Pentru
a dovedi metafizic libertatea, e suficient, fara a ne impiedica de
toate argumentele filozofice obisnuite, sa se stabileasca faptul ca
ea este o posibilitate, deoarece posibilul si realul sunt identice
din perspectiva metafizica. Pentru aceasta, putem mai intai sa
definim libertatea ca absenta a constrangerii: definitie negativa in
forma, dar care este pozitiva in fond, caci constrangerea este o
limitare, adica o negatie veritabila. Or, in ce priveste
Posibilitatea universala considerata dincolo de Fiinta, asadar ca
NeFiinta, nu se poate vorbi de unitate, cum am spus mai sus, pentru
ca NeFiinta este Zero-ul metafizic, dar cel putin, folosindu-se
intotdeauna forma negativa, se poate vorbi de
“non-dualitate”(advaita). Unde nu exista dualitate, nu exista in
mod necesar nici o constrangere, acest lucru fiind suficient pentru a
dovedi ca libertatea este o posibilitate, din moment ce ea rezulta in
mod imediat din “non-dualitate”, care este evident scutita de
orice contradictie.
Acum, se poate adauga ca libertatea este nu doar o
posibilitate, in sensul cel mai universal, ci si o posibilitate de a
fi sau de manifestare; e suficient aici, pentru a trece de la
NeFiinta la Fiinta, sa se treaca de la “non-dualitate” la
unitate: Fiinta este “unul” (Unul fiind Zero-ul afirmat), ori mai
degraba Unitatea metafizica insasi, prima afirmatie, dar si, chiar
prin aceasta, prima determinatie. Unul este evident lipsit de orice
constrangere, astfel incat absenta constrangerii, adica libertatea,
se regaseste in domeniul Fiintei, in care unitatea se prezinta
intr-un fel ca o specificatie a “non-dualitatii” principiale a
NeFiintei; altfel spus, libertatea apartine si Fiintei, ceea ce
inseamna ca ea este o posibilitate de a fi sau, conform celor
explicate inainte, o posibilitate de manifestare, deoarece Fiinta
este inainte de toate principiul manifestarii. In plus, a spune ca
aceasta posibilitate este in mod esential inerenta Fiintei ca si
consecinta imediata a unitatii sale, inseamna a spune ca ea se va
manifesta, intr-un grad oarecare, in tot ce provine din Fiinta, adica
in toate fiintele particulare, in masura in care ele apartin
domeniului manifestarii universale. Numai ca, din moment ce exista
multiplicitate, cum e cazul in ordinul existentelor particulare, e
evident ca nu mai poate fi vorba decat de libertate relativa; si se
poate lua in considerare, in aceasta privinta, fie multiplicitatea
fiintelor particulare, fie cea a elementelor constitutive ale
fiecareia dintre ele. In ce priveste multiplicitatea fiintelor,
fiecare din ele, in starile sale de manifestare, e limitata de
celelalte, aceasta limitare putandu-se traduce printr-o restrictie a
libertatii; insa a spune ca o fiinta oarecare nu este libera in nici
un grad, ar insemna ca nu este ea insasi, ca este “celelalte”,
sau ca nu are in ea insasi ratiunea sa de a fi, chiar imediata, ceea
ce, in fond, ar reveni la a spune ca nu este in nici un fel o fiinta
veritabila. Pe de alta parte, de vreme ce unitatea Fiintei este
principiul libertatii, in fiintele particulare ca si in Fiinta
universala, o fiinta va fi libera in masura in care va participa la
aceasta unitate; altfel spus, ea va fi cu atat mai libera cu cat va
avea mai multa unitate in ea insasi sau cu cat va fi mai mult “unul”;
dar, cum am spus-o deja, fiintele individuale nu sunt niciodata
astfel decat in mod relativ. De altfel, e important de remarcat, in
aceasta privinta, ca nu complexitatea mai mare sau mai mica a
alcatuirii unei fiinte o face mai mult sau mai putin libera, ci mai
degraba caracterul acestei complexitati, dupa cum este mai mult sau
mai putin unificata in mod efectiv; acest lucru rezulta din cele
expuse inainte asupra raporturilor intre unitate si multiplicitate.
