16.01.2017

MÂNTUIRE ŞI ELIBERARE


Am constatat recent, nu fără oarecare mirare, că unii dintre cititorii noştri au încă dificultăţi în a înţelege bine diferenţele esenţiale dintre mântuire şi Eliberare; noi am explicat de mai nulte ori, totuşi, aceată chestiune, care nu ar trebui să conţină nicio neclaritate pentru cine are deja noţiunea de stări multiple ale fiinţei şi, înainte de toate, cea a distincţiei fundamentale dintre “sinea” şi  “Sinele“. Trebuie deci să revenim asupra problemei pentru a îndepărta definitiv orice neânţelegere posibilă şi a nu mai lăsa loc nici unei obiecţiuni.
   În condiţiile prezente ale umanităţii terestre este evident că cei mai mulţi oameni nu mai sunt în niciun fel capabili să îşi depăşească limitele condiţiei individuale, fie pe parcursul vieţii, fie ieşind din această lume prin moarte corporală, care prin ea-însăşi nu ar schimba nimic la nivelul spiritual la care se află aceştia în momentul în care ar surveni. De vreme ce lucrurile stau astfel, exoterismul înţeles în accepţiunea sa cea mai largă, adică partea oricărei tradiţii ce se adresează indistinct tuturor, nu le poate propune decât o finalitate de ordin pur individual, deoarece orice altceva ar fi cu totul inacceptabil pentru cea mai mare parte a aderenţilor la această tradiţie, iar această finalitate este mântuirea. Este de la sine înţeles că aceasta este foarte departe de realizarea efectivă a unei stări supraindividuale, fiind condiţionată încă, fără a mai vorbi despre Eliberare, care, fiind opţiunea stării supreme şi necondiţionate,  nu are cu adevărat nicio comună măsură cu o stare condiţionată, oricare ar fi aceea. Vom adăuga de îndată că, dacă „Paradisul este o închisoare” pentru unii, aşa cum am arătat mai înainte, aceasta este pentru că fiinţa care se află în starea pe care o reprezintă, adică acela care a ajuns la mântuire, este însă închis, şi chiar pentru o durată indefinită, în limitele care definesc individualitatea umană; această condiţie nu va fi decăt o stare de „privaţiune”pentru cei care aspiră să fie eliberaţi de aceste limitări, treapta dezvoltării lor spirituale făcându-i efectiv capabili [de aceasta] încă din timpul vieţii lor terestre, cu toate că, în mod natural, alţii, care nu au în ei înşişi posibilitatea de a merge mai departe, nu pot în niciun fel să resimtă această „privaţiune”ca atare.
   S-ar putea pune următoarea întrebare: chiar dacă fiinţele care sunt în această stare nu sunt conştiente de ceea ce este imperfect în raport cu stările superioare, acesată imperfecţiune nu există mai puţin în realitare; ce avantaj ar fi deci în a le menţine [fiinţele] astfel indefinit [în Paradis], deoarece acesta este rezultatul la care trebuie să ajungă în mod normal respectarea prescripţiilor tradiţionale de ordin exoteric? Adevărul este că un asemenea avantaj există şi este unul foarte mare, căci, fiind fixate astfel în prelungirile stării umane atât timp cât această stare va subzista în manifestare, ceea ce echivalează cu perpetuitatea sau cu indefinitatea temporală, aceste fiinţe nu vor putea să treacă într-o altă stare individuală, ceea ce fără aceasta ar fi în mod necesar singura posibilitate deschisă dinaintea lor;dar, de ce această continuare a stării umane este încă, în acest caz, o condiţie favorabilă care nu ar fi în cazul trecerii într-o altă stare? Trebuie luată în considerare poziţia centrală pe care o ocupă, astfel, omul pe treapta de existenţă care îi aparţine, în timp ce toate celelalte fiinţe nu se găsesc decât într-o situaţie mai mult sau mai puţin periferică, superioritatea sau inferioritatea lor specifică unele faţă de celelalte rezultând direct din îndepărtarea lor diferenţiată de centru, în raţiunea căreia participă într-o masură diferita, dar totdeauna într-un mod parţial numai, la posibilităţile care nu se pot exprima complet decât în şi prin om. Or, când o fiinţă trebuie să treacă de la o stare individuală la alta, nimic nu-i garantează că nu va găsi o poziţie centrală, relativ la posibilităţile acestei stări, ca aceea pe care o ocupă în cealaltă ca om, existând chiar, dimpotrivă, o probabilitate incomparabil mai mare să se găsească într-una din condiţiile periferice comparabile proprie în lumea noastră lumii animalelor sau chiar a vegetalelor.
