Continuarea
călătoriei simbolice săvârşite de fiinţă în procesul de eliberare graduală, de
la terminaţia arterei coronare, comunicând constant cu o rază a Soarelui
spirirual până la destinaţia finală, se efectuează urmând Calea ce este marcată
de traiectoria acestei raze parcursă în sens invers până la sursa sa, care este
chiar destinaţia. Totuşi, dacă vom considera că o descriere de acest gen se
poate aplica stărilor postume parcurse succesiv, pe de o parte, de către
fiinţele care vor obţine ,,Eliberarea’’ pornind de la starea umană, şi pe de
altă parte, de către cei care, după resorbţia individualităţii umane, vor trece
în alte stări de manifestare individuală, va trebui să luăm în considerare două
intinerarii diferite corespunzătoare cele două cazuri: se spune că primii
urmează ,,Calea Zeilor,’’ în timp ce a doua categorie urmează ,,Calea
Strămoşilor.’’ Aceste două itinerare simbolice sunt rezumate în următorul pasaj
din Bhagavad-Gita:
În ce momente cei care tind la Unire (fără să o realizeze efectiv) părăsesc
existenţa manifestată, fie fără întoarcere, fie pentru a reveni, te voi învăţa,
o, Bhărata. Foc, lumină, ziuă, lună nouă, semestrul ascendent al soarelui către
nord – sub aceste semne luminoase merg spre Brahma oamenii care-l cunosc pe
Brahma. Fum, noapte, lună în descreştere, semestrul descendent al soarelui
către sud-sub aceste semne de umbră merg spre Sfera Lunii (literal: ,,ating
lumina lunară’’) pentru a reveni apoi (la noi stări de manifestare). Sunt cele
două Căi permanente, una clară, cealaltă obscură, a lumii manifestate, pe una
nu mai există întoarcere (din non-manifestat la manifestare), pe cealaltă este
întoarcere (în manifestare).
Acelaşi
simbolism este expus, cu mai multe detalii, în diferite pasaje din Veda; şi mai
întâi, în ceea ce priveşte pitriyăna, vom face precizarea că ea nu duce dincolo
de Sfera Lunii, în aşa fel încât, pe ea, fiinţa nu este eliberată de formă, adică
de condiţia individuală înţeleasă în sensul cel mai general, deoarece, aşa cum
am văzut, forma este cea care defineşte individualitatea umană ca atare.
Conform corespondenţelor pe care le-am indicat mai înainte, această Sferă a
Lunii reprezintă “memoria cosmică“; iată
de ce ea este sălaşul acelor Pitri, adică a fiinţelor ciclului anterior, care
sunt considerate ca fiind generatorii ciclului actual, datorită înlănţuirii
cauzale al cărei simbol este succesiunea ciclurilor; şi de aici vine numele de pitri-yăna în timp ce acela de deva-yăna desemnează Calea care conduce spre stările superioare ale fiinţei, deci către
asimilarea chiar a esenţei Luminii inteligibile.
În Sfera Lunii se dizolvă formele care şi-au
împlinit cursul complet al dezvoltării lor; şi tot aici se află germenii
formelor nedezvoltate încă, deoarece, pentru formă ca şi pentru orice alt
lucru, punctul de plecare şi punctul final se situează, în mod necesar în
aceeaşi ordine a existenţei. Pentru a
clarifica mai mult aceste consideraţii, ar trebui să ne putem referi
aici, în mod expres, la teoria ciclurilor; dar este suficient să repetăm că
fiecare ciclu fiind în realitate o stare de existenţă, forma veche pe care
părăseşte o fiinţă ca re nu s-a eliberat de individualitate şi forma nouă pe
care o îmbracă aparţin, obligatoriu, la două stări diferite (trecerea de la una
la alta efectuându-se în Sfera Lunii, unde se află punctul comun al celor două
cicluri), căci o fiinţă, oricare ar fi aceasta, nu poate trece de două ori prin
aceeaşi stare, aşa cum am explicat în altă parte arătând absurditatea teoriilor
“reîncarnaţioniste” inventate de unii
occidentali moderni.
