REALIZAREA FIINŢEI PRIN CUNOAŞTERE

-->

Fiinta isi asimileaza mai mult sau mai putin complet tot ceea ce cunoaste; intr-adevar, nu exista cunoastere veritabila, in nici un domeniu, decat ceea ce ne permite sa patrundem mai mult sau mai putin profund in natura intima a lucrurilor, gradele de cunoastere constand tocmai in faptul ca aceasta patrundere este mai mult sau mai putin profunda si ajunge la o asimilare mai mult sau mai putin completa. Altfel spus, nu exista cunoastere veritabila decat in masura in care ea implica o identificare a subiectului cu obiectul sau, daca se prefera sa se considere raportul in sens invers, o asimilare a obiectului de catre subiect ( si in masura precisa in care ea implica efectiv o asemenea identificare sau o asemenea asimilare) ale carei grade de realizare constituie, in consecinta, gradele cunoasterii insasi. Trebuie asadar sa retinem, in pofida tuturor discutiilor filosofice, mai mult sau mai putin ciudate, pe care le-a putut ocaziona acest punct, ca orice cunoastere veritabila si efectiva este imediata, o cunoastere mediata neputand avea decat o valoare pur simbolica si reprezentativa. In ce priveste posibilitatea cunoasterii imediate, teoria starilor multiple o face suficient de comprehensibila; de altfel, a o pune la indoiala dovedeste o completa necunoastere a celor mai elementare principii metafizice, deoarece, fara aceasta cunoastere imediata, metafizica insasi ar fi cu totul imposibila.

    Am vorbit de identificare sau de asimilare, si putem folosi aici acesti termeni aproape fara distinctie, desi ei nu se raporteaza exact la acelasi punct de vedere; in acelasi mod, se poate privi cunoasterea ca mergand deopotriva de la subiect la obiectul de care ia cunostinta ( sau mai general, si pentru a nu ne limita la conditiile anumitor stari, din care face o modalitate a lui) si de la obiect la subiectul care il asimileaza, amintind in aceasta privinta definitia aristotelica a cunoasterii, in domeniul sensibil, ca “actul comun al simtitorului si al simtitului”, care implica efectiv o asemenea reciprocitate a relatiei. Astfel, in ce priveste acest domeniu sensibil sau corporal, organele simturilor sunt, pentru fiinta individuala, “intrarile” cunoasterii; dar, dintr-un alt punct de vedere, ele sunt de asemenea “iesiri”, tocmai prin faptul ca orice cunoastere implica un act de identificare pornind de la subiectul cunoscator spre obiectul individual, ca emisia unui fel de prelungire exterioara a sa. E important de remarcat, de altfel, ca o asemenea prelungire nu este exterioara decat in raport cu individualitatea considerata in notiunea sa cea mai restransa, deoarece ea face parte integranta din individualitatea extinsa; fiinta, extinzandu-se astfel printr-o desfasurare a propriilor sale posibilitati, nu iese nicidecum din ea insasi, ceea ce, in realitate, n-ar avea nici un sens, caci o fiinta nu poate deveni, sub nici o conditie, decat ea insasi. Aceasta raspunde in mod direct, in acelasi timp, principalei obiectii a filosofilor occidentali moderni impotriva posibilitatii cunoasterii imediate; se vede clar de aici ca aceasta obiectie se datoreaza pur si simplu unei neantelegeri metafizice, in virtutea careia acesti filosofi n-au cunoscut posibilitatile fiintei, nici chiar individuale, in extensia sa indefinita.