Astfel cansiderata, libertatea este deci o posibilitate
care, in diverse grade, e un atribut al tuturor fiintelor ( oricare
ar fi ele si in orice stare s-ar situa) si nu doar al omului;
libertatea umana, singura vizata in toate discutiile filosofice, nu
se mai prezinta aici decat ca un simplu caz particular, ceea ce si
este in realitate. De altfel, metafizic vorbind, cea mai importanta
nu este libertatea relativa a fiintelor manifestate, nici domeniile
speciale si restranse in care este susceptibila a se exersa, ci
libertatea inteleasa in sens universal, care rezida propriu-zis in
clipa metafizica a trecerii de la cauza la efect, raportul cauzal
trebuind de altfel sa fie transpus analogic intr-un mod convenabil
pentru a fi aplicabil tuturor ordinelor de posibilitati. Acest raport
cauzal nefiind si neputand fi un raport de succesiune, efectuarea lui
trebuie considerata aici in mod esential sub aspectul extratemporal,
asta cu atat mai mult cu cat punctul de vedere temporal, special unei
stari determinate de existenta manifestata, mai precis anumitor
modalitati ale acestei stari, nu este in nici un fel susceptibil de
universalizare. Consecinta acestui lucru este ca aceasta clipa
metafizica (care ne pare insesizabila, caci nu exista nici o
dicontinuitate intre cauza si efect) este in realitate nelimitata,
deci depaseste Fiinta, cum am stabilit in primul rand, fiind
coextensiva Posibilitatii totale insasi; ea constituie ceea ce se
poate numi in mod figurativ o “stare de constiinta universala”,
participand la “permanenta actualitate” inerenta “cauzei
initiale”.
In NeFiinta, absenta constrangerii nu poate rezida decat
in “non-actiune” (ww-wei-ul traditiei extrem-orientale) ; in
Fiinta, mai exact in manifestare, libertatea se efectueaza in
activitatea diferentiata, care, in starea individuala umana, ia forma
actiunii in sensul obisnuit al acestui cuvant. De altfel, in domeniul
actiunii, si chiar al intregii manifestari universale, “libertatea
indiferentei” este imposibila, pentru ca ea este in mod propriu
modul de libertate potrivit nemanifestatului ( si care, riguros
vorbind, nu este nicidecum un mod special ), adica nu este libertatea
ca posibilitate de a fi sau libertatea care apartine Fiintei (sau lui
Dumnezeu conceput ca Fiinta, in raporturile sale cu Lumea inteleasa
ca ansamblu manifestarii universale) si, prin urmare, fiintelor
manifestate care sunt in domeniul sau si participa la natura sa si la
atributele sale conform masurii propriilor posibilitati. Realizarea
posibilitatilor de manifestare – care comstituie toate fiintele in
toate starile lor manifestate si cu toate modificarile, actiuni sau
altele ce apartin acestor stari – aceasta realizare, spunem noi, nu
se poate deci sprijini pe o pura indiferenta (sau pe un decret
arbitrar al Vointei divine, dupa teoria carteziana binecunoscuta,
care pretinde de altfel sa aplice aceasta conceptie a indiferentei
deopotriva lui Dumnezeu si omului), insa ea este determinata de
ordinul posibilitatii universale de manifestare, care este Fiinta
insasi, astfel incat Fiinta se determina ea insasi, nu doar in sine
(in masura in care este Fiinta , prima dintre toate determinatiile),
ci si in toate modalitatile sale, care sunt toate posibilitatile
particulare de manifestare. Doar in aceasta din urma, considerate “in
mod distinctiv” si chiar sub aspectul “separativitatii”, poate
exista determinare prin “altceva decat sine insusi”; altfel spus,
fiintele particulare pot in acelasi timp sa determine (in masura in
care fiecare poseda o anumita unitate, de unde o anumita libertate,
ca participanta la Fiinta) si sa fie determinate de alte fiinte
(datorita multiplicitatii fiintelor particulare, nerevenite la
unitate atat timp cat sunt considerate din punctul de vedere al
starilor de existenta manifestata). Fiinta universala nu poate fi
determinata, ci se determina ea insasi; cat priveste NeFiinta, ea nu
poate fi nici determinata nici sa se determine, pentru ca este
dincolo de orice determinare si nu admite nici una.
Se vede, din cele spuse, ca libertatea absoluta nu se
poate realiza decat prin universalizarea completa: ea va fi
“auto-determinare” ca si coextensiva Fiintei, si “indeterminare”
dincolo de Fiinta. In timp ce o libertate relativa apartine oricarei
fiinte sub orice conditie ar fi, aceasta libertate absoluta nu poate
apartine decat fiintei eliberate de conditiile existentei
manifestate, individuale sau chiar supra-individuale, si devenita in
mod absolut “unul”, in treapta Fiintei pure, sau “fara
dualitate” daca realizarea sa depaseste Fiinta. In acest caz, dar
numai in acest caz, se poate vorbi despre fiinta “ce isi este siesi
lege”, deoarece aceasta fiinta este deplin identica cu ratiunea sa
suficienta, care este in acelasi timp originea sa principiala si
destinatia sa finala.
R.
Guenon.