Vom insista
ceva mai mult cu privire la deva-yăna, care se raportează la identificarea
efectivă a centrului individualităţii, unde toate facultăţile au fost resorbite
anterior în “sufletul viu” (jivătmă), cu centrul viu al fiinţei totale, sălaşul
Universalului Brahma.
O spunem din nou, procesul în chestiune nu
se aplică decât în cazul în care această identificare nu a fost realizată în
timpul vieţii terestre, şi nici în momentul morţii; dacă ea este realizată, nu
mai există “suflet viu” distinct de “Sine,” deoarece este, de acum, ieşită din condiţia
individuală. Această distincţie, care nu a existat decât în mod iluzoriu,
(iluzie inerentă acestei condiţii), încetează de îndată ce s-a atins realitatea
absolută; individualitatea dispare împreună cu toate determinările limitative
şi contingente, rămânând numai personalitatea în plenitudinea fiinţei,
conţinând în sine, principial, toate posibilităţile sale în stare permanentă şi
non-manifestată.
Conform simbolismului
vedic, pe care l-am aflat în numeroase texte din Upanişade, fiinţa care a parcurs
deva-yana, înainte să părăsească Pământul este mai întâi condusă la lumină
(archis), prin care trebuie înţeles aici Împărăţia Focului (tejas), al cărei
regent este Agni, numit, de asemenea, şi Vaiśvãnara, cu o semnificaţie specială
a acestui nume.
Trebuie
remarcat, de altfel, că, atunci când întâlnim în enumerarea acestor stadii
succesive desemnarea elementelor, aceasta nu poate fi decât simbolic, deoarece
bhūta aparţin cu toatele, în mod propriu, lumii corporale, care este
reprezentată, în ansamblul ei, prin Pământ este vorba deci, în realitate, de
diferitele modalităţi ale starii subtile.
Din
Împărăţia Focului, fiinţa este condusă în diferitele domenii ale regenţilor sau
distribuitori ai zilei, ai semilunei luminoase ale celor şase luni de
ascensiune ale soarelui către nord şi, în fine, ale anului, toate acestea
trebuind să fie înţelese prin corespondenţa acestor diviziuni ale timpului
transpuse analogic în prelungirile extracorporale ale stării umane, şi nu ale
acestor diviziuni în sine care nu sunt, literal, aplicabile decât stării
corporale.
De aici,
fiinţa trece în Împărăţia Aerului (Vãyu), al cărei Regent o conduce la Sfera
Soarelui (Sūrya sau Āditya), plecând de la limitele superioare ale domeniului
său, prin trecerea comparată cu golul central din butucul unei roţi, adică un
ax fix în jurul căruia se efectuează rotaţia sau mişcarea tuturor lucrurilor
contingente, mişcare de care fiinţa va scăpa de acum încolo.
Trece
apoi în Sfera Lunii (Chandra sau Soma), unde nu va rămâne ca cel care a parcurs
pitri-yāna, dar de unde va urca în regiunea fulgerului, deasupra căreia se află
Împărăţia Apei (Ap), al cărei Regent este Varuna. Este vorba aici despre Apele
superioare sau cereşti reprezentând ansamblul posibilităţilor informale, prin
opoziţie cu Apele inferioare, care reprezintă ansamblul posibilităţilor
formale; nu mai poate fi vorba despre acestea din urmă din moment ce fiinţa a
depăşit Sfera Lunii, deoarece acesta este, aşa cum spuneam mai înainte, mediul
cosmic unde se elaborează germenii întregii manifestări formale.
În fine, restul
călătoriei se efectuează în regiunea luminoasă intermediară, care e Împărăţia
lui Indra şi care este ocupat de Eter (ākāśa, reprezentând aici starea
primordială de echilibru nediferenţiat), până la Centrul spiritual unde
sălăşluieşte Prajāpati, “Domnul fiinţelor
produse,”care este, aşa cum am arătat, manifestarea principală şi expresia
directă a lui Brahma însuşi în raport cu ciclul total sau cu treapta de
existenţă căreia îi aparţine starea umană, căci aceasta trebuie considerată
încă aici, deşi numai în principiu, ca fiind starea în care fiinţa are punctual
de plecare şi cu care, chiar ieşit din formă sau individualitate, păstrează
anumite legături câtă vreme nu a atins starea absolut necondiţionată, adică
atât timp cât nu a realizat deplin şi efectiv ,,Eliberarea”.