    Acest lucru e adevarat a fortiori daca, iesind din limitele individualitatii, il aplicam starilor superioare: cunoasterea veritabila a acestor stari implica posesiunea lor efectiva si, invers, chiar prin aceasta cunoastere fiinta intra in posesia lor, caci aceste doua acte sunt inseparabile, nefiind in fond decat unul. Fireste, asta nu e valabil decat pentru cunoasterea imediata, care, atunci cand se extinde la totalitatea starilor, comporta in sine realizarea lor, fiind prin urmare “ singurul mijloc de a dobandi Eliberarea completa si finala”. Evident, cunoasterea care ramane pur teoretica n-ar putea nicidecum echivala unei asemenea realizari si, nefiind o intelegere imediata a obiectului sau, nu poate avea, cum am spus-o deja, decat o valoare cu totul simbolica; insa ea nu constituie mai putin o pregatire indispensabila pentru dobandirea accestei cunoasteri efective prin care – si doar prin care – se opereaza realizarea fiintei totale.

    Trebuie sa insistam in particular, de fiecare data cand ni se ofera ocazia, asupra acestei realizari a fiintei prin cunoastere, caci ea este cu totul straina conceptiilor occidentale moderne, care nu depasesc cunoasterea teoretica ( mai exact o redusa parte a acesteia) si care opun in mod artificial “cunoasterea” “fiintei”, ca si cum acestea n-ar fi cele doua fete inseparabile ale unei singure si aceleasi realitati; nu poate exista metafizica veritabila pentru cel ce nu intelege cu adevarat ca fiinta se realizeaza prin cunoastere si ca nu se poate realiza decat in acest mod. Doctrina metafizica pura nu trebuie sa se preocupe de toate “teoriile cunoasterii” elaborate cu atata efort de filosofia moderna; in aceste incercari de inlocuire a cunoasterii insasi cu o “teorie a cunoasterii”, se poate vedea o adevarata marturisire a neputintei, desi cu siguranta inconstienta, a acestei filosofii, complet ignoranta in privinta oricarei posibilitati de realizare efectiva. In plus, cunoasterea adevarata, fiind imediata cum am spus, poate fi mai mult sau mai putin completa, mai mult sau mai putin profunda, mai mult sau mai putin adecvata, dar nu poate fi esential “relativa” cum ar vrea-o aceeasi filosofie, ori cel putin ea nu este astfel decat in masura in care obiectele sale sunt ele insele relative. Altfel spus, cunoasterea relativa, metafizic vorbind, nu este altceva decat cunoasterea relativului sau a contingentului, deci cea care se aplica manifestatului; insa valoarea acestei cunoasteri, in interiorul propriului ei domeniu, e atat de mare pe cat o permite natura acestui domeniu, si nu asa cum o inteleg cei ce vorbesc de “relativitatea cunoasterii”. In afara considerarii gradelor unei cunoasteri mai mult sau mai putin complete si profunde, grade ce nu schimba nimic in natura sa esentiala, singura distinctie legitima, in ce priveste valoarea cunoasterii, este cea indicata deja intre cunoasterea imediata si cunoasterea mediata, adica intre cunoasterea efectiva si cunoasterea simbolica.

R.Guenon

CUNOAŞTERE ŞI CONŞTIINŢĂ

Cunoasterea, inteleasa in mod absolut si in toata universalitatea sa, nu are nicidecum ca sinonim sau ca echivalent constiinta, al carui domeniu este doar coextensiv celui al anumitor stari de fiinta determinate, astfel incat doar in aceste stari, cu excluderea tuturor celorlalte, cunoasterea se realizeaza prin mijlocirea a ceea ce se poate numi propriu-zis “constientizare” . Constiinta, asa cum am inteles-o inainte, chiar in cea mai mare generalitate a sa si fara a o restrange la forma ei specific umana, nu este decat un mod contingent si special de cunoastere sub anumite conditii, o proprietate inerenta fiintei considerata in anumite stari de manifestare; cu atat mai mult n-ar putea fi vorba de ea in nici un grad pentru starile neconditionate, adica pentru tot ce depaseste Fiinta, de vreme ce nu este aplicabila intregii Fiinte. Dimpotriva, cunoasterea, considerata in sine si in mod independent de conditiile aferente vreunei stari particulare, nu poate admite nici o restrictie si, pentru a fi adecvata adevarului total, trebuie sa fie coextensiva, nu doar Fiintei, ci si Posibilitatii universale, asadar sa fie infinita precum este aceasta in mod necesar. Prin urmare, cunoasterea si adevarul, considerate astfel in mod metafizic, nu sunt in fond decat ceea ce am numit, cu o expresie de altfel foarte imperfecta “aspecte ale Infinitului”, lucru afirmat cu o limpezime particulara de aceasta formula care este unul din enunturile fundamentale din V edanta: “Brahma este Adevarul, Cunoasterea, Infinitul” ( Satyam Jnanam Anantam Brahma) .