    Putem înţelege de îndată cum anume ar fi grav dezavantajat, mai ales din punct de vedere al posibilităţilor de dezvoltare spirituală, şi aceasta chiar dacă această nouă stare, privită în ansamblul său, ar constitui, cum este normal să se întâmple, o treaptă superioară de existenţă faţă de a noastră. De aceea unele texte orientale spun că “naşterea umană este dificil de obţinut “, ceea ce, binenţeles, se aplică în mod egal la ceea ce îi corespunde în oricare altă stare individuală; acesta este adevăratul motiv pentru care doctrinele exoterice prezintă ca o eventualitate redutabilă şi chiar sinistră cea de a “doua moarte“, adică disoluţia elementelor psihice prin care fiinţa, încetând să mai aparţină stării umane, trebuie cu necesitate şi imediat să se nască într-o altă stare. Ar fi cu totul altfel, şi în realitate contrar, dacă această a “doua moarte“ ar deschide accesul la o stare supraindividuală; dar aceasta nu mai este de resortul exoterismului, care nu poate şi nu trebuie să se preocupe decât de ceea ce priveşte cazul general, în timp ce excepţiile sunt în mod précis obiectul propriu esoterismului. Omul obişnuit, care nu poate atinge actualmente o stare supraindividuală, va putea cel puţin, dacă obţine mântuirea, să ajungă la sfârşitul ciclului uman; el va scăpa deci de pericolul despre care am vorbit şi astfel nu va pierde beneficiul naşterii sale umane, dar, dimpotrivă, o va păstra cu titlu definitiv, căci cine spune mântuire spune prin aceasta conservare şi aceasta este ceea ce contează în mod esenţial într-un atare caz, căci numai prin aceasta mântuirea poate fi considerată ca apropiind  fiinţa de destinaţia sa ultimă sau constituind într-un anume sens, oricât de impropriu ar fi un asemenea mod de a vorbi, un drum către Eliberare.
   Trebuie, de altfel, să avem grijă de a nu ne lăsa induşi în eroare de anumite similitudini aparente de expresie, căci aceşti termeni pot primi mai multe accepţiuni şi să fie aplicaţi pe niveluri foarte diferite, după cum este vorba despre domeniul exoteric sau de domeniul esoteric. Astfel că, atunci când misticii vorbesc despre ,”unirea cu Dumnezeu”, ceea ce ei înţeleg prin aceasta nu este în niciun fel asimilabil cu Yoga; şi această remarcă este în special importantă, deoarece unii vor fi poate tentaţi să spună: cum poate fi pentru o fiinţă o finalitate mai înaltă decât unirea cu Dumnezeu? Totul depinde de sensul în care înţelegem cuvântul „unire”; în realitate, misticii, cu toţi exoteriştii, nu sunt niciodată preocupaţi de nimic mai mult şi nici de altceva decât de mântuire, chiar dacă ceea ce au ei în vedere este o modalitate superioară mântuirii, căci ar fi de neconceput ca să nu existe o ierarhie între fiinţele „mântuite”. În orice caz, unirea mistică, lăsând să subziste individualitatea ca atare, nu poate fi decât o unire cu totul exterioară şi relativă, şi este evident că misticii nu au conceput niciodată posibilitatea de Identitate Supremă; ei se opresc la „viziune”şi întreaga amploare a lumilor angelice îi separă de Eliberare.
René Guénon