din cel mai ridicol orgoliu, sa nu fim guvernati de nimeni, si sa nu existe nici o forma in Univers intre Dumnezeu si noi? Acest lucru e cu totul ilogic, si incepe chiar sa fie contrar unor descoperiri recente ale stiintelor mentale si psihice. Aceste fiinte superioare, aceste entitati indiscutabile, desi necunoscute, aceste forme, absolut normale, ale Universului sunt sau nu Umanitati perfectionate? Cine va incerca sa impuna un raspuns afirmativ? Insa cine va indrazni sa spuna ca acest lucru e imposibil?
Si pe de alta parte, este ciclul uman limitat inevitabil la rolul pe care vedem ca-l joaca pe acest pamant? Pentru ca un om sa ramana in umanitate este indispensabil ca el sa calce pamantul cu picioarele, sa recolteze grau cu mainile, sa sfasie carnea cu dintii? Nimeni nu va pretinde ca esenta Umanitatii este in forma, adica, pentru a folosi un limbaj mai fizic – in posesia si folosirea celor cinci simturi, si in habitatul actualei noastre planete. Umanitatea se poate dezvolta in afara planetei, cu o aparenta si mijloace potrivite conditiilor formale de existenta ce ii vor fi rezervate in alta parte. Si acest lucru este perfect analogic si plauzibil.
Astfel, pentru Umanitate, a fi pe acest pamant cu alte elemente organice, cu o alta Viata – sau a trece la o alta modificare cu organe analoage, insa perfectionate: iata doua variatiuni, deopotriva acceptabile, ale legii Renasterilor. Si asa este metempsihoza budista si pitagoriciana, pe care o admite intreaga antichitate, si noi impreuna cu ea, ca un corolar, perfect logic si demonstrat, al Legilor Evolutiei. Aceasta lege a Renasterilor afecteaza Umanitatea in tot ciclul uman; ea isi are una din aplicatii in specia umana terestra; si de aceea faceam distinctia intre Omul colectiv si omul individual.
Umanitatea este o spira a elicei; specia umana actuala este unul dintre punctele spirei. Sa avem grija mereu sa nu confundam partea cu totul, si sa nu cadem prin urmare in reveriile cele mai nebuloase sau in transformismul cel mai grosolan. Viata umana terestra este unul din punctele ciclului uman; ea este una din formele Umanitatii; si Umanitatea, prin legea Renasterilor, traverseaza starea umana prezenta, fara sa se mentina si fara sa se intoarca la ea. Insa daca specia umana este pierduta pentru om dupa moartea individuala, Umanitatea ramane in Omul colectiv. Si vom vedea mai departe cum se comporta agregatul uman in aceste diferite situatii. Si vom vedea de asemenea ca, anterior si ulterior ciclului uman subzista, din ceea ce este caracteristica Umanitatii, un element constitutiv imanent si etern.
Legea armoniei impinge Umanitatea de-a lungul ciclului sau cu o miscare generala si uniforma. Miscarea este generala, in sensul ca nici una din partile ce constituie Umanitatea n-ar putea sa-i scape prin hazard sau sa i se sustraga in mod voit; ea este uniforma, cauza initiala (miscarea datorata manifestarii vointei cerului) exercitandu-se asupra intregii Umanitati intr-un mod intotdeauna egal ei insesi, si aceasta se misca deci de-a lungul spirei sale fara efort si fara oprire. Aceasta lege a armoniei are o tripla consecinta: in destinul Umanitatii nu exista hazard, nu exista diferentiere esentiala si nici surprize sau exceptii.