    Afirmand ca ''cunoasterea'' si ''fiinta'' sunt cele doua fete ale aceleiasi realitati, termenul ''fiinta'' nu trebuie deci luat decat in sensul sau analogic si simbolic, deoarece cunoasterea trece dincolo de Fiinta; e la fel ca in cazurile in care vorbim de realizarea fiintei totale, aceasta realizare implicand in mod esential cunoasterea totala si absoluta, nefiind distincta de aceasta cunoastere, atat timp cat e vorba, bineinteles, de cunnoasterea efectiva si nu de o simpla cunoastere teoretica si reprezentativa. E momentul sa precizam putin, pe de alta parte, modul in care trebuie inteleasa identitatea metafizica a posibilului cu realul: pentru ca orice posibil e realizat prin cunoastere, aceasta identitate, luata in mod universal, constituie propriu-zis adevarul in sine, caci poate fi conceputa tocmai ca adecvarea perfecta a cunoasterii la Posibilitatea totala. Se observa usor toate consecintele ce pot rezulta din aceasta ultima remarca, a carei importanta este nemmasurat mai mare decat cea a unei simple definitii logice a adevarului, caci avem aici intreaga diferenta intre intelectul universal si neconditionat si puterea umana de intelegere cu conditiile sale individuale, si de asemenea, pe de alta parte, intreaga diferenta ce separa punctul de vedere al realizarii de cel al oricarei ''teorii a cunoasterii''. Cuvantul ''real'' la randul sau, de obicei foarte vag, chiar echivoc ( si care este prin forta imprejurarilor asa pentru filosofii ce mentin pretinsa distinctie intre posibil si real), ia prin aceasta o cu totul alta valoare metafizica, gasindu-se raportat la acest punct de vedere al realizarii sau, pentru a vorbi intr-un mod mai precis, devenind o expresie a permanentei absolute, in Universal, a tot ce poseda efectiv o fiinta prin totala ei realizare.

    Intelectul, ca principiu universal, ar putea fi conceput drept continatorul cunoasterii totale, dar cu conditia de a nu se vedea in aceasta un simplu mod de a vorbi, caci aici, unde suntem in mod esential in “non-dualitate”, continatorul si continutul sunt absolut identici, amandoi trebuind sa fie deopotriva infiniti, o “pluralitate de infinituri” fiind, cum am spus-o deja, o imposibilitate. Posibilitatea universala, care cuprinde totul, nu poate fi cuprinsa de nimic, decat de ea insasi, ea cuprinzandu-se pe sine “fara ca totusi aceasta comprehensiune sa existe intr-un mod oarecare”; de aceea, nu se poate vorbi in mod corelativ despre intelect si cunoastere, in sens universal, decat asa cum am vorbit mai sus despre Infinit si Posibilitate, adica vazand in ele unul si acelasi lucru, pe care noi il consideram simultan sub un aspect activ si sub un aspect pasiv, dar fara ca sa existe aici nici o distinctie reala. Nu trebuie sa distingem, in Universal, intelectul de cunoastere, prin urmare nici inteligibilul de cognoscibil: cunoasterea veritabila fiind imediata, intelectul este in mod riguros una cu obiectul sau; doar intre modurile conditionate de cunoastere, intotdeauna indirecte si inadecvate, e cazul sa se stabileasca o distinctie, aceasta cunoastere relativa operandu-se, nu prin intelectul insusi, ci printr-o reflectare a intelectului in starile de fiinta luate in considerare si, cum am vazut, o asemenea reflectare e cea care constituie constiinta individuala; dar, in mod direct sau indirect, exista intotdeauna participare la intelectul universal in masura in care exista cunoastere efectiva, fie sub un mod oarecare, fie in afara oricarui mod special.

