Am constatat
recent, nu fără oarecare mirare, că unii dintre cititorii noştri au încă
dificultăţi în a înţelege bine diferenţele esenţiale dintre mântuire şi
Eliberare; noi am explicat de mai nulte ori, totuşi, aceată chestiune, care nu
ar trebui să conţină nicio neclaritate pentru cine are deja noţiunea de stări
multiple ale fiinţei şi, înainte de toate, cea a distincţiei fundamentale
dintre “sinea” şi “Sinele“.
Trebuie deci să revenim asupra problemei pentru a îndepărta definitiv orice
neânţelegere posibilă şi a nu mai lăsa loc nici unei obiecţiuni.
În condiţiile prezente ale umanităţii
terestre este evident că cei mai mulţi oameni nu mai sunt în niciun fel
capabili să îşi depăşească limitele condiţiei individuale, fie pe parcursul
vieţii, fie ieşind din această lume prin moarte corporală, care prin ea-însăşi nu ar schimba nimic la nivelul
spiritual la care se află aceştia în momentul în care ar surveni. De vreme ce
lucrurile stau astfel, exoterismul înţeles în accepţiunea sa cea mai largă,
adică partea oricărei tradiţii ce se adresează indistinct tuturor, nu le poate
propune decât o finalitate de ordin pur individual, deoarece orice altceva ar
fi cu totul inacceptabil pentru cea mai mare parte a aderenţilor la această
tradiţie, iar această finalitate este mântuirea. Este de la sine înţeles că
aceasta este foarte departe de realizarea efectivă a unei stări
supraindividuale, fiind condiţionată încă, fără a mai vorbi despre Eliberare,
care, fiind opţiunea stării supreme şi necondiţionate, nu are cu adevărat nicio comună măsură cu o
stare condiţionată, oricare ar fi aceea. Vom adăuga de îndată că, dacă
„Paradisul este o închisoare” pentru unii, aşa cum am arătat mai înainte,
aceasta este pentru că fiinţa care se află în starea pe care o reprezintă,
adică acela care a ajuns la mântuire, este însă închis, şi chiar pentru o
durată indefinită, în limitele care definesc individualitatea umană; această
condiţie nu va fi decăt o stare de „privaţiune”pentru cei care aspiră să fie
eliberaţi de aceste limitări, treapta dezvoltării lor spirituale făcându-i
efectiv capabili [de aceasta] încă
din timpul vieţii lor terestre, cu toate că, în mod natural, alţii, care nu au
în ei înşişi posibilitatea de a merge mai departe, nu pot în niciun fel să
resimtă această „privaţiune”ca atare.
S-ar putea pune următoarea întrebare: chiar
dacă fiinţele care sunt în această stare nu sunt conştiente de ceea ce este
imperfect în raport cu stările superioare, acesată imperfecţiune nu există mai
puţin în realitare; ce avantaj ar fi deci în a le menţine [fiinţele] astfel indefinit [în Paradis], deoarece acesta este
rezultatul la care trebuie să ajungă în mod normal respectarea prescripţiilor
tradiţionale de ordin exoteric? Adevărul este că un asemenea avantaj există şi este unul foarte mare,
căci, fiind fixate astfel în prelungirile stării umane atât timp cât această
stare va subzista în manifestare, ceea ce echivalează cu perpetuitatea sau cu
indefinitatea temporală, aceste fiinţe nu vor putea să treacă într-o altă stare
individuală, ceea ce fără aceasta ar fi în mod necesar singura posibilitate
deschisă dinaintea lor;dar, de ce această continuare a stării umane este încă,
în acest caz, o condiţie favorabilă care nu ar fi în cazul trecerii într-o altă
stare? Trebuie luată
în considerare poziţia centrală pe care o ocupă, astfel, omul pe treapta de
existenţă care îi aparţine, în timp ce toate celelalte fiinţe nu se găsesc
decât într-o situaţie mai mult sau mai puţin periferică, superioritatea sau
inferioritatea lor specifică unele faţă de celelalte rezultând direct din
îndepărtarea lor diferenţiată de centru, în raţiunea căreia participă într-o
masură diferita, dar totdeauna într-un mod parţial numai, la posibilităţile
care nu se pot exprima complet decât în şi prin om. Or, când o fiinţă trebuie
să treacă de la o stare individuală la alta, nimic nu-i garantează că nu va
găsi o poziţie centrală, relativ la posibilităţile acestei stări, ca aceea pe
care o ocupă în cealaltă ca om, existând chiar, dimpotrivă, o probabilitate
incomparabil mai mare să se găsească într-una din condiţiile periferice comparabile
proprie în lumea noastră lumii animalelor sau chiar a vegetalelor.