Există,
în diferite texte unde este descrisă “călătoria
divină,” unele variaţii, de altfel puţin importante şi mai mult aparente decât
reale, în ceea ce priveşte numărul şi ordinea enumerărilor staţiunilor
intermediare; dar expunerea precedentă este cea care rezultă dintr-o comparaţie
generală a acestor texte şi astfel poate fi privită ca expresia strictă a doctrinei tradiţionale la acest subiect. În
rest, intenţia noastră este aceea de a ne extinde fără măsură în explicaţii şi
mai detaliate asupra acestui simbolism, care, în ansamblul său, este cât se
poate de clar prin el însuşi pentru oricine cunoaşte cât de cât concepţiile
orientale şi a modurilor lor generale de expresie; interpretarea este
facilitată de toate consideraţiile pe care le-am expus deja şi pe care le vom
întâlni într-un număr destul de mare al acestor transpoziţii analogice care constituie
fondul oricărui simbolism.
Ceea ce vom reaminti o dată în plus, cu
riscul de a ne repeat şi deoarece este cu totul esenţial pentru înţelegerea
acestor lucruri, este aceasta: trebuie clar înţeles că atunci când se pune
problema, de exemplu a Sferei Soarelui sau a Lunii, nu este vorba niciodată
despre soare sau lună ca aştri vizibili, care aparţin pur şi simplu domeniului
lumii corporale, ci despre principiile universale, pe care aceşti astir le
reprezintă într-o oarecare măsură în lumea sensibilă, sau, cel puţin a
manifestării acestor principii, pe diferite trepte, în virtutea
corespondenţelor analogice care leagă între ele toate stările de fire ale
fiinţei. Diferitele Lumi, Sfere planetare şi Împărăţii elementare, care sunt
descrise simbolic( dar numai simbolic, deoarece fiinţa care le parcurge nu este
supusă spaţiului) ca tot atâtea regiuni, nu sunt în realitate decât tot atâtea
stări diferite; şi acest simbolism spaţial(ca şi simbolismul temporal care este
utilizat pentru a exprima teoria ciclurilor) este atât de natural şi de o
utilizare atât de general răspândită, încât nu se pot înşela decât cei care
sunt incapabili să vadă altceva decât sensul literal cel mai grosolan; aceia nu
înţeleg niciodată ce este un simbol, întrucât concepţiile lor sunt iremediabil
limitate la existenţa terestră şi la lumea corporală, unde, prin cea mai naivă
dintre iluzii, vor să cuprindă întreaga realitate.
Posesia efectivă a stărilor despre care este
vorba poate fi obţinută prin identificarea cu principiile care sunt desemnate
ca Regenţii respectivi ai acestora, identificare care, în toate cazurile, se
operează prin cunoaştere, cu condiţia ca aceasta să nu fie doar teoretică;
teoria nu trebuie considerată decât ca o pregătire, de altfel indispensabilă, a
realizării corespunzătoare. Dar, pentru fiecare din aceste principii
considerate în particular şi izolat, rezultatele unei atare identificări nu se
extend dincolo de domeniul lor propriu, în aşa fel încât obţinerea unor atare
stări, condiţionate încă, nu constituie decât o etapă preliminară, un fel de
înaintare către “Identitatea Supremă”, scopul ultim
atins de fiinţă în completa şi totala sa universalizare şi a cărei realizare,
pentru cei care au parcurs în prealabil deva-yāna, poate fi, aşa cum s-a spus
anterior, amânată până la pralaya, trecerea de la fiecare stadiu la cel care
urmează nefiind posibil decât pentru fiinţa care a obţinut treapta
corespunzătoare a cunoaşterii efective.