    Cunoasterea totala fiind adecvata Posibilitatii universale, nu exista nimic care sa fie incognoscibil sau, altfel spus, ''nu exista lucruri ininteligibile, ci doar actual incomprehensibile'', adica inconceptibile, nicidecum in ele insele si in mod absolut, ci doar pentru noi ca fiinte conditionate, adica limitate, in manifestarea noastra actuala, la posibilitatile unei fiinte determinate. Stabilim astfel ceea ce s-ar putea numi un principiu de '' inteligibilitate universala'', nu cum e inteles de obicei, ci intr-un sens pur metafizic, deci dincolo de domeniul logic, in care acest principiu, la fel ca toate cele de ordin propriu-zis universal ( si care singure merita intr-adevar sa fie numite principii ), nu-si va gasi decat o aplicatie particulara si contingenta. Bineinteles, acesta nu postuleaza pentru noi nici un ''rationalism'', dimpotriva, deoarece ratiunea, in mod esential diferita de intelect (fara garantia caruia ea n-ar putea fi de altfel valabila), nu e nimic mai mult decat o facultate specific umana si individuala; asadar, exista in mod necesar, nu spunem ''irationalul'', ci ''supra-rationalul'', acesta fiind un caracter fundamental al lucrurilor ce sunt intr-adevar de ordin metafizic: acest ''supra-rational'' nu inceteaza pentru asta sa fie inteligibil in sine, chiar daca nu este in mod actual comprehensibil pentru facultatile limitate si relative ale individualitatii umane.

    Aceasta antreneaza o alta observatie de care e cazul sa se tina seama pentru a nu comite nici o eroare: la fel ca si cuvantul “ratiune”, cuvantul “constiinta” poate fi uneori universalizat, printr-o transpozitie pur analogica, si am facut-o noi insine, in alta parte, pentru a reda semnificatia termenului sanscrit Chit; dar o asemenea transpozitie nu e posibila decat atunci cand se limiteaza la Fiinta, cum era cazul in acea imprejurare pentru considerarea termenului Saccidananda. Totusi, trebuie sa se-inteleaga bine ca, chiar cu aceasta restrictie, constiinta astfel transpusa nu mai este inteleasa in sensul sau propriu, asa cum l-am definit inainte si cum i-l vom pastra intr-un mod general: in acest sens, ea nu este, o repetam, decat modul special al unei cunoasteri contingente si relative, cum relativa si contingenta este starea de fiinta conditionata careia ii apartine in mod esential; si, daca se poate spune ca ea este o “ratiune de a fi” pentru o asemenea stare, nu e decat in masura in care este o participare, prin reflectare, la natura acelui intelect universal si transcendent care este el insusi, finalmente si eminamente, suprema “ratiune de a fi” a tuturor lucrurilor, adevarata “ratiune suficienta” metafizica autodeterminata in toate ordinele de posibilitati, fara ca nici una din aceste determinatii s-o poata afecta prin nimic. Aceasta conceptie a “ratiunii suficiente”, foarte diferita de conceptiile filosofice sau teologice la care se limiteaza gandirea occidentala, rezolva de altfel imediat multe din chestiunile in fata carora ea trebuie sa se recunoasca neputincioasa, prin concilierea punctului de vedere al necesitatii cu acela al contingentei; suntem, intr-adevar, aici, mult dincolo de opozitia intre necesitate si contingenta intelese in acceptiunea lor obisnuita; dar cateva explicatii complementare nu vor fi poate inutile pentru a arata de ce nu se pune problema acestei opozitii in metafizica pura.

R.Guenon.