Putem înţelege de îndată cum anume ar fi
grav dezavantajat, mai ales din punct de vedere al posibilităţilor de
dezvoltare spirituală, şi aceasta chiar dacă această nouă stare, privită în
ansamblul său, ar constitui, cum este normal să se întâmple, o treaptă
superioară de existenţă faţă de a noastră. De aceea unele texte orientale spun
că “naşterea umană este dificil de obţinut “, ceea ce, binenţeles, se
aplică în mod egal la ceea ce îi corespunde în oricare altă stare individuală;
acesta este adevăratul motiv pentru care doctrinele exoterice prezintă ca o
eventualitate redutabilă şi chiar sinistră cea de a “doua moarte“, adică
disoluţia elementelor psihice prin care fiinţa, încetând să mai aparţină stării
umane, trebuie cu necesitate şi imediat să se nască într-o altă stare. Ar fi cu totul altfel, şi în
realitate contrar, dacă această a “doua moarte“ ar deschide accesul la o
stare supraindividuală; dar aceasta nu mai este de resortul exoterismului, care
nu poate şi nu trebuie să se preocupe decât de ceea ce priveşte cazul general,
în timp ce excepţiile sunt în mod précis obiectul propriu esoterismului. Omul
obişnuit, care nu poate atinge actualmente o stare supraindividuală, va putea
cel puţin, dacă obţine mântuirea, să ajungă la sfârşitul ciclului uman; el va
scăpa deci de pericolul despre care am vorbit şi astfel nu va pierde beneficiul
naşterii sale umane, dar, dimpotrivă, o va păstra cu titlu definitiv, căci cine
spune mântuire spune prin aceasta conservare şi aceasta este ceea ce contează
în mod esenţial într-un atare caz, căci numai prin aceasta mântuirea poate fi
considerată ca apropiind fiinţa de
destinaţia sa ultimă sau constituind într-un anume sens, oricât de impropriu ar
fi un asemenea mod de a vorbi, un drum către Eliberare.
Trebuie, de altfel,
să avem grijă de a nu ne lăsa induşi în eroare de anumite similitudini aparente
de expresie, căci aceşti termeni pot primi mai multe accepţiuni şi să fie
aplicaţi pe niveluri foarte diferite, după cum este vorba despre domeniul
exoteric sau de domeniul esoteric. Astfel că, atunci când misticii vorbesc
despre ,”unirea cu Dumnezeu”, ceea ce ei înţeleg prin aceasta nu este în niciun
fel asimilabil cu Yoga; şi această remarcă este în special importantă, deoarece
unii vor fi poate tentaţi să spună: cum poate fi pentru o fiinţă o finalitate
mai înaltă decât unirea cu Dumnezeu? Totul depinde de sensul în care înţelegem cuvântul „unire”; în realitate,
misticii, cu toţi exoteriştii, nu sunt niciodată preocupaţi de nimic mai mult
şi nici de altceva decât de mântuire, chiar dacă ceea ce au ei în vedere este o
modalitate superioară mântuirii, căci ar fi de neconceput ca să nu existe o
ierarhie între fiinţele „mântuite”. În orice caz, unirea mistică, lăsând să
subziste individualitatea ca atare, nu poate fi decât o unire cu totul
exterioară şi relativă, şi este evident că misticii nu au conceput niciodată posibilitatea
de Identitate Supremă; ei se opresc la „viziune”şi întreaga amploare a lumilor
angelice îi separă de Eliberare.
René Guénon