Deci, în cazul considerat, care este cel de
krama-mukti, fiinţa, până la pralaya, poate rămâne în ordinea cosmică fără să
atingă posesia efectivă a stărilor transcendente, în care constă adevărata
realizare metafizică; dar ea a obţinut, prin faptul că a depăşit Sfera Lunii,
această “nemurire virtuală” pe care am definit-o anterior. Din acest motiv
centrul spiritual despre care este vorba nu e încă decât centrul unei anumite
stări sau a unei anumite trepte de existenţă, celei care îi aparţinea fiinţa ca
om şi căreia continuă să îi aparţină într-un anume fel, deoarece totala sa
universalizare, în mod supra-individual, nu este actualmente realizată. Şi tot
pentru aceasta s-a spus că, într-o atare condiţie, obstacolele individuale nu
pot fi complet distruse încă.
Exact în acest punct se opresc concepţiile propriu-zis
religioase, care se referă totdeauna la
extinderea individualităţii umane, în aşa fel încât stările pe care le permit
să fie atinse trebuie obligatoriu să păstreze unele raporturi cu lumea
manifestată, chiar când o depăşesc, şi nu sunt deloc acele stări transcendente
la care nu există un alt acces decât prin Cunoaşterea metafizică pură. Acestea
se pot aplica mai ales la “stările mistice”; şi, în ceea ce priveşte stările
postume, există exact aceeaşi diferenţă între “nemurire” sau “mântuire” înţelese
în sens religios şi “Eliberare”, ca între realizarea mistică şi realizarea
metafizică dobândită în timpul vieţii terestre; cu toată rigoarea, nu putem
vorbi aici decât de “nemurire virtuală“ şi, ca împlinire ultimă, de
“reintegrarea în mod pasiv”; termenul acesta din urmă scapă de altfel punctului
de vedere religios aşa cum este înţeles în mod abişnuit, şi totuşi numai prin
aceasta se poate justifica utilizarea cuvântului “nemurire” într-un sens
relativ şi se poate stabili un fel de rataşare sau de trecere a acestui sens la
sensul absolut şi metafizic în care acelaşi termen este luat de orientali.
Toate acestea nu ne împiedică să admitem că
învăţăturile religioase sunt susceptibile de o transpoziţie prin care să
primească un sens superior şi mai profound, şi aceasta întrucât acest sens se
află în Scrierile sacre pe care ele se bazează; dar, printr-o atare
transpoziţie ele îşi pierd acest caracter specific religios, întrucât acest
caracter este ataşat la anumite limitări, în afara cărora suntem în domeniul
metafizicii pure. Pe de altă parte, o doctrină tradiţională care, aşa cum este
cea hindusă, nu se plasează în punctul de vedere religios occidental, nu
recunoaşte mai puţin existenţa stărilor care sunt considerate în mod special
din perspectiva religioasă şi trebuie obligatoriu să fie astfel din moment ce
aceste stări sunt efectiv posibilităţi ale fiinţei; dar ea nu poate acorda o
importanţă egală cu a ei doctrinelor care nu pot duce mai departe, şi deoarece
ea le depăşeşte, se situează exact în locul lor în ierarhia totală.
Astfel, cănd se spune că termenul de “călătorie
divină” este Lumea lui Brahma, cel despre care se vorbeşte nu este, cel puţin
nu imediat, Supremul Brahma, ci numai determinarea sa ca Brahma, care este
Brahma “calificat”şi, ca atare, considerat ca “efect al Voinţei
producătoare a Principiului Suprem. Când vorbim aici despre Brahma, trebuie
considerat, în primul rand, ca identic lui Hiranyagarbha, principiul
manifestării subtile, deci al întregului domeniu al existenţei umane în integralitatea
sa. Noi am spus mai înainte că fiinţa care a obţinut ”nemurirea virtuală“ este,
ca să spun aşa, ”încorporată“, prin asimilare, în Hiranyagarbha; şi această
stare, în care poate rămâne până la sfârşitul ciclului, este ceea ce considerăm în mod obişnuit ca
Brahma-Loka.
Totuşi, aşa cum centrul oricărei stări a
unei fiinţe are posibilitatea să se identifice cu centrul fiinţei totale,
centrul cosmic în care sălăşluieşte Hiranyagarbha se identifică virtual cu
centrul tuturor lumilor. Vrem să spunem că pentru fiinţa care a depăşit o
anumită treaptă de cunoaştere, Hiranyagarbha apare ca identic cu un aspect mai