Orice
posibilitate de manifestare, trebuie sa se manifeste prin chiar
faptul ca este ceea ce este, adica o posibilitate de manifestare, asa
incat manifestarea este in mod necesar implicata in principiu prin
insasi natura anumitor posibilitati. Astfel manifestarea, pur
contingenta ca atare, nu este mai putin necesara in principiul sau,
la fel cum, tranzitorie in ea insasi, poseda totusi o radacina
absolut permanenta in Posibilitatea universala; si asta constituie,
de alminteri, intreaga sa realitate. Daca ar fi altfel, manifestarea
n-ar putea avea decat o existenta cu totul iluzorie, putand fi chiar
privita ca riguros inexistenta, deoarece, fiind fara principiu, ea
n-ar pastra decat un caracter esential “privativ”, cum poate sa
fie cel al unei negatii sau al unei limitari considerata in ea
insasi; si manifestarea, considerata in acest mod, n-ar putea fi
intr-adevar nimic mai mult decat ansamblul tuturor conditiilor
limitative posibile. Numai ca, din moment ce aceste conditii sunt
posibile, ele sunt metafizic reale, aceasta realitate ( care n-ar fi
decat negativa daca ar fi concepute ca simple limitari) devenind
pozitiva, intr-un fel, atunci cand sunt concepute ca posibile. Prin
urmare, manifestarea isi are propria-i realitate pentru ca este
implicata in ordinul posibilitatilor, fara ca aceasta realitate sa
poata fi in vreun fel independenta de aceasta ordine universala, caci
in aceasta, si doar in aceasta, isi are ea adevarata “ratiune
suficienta”: a spune ca manifestarea este necesara in princippiul
sau, nu inseamna altceva, in fond, decat a spune ca este cuprinsa in
Posibilitatea universala.
Nu e greu sa se conceapa ca manifestarea este deopotriva
necesara si contingenta sub puncte de vedere diferite, numai sa se
tina seama de acest punct fundamental: principiul nu poate fi afectat
de nici o determinatie, deoarece este in mod esential independent de
ele, precum cauza de efectele sale, astfel incat manifestarea,
necesitata prin principiul sau, n-ar putea, invers, sa-l necesite in
nici un fel. “Ireversibilitatea” sau “ireprocitatea” relatiei
examinata aici rezolva deci intreaga dificultate presupusa de obicei
in aceasta chestiune, dificultate care nu exista in definitiv decat
pentru ca se pierde din vedere aceasta “ireciprocitate” ; o
pierdem din vedere (presupunand ca a fost intrevazuta vreodata
intr-un anumit grad), deoarece, plasandu-ne actualmente in
manifestare, suntem fireste tentati sa-i atribuim acesteia o
importanta care, din punct de vedere universal, n-ar putea-o avea in
nici un fel. Pentru a ne face mai bine intelesi in aceasta privinta,
putem lua aici inca un simbol spatial, si sa spunem ca manifestarea,
in integralitatea sa, este cu adevarat nula fata de Infinit, la fel
cum, ( cu rezervele presupuse intotdeauna de imperfectiunea unor
asemenea comparatii) un punct situat in spatiu este egal cu zero in
raport cu acest spatiu; asta nu inseamna ca acest punct n-ar fi nimic
in mod absolut ( cu atat mai mult cu cat el exista in mod necesar
prin chiar faptul ca spatiul exista), ci faptul ca el nu este nimic
sub raportul intinderii, fiind in mod riguros un zero de intindere;
manifestarea nu este nimic mai mult, in raport cu totul universal,
decat acest punct in raport cu spatiul considerat in toata
indefinitatea existentei sale, cu diferenta ca spatiul este ceva
limitat prin propria-i natura, pe cand Totul universal este
Infinitul.
Trebuie sa indicam aici o alta dificultate, care rezida
mai mult in expresie decat in conceptia insasi; tot ce exista in mod
tranzitoriu in manifestare trebuie transpus in mod permanent in
nemanifestare; manifestarea insasi dobandeste permanenta care-i da
intreaga realitate principiala, dar aceasta nu mai este manifestarea
ca atare, ci ansamblul posibilitatilor de manifestare in masura in
care nu se manifesta, implicand totusi manifestarea in natura lor,
fara ca ele sa fie altele decat sunt. Dificultatea acestei
transpozitii sau treceri a manifestatului la nemanifestat si
obscuritatea aparenta ce rezulta de aici, se intalnesc si atunci cand
vrem sa exprimam, in masura in care sunt exprimabile, raporturile
timpului ( sau in mod mai general ale duratei sub toate modurile
sale, adica a oricarei conditii de existenta succesiva) cu
eternitatea; si in fond chestiunea e aceeasi, considerata sub doua
aspecte destul de putin diferite, din care al doilea este mai
particular decat primul, deoarece nu se refera decat la o conditie
determinata din toate cate le comporta manifestatul. Acest lucru, o
repetam, e perfect conceptibil, insa trebuie sa se lase loc
inexprimabilului, ca de altfel in tot ce apartine domeniului
metafizic;(...).
Revenind la contingenta, putem sa-i dam, intr-un mod
general, urmatoarea definitie: este contingent tot ceea ce nu-si are
in sine insusi ratiunea suficienta; astfel se observa ca un lucru
contingent nu este mai putin necesar, in sensul ca e necesitat prin
ratiunea sa suficienta, deoarece, pentru a exista, trebuie sa aiba
una, dar care nu este in el, cel putin in masura in care-l
consideram sub conditia speciala in care are tocmai acest caracter
contingent, pe care nu l-ar mai avea daca l-am considera in
principiul sau, deoarece s-ar identifica in acest caz cu insasi
ratiunea sa suficienta. Acesta este cazul manifestarii, contingenta
ca atare, pentru ca principiul sau sau ratiunea sa suficienta se afla
in nemanifestat, in masura in care acesta cuprinde ceea ce putem numi
“manifestabilul”, adica posibilitatile de manifestare ca
posibilitati pure ( si nu, se-ntelege de la sine, in masura in care
cuprinde “nemanifestabilul” sau posibilitatile de nemanifestare).
Prin urmare, principiu si ratiune suficienta sunt in fond acelasi
lucru, dar e deosebit de important sa se considere principiul sub
acest aspect de ratiune suficienta atunci cand vrem sa intelegem, in
sensul sau metafizic, notiunea de contingenta; si mai trebuie
precizat, pentru a evita orice confuzie, ca ratiunea suficienta este
in mod exclusiv ratiunea ultima de a fi a unui lucru ( ultima daca se
pleaca de la considerarea acestui lucru pentru a urca spre principiu,
dar, in realitate, prima in ordinea inlantuirii, atat logice cat si
ontologice, mergand de la principiu la consecinte), si nu ratiunea sa
de a fi imediata, caci tot ce este sub un mod oarecare, chiar
contingent, trebuie sa-si aiba in sine insusi ratiunea sa de a fi
imediata, inteleasa in sensul in care am spus mai inainte, constiinta
constituind o ratiune de a fi pentru anumite stari ale existentei
manifestate.
Ca o consecinta foarte importanta a acestui lucru, se
poate spune ca orice fiinta isi poarta in sine destinul, fie intr-un
mod relativ (destinul individual), daca e vorba doar de fiinta
considerata in interiorul unei anumite stari conditionate, fie
intr-un mod absolut, daca e vorba de fiinta in totalitatea sa,
deoarece “cuvantul destin
desemneaza adevarata ratiune de a fi a lucrurilor”. Numai ca,
fiinta conditionata sau relativa nu poate avea decat un destin
deopotriva relativ, exclusiv aferent conditiilor sale speciale de
existenta; daca, luand in considerare fiinta in acest mod, am vrea sa
vorbim despre destinul sau ultim sau absolut, acesta n-ar mai fi in
ea, nemaifiind cu adevarat destinul acestei fiinte contingente ca
atare, ci se refera in realitate la fiinta totala. Aceasta remarca e
suficienta pentru a arata zadarnicia tuturor discutiilor raportate la
“determinism”: inca una din chestiunile, printre atatea altele in
filosofia moderna, care nu exista decat pentru ca sunt rau puse;
exista de altfel multe conceptii despre determinism, de asemenea
despre libertate, majoritatea neavand nimic metafizic; de aceea e
important sa precizam adevarata notiune a libertatii,..[...]
R.Guenon