Nu exista hazard: hazardul este intr-adevar produs prin concordanta inconstientei elemenrului cu absenta motorului sau initial. Admitem inconstienta elementului, ca neputinta in cursul unei modificari, si neintelegerea neputincioasa, daca se considera seria modificarilor. Dar cum sa admitem absenta motorului, adica uitarea in care Vointa cerului ar lasa cea mai mica dintre partile pe care principiul cauzalitatii le-a lansat in miscare, asadar in existenta obiectiva? Acest lucru e cu totul imposibil; caci daca elementul partial considerat ar fi abandonat din intamplare in afara Universului manifestat, ar trebui negat infinitul Vointei cerului; si daca elementul ar fi abandonat din intamplare in Universul manifestat, ar trebui negata Perfectiunea omniscienta a acestei Vointe, prin urmare aceasta Vointa nu ar exista. Hazardul si cerul sunt reciproc contradictorii si exclusive. Si cum Universul este cerul manifestat, trebuie sa negam fie hazardul, fie Universul, pana in cea mai corecta dovada a simturilor noastre. Suntem deci condusi la aceasta propozitie adevarata: Hazardul nu exista. Si suntem bucurosi sa constatam ca aceasta propozitie este de mult timp inscrisa la inceputul inaltei stiinte pur occidentale, si in fruntea operelor maestrilor ce s-au ocupat de ea. In crestinism, si in toate sistemele religioase si filosofice ce provin din el sau din care el provine, aceasta parte eficienta a principiului armoniei poarta numele de Providenta, cuvant a carei semnificatie radicala constituie chiar negatia hazardului.
Nu exista diferentiere, in Umanitate, intre destinele diverselor elemente ce o compun. Elementele care, in punctul dat, intra simultan – in mod armonic – intr-o modificare, ies impreuna din aceasta modificare, si intra impreuna in alta. In plus, toate elementele parcurg toate modificarile in aceeasi ordine. In fine, la fel ca originea lor, destinatia lor este aceeasi pentru toate. Iata ceea ce cere in mod riguros legea Armoniei; este cu neputinta ca aceasta lege sa fie incalcata in vreunul din punctele sale. Trebuie sa afirmam de pe acum ca Principiul, la fel de neclintit, al Justitiei, dobandeste intotdeauna si peste tot o deplina satisfactie. Insa este propriu atributelor cerului de a se conforma unele altora si de a nu se incomoda cu nimic pana in consecintele lor extreme; principiul Justitiei se impaca foarte bine cu legea Armoniei, fiind una din manifestarile ei metafizice; si Armonia, precum corolarul ei Justitia, cere ca soarta ultima a Umanitatii si a Universului sa fie una comuna si unica.
Sa remarcam in trecere ca prin aplicarea Armoniei, la fel prin cea a Activitatii, nu este permis sa se admita metempsihoza grosolana a mediocrilor succesori ai lui Pitagora. Anumite elemente nu ar putea ramane intr-o modificare – pastrandu-si sau schimbandu-si formele – in timp ce alte elemente, intrate deodata cu ele in aceasta modificare, ar traversa-o si ar parasi-o; nu e posibil ca unele sa avanseze, pe cand celelalte sa retrogradeze sub pretextul sanctiunilor, deoarece, o data pentru toate, sanctiunile legate de actele temporare sunt obligatoriu obiective, si n-ar putea sa se aplice unor legi consecventiale subiectivitatii. Toate fiintele urmeaza, in curentul formelor, o miscare armonica si regulata; si doar legea binelui determina directia acestei miscari.
In sfarsit, in aceasta miscare nu exista ciocnire, oscilatie, nici neprevazut, adica mersul este metodic. Armonia afecteaza toate fiintele in pasivitatea lor si regularizeaza emiterea lor in forme. Nu exista deci creatie neprevazuta; nu exista generatie spontanee; toate fiintele exista in acelasi timp, si prima zi in care le constatam existenta, nu este ziua nasterii lor; aceasta pretentie este inca o rabufnire de orgoliu al creierelor umane slujite de o inteligenta imperfecta si de organe senzoriale foarte mediocre in realitate; ea nu este mai de sustinut decat opinia unui astronom (pentru onoarea astronomiei cred ca acest astronom nu exista si nu va exista niciodata) ce ar declara ca o stea este creata in ziua in care o percepe pentru prima data in campul lunetei sale, pe cand, in realitate, acest astru este atat de departe de globul nostru incat nu percepem decat lumina emisa de el. Ar fi ridicol sa se refuze principiilor metafizicii si manifestarilor subiectivului ceea ce li se acorda legilor unei stiinte contingente. Nu exista asadar generatie spontanee. Insa regularitatea emiterii de forme cere mai mult; ea cere transmisia regulata a formei, in cele mai mici detalii. Astfel forma umana va fi intotdeauna forma umana; ii este la fel de imposibil unui om sa nasca un bou, ca si unui bou sa nasca un om sau unei plante sa nasca o bucata de metal. Acest enunt pare ridicol, dar va parea mult mai putin cand se va intelege ca el exprima imposibilitatea ca, de-a lungul tuturor perfectionarilor sau treptelor posibile, o maimuta sa nasca un om, prin asta fiind iremediabil condamnata aceasta bizara teorie a lui Littre', care intre timp a fost decorata cu vocabula de darwinism. Ultimii sustinatori ai acestor propozitii imposibil de demonstrat, fizic sau metafizic, nu ar admite nicidecum posibilitatea ca un cuplu de negrii sa de-a nastere unui alb, dar gasesc plauzibil ca un cuplu de orangutani, in adancul padurilor si intr-un impenetrabil mister, sa procreeze intr-o zi o fiinta umana.
Binenteles, admitem ca, la fel cum nu exista, ca sa spun asa, limita apreciabila intre cele mai multe animale si plante, si intre cele mai multe vegetale si animale, exista intre forma umana si celelalte forme animale mai apropiate de ea cate forme se doreste, aceasta fiind, prin ierarhizare si puse in ordine, cele mai asemanatoare posibil vecinelor lor. Intre maimuta cea mai umana si omul cel mai simiesc admitem mii de forme, daca se doreste, de antropoizi (desi nu s-au gasit niciodata urme absolut convingatoare ale acestora, nici in geologie nici in zoologie); si astfel, pentru cea mai mare satisfactie a anumitor savanti, foarte orgoliosi in ce-i priveste si foarte modesti in privinta stramosilor lor, distanta intre om si maimuta va fi acoperita. Asta e adevarat in ceea ce priveste similitudinea aparentelor; insa diferentierea intre trepte, indefinita sau infinitezimala, subzista cu aceiasi rigoare; antropoizii vor face antropoizi, maimutele, maimute si oamenii, oameni; si asa va fi mereu, atat cat va curge in Univers curentul formelor.
In fine, acestei Umanitati, pe care o stim acum activa, mobila si, dupa miscarile sale, menita unui destin general si comun, legea binelui ii desemneaza acest destin si ii precizeaza deopotriva directia si scopul activitatii. Acest scop este excelent, deoarece planul suprem si unic al Vointei cerului este in mod esential si invincibil bun. Nu exista spaime si pedepse eterne; sa fie dovedite, in limbajul cel mai concis si mai simplu.
Daca ar exista o suferinta in mod etern, in afara lui Dumnezeu, acesta nu ar contine totul; el nu ar fi infinit, nu ar fi Dumnezeu. Daca ar exista o suferinta eterna inauntrul lui Dumnezeu, el nu ar fi infinit de bun, nu ar fi Dumnezeu. Suferinta eterna nu exista asadar nici in Dumnezeu, nici in afara lui Dumnezeu, adica nu exista deloc si nu poate exista. Amenintarile cele mai elocvente, vituperatiile cele mai interesate nu vor iesi din aceasta dilema simpla, in care se afla inchisa intreaga ratiune.
De altfel, tocmai vointa cerului pune in circulatie fiintele in curentul formelor; fara aceasta vointa Eterna, nu ar exista miscarea si forma, nici cea mai mica parte a ,,creatiei”; cum sa se presupuna ca aceasta vointa, care se exercita la nastere si sustine toate modificarile fiintelor, nu s-ar mai exercita in momentul transformarii finale si le-ar lasa sa fie in pericol sau in decadere? Si cum sa se presupuna ca aceasta vointa, ce se exercita etern, ar conduce fiintele iesite din ea si doar prin ea la suferinta si nenorocire? Cum sa se presupuna ca ea le indreapta in alta parte decat spre sine, adica spre un sfarsit identic inceputului? Acestea sunt prejudecati lipsite de logica, de justitie, de bunatate, cu totul revoltatoare, si in care se simte tocmai originea lor umana, adica mediocra si particularista. Doar o fiinta marginita poate concepe o solutie contrara binelui, adica negativa. - Si prin faptul ca o solutie este negativa si limitata, ea nu poate iesi din contingenta in care a aparut, fiind inaplicabila problemelor ce apartin subiectivului.
Iata deci destinele Umanitatii perfect dirijate de catre cele patru legi ineluctabile ce au prezidat nasterea Universului si prezideaza mersul sau. -Insa ce devine, cu aceasta ineluctabilitate, libertatea lucrurilor? O vom explica mai mult cand va fi vorba de conditiile individului. Libertatea umana exista: si ea exista in conditii ce satisfac justitia subiectiva si care angajeaza suficient, din punctul de vedere al sanctiunii de prevazut, responsabilitatile noastre personale.
Insa aceasta fiind afirmata si inainte de a fi dezvoltata altundeva, libertatea fiintelor nu exista, ca parti lansate in curent de vointa cerului, si inainte de a fi adunate de aceasta vointa. Sa nu uitam carei lumi ii apartine seria de care vorbim, si ca rationamentul nostru este legat de planul metafizic, adica divin. Suntem aici in fata Vointei Divine. Nici o vointa nu exista decat daca emana din aceasta vointa, deci nici o vointa n-o poate egala; caci daca o vointa ar egala Divinul, ea ar fi Divinul si nu emanatia sa.
Orice vointa ce egaleaza divinul este identica cu el; prin urmare nici o vointa nu poate, de la egal la egal, sa se indrepte impotriva vointei Divine. - Nu exista deci vointa care sa invinga Divinul; nu exista asadar libertate impotriva Activitatii cerului. Planurile cerului nu pot fi schimbate, evitate sau intarziate: nimic nu poate precumpani impotriva lor; si toate doctrinele religioase – chiar doctrina Romei, exprimata in cea mai proasta latina din lume – sunt aici in acord cu metafizica si logica naturala. Libertatea Totala nu exista decat in Infinit si nu actioneaza decat prin el si prin vointa lui. - O fiinta trecuta in curentul formelor nu poate fi inzestrata cu libertate totala fara a fi instantaneu Dumnezeu. Si universul este guvernat in mod invincibil; si el merge in mod invincibil spre destinele sale. Si la fel cum omul nu se naste cand vrea el si nu-si alege momentul mortii, Umanitatea se naste intr-o modificare si o paraseste in conditiile prevazute de vointa cerului. Si ea ajunge acolo unde, din eternitate, a indreptat-o vointa cerului.
Libertatea Totala este deopotriva cel mai primejdios si cel mai ridicol cadou ce i s-ar putea face Umanitatii: primejdios, deoarece ea ar putea astfel sa se opuna destinelor sale fericite; ridicol, deoarece cei ce pretind sa i-l ofere nu tin cont ca permitand Umanitatii sa fie in fata lui Dumnezeu, ar face din Umanitate Dumnezeu. - Insa aceasta inventie a orgoliului si cupiditatii umane se preocupa putin de un asemenea contrasens unit cu o asemenea impietate. Libertatea Totala, pe care specia umana ar accepta-o din orgoliu, ar duce la responsabilitatea totala, la Greseala Totala si la Pedeapsa Eterna, singura reparatie posibila a acestei greseli totale. Si inventatorii teoriei si ai consecintelor sale au inventat in acelasi timp ca, ministri ai lui Dumnezeu pe pamant, ar putea, ajutati de rugaciuni, de bani, de avantaje de tot felul, sa se apere de Pedeapsa Eterna, sa indrepte Greseala Totala, sa dirijeze responsabilitatea totala, si sa plateasca astfel, printr-un ingenios ricoseu, aceasta libertate totala, din care au facut un cadou gratuit Umanitatii benevole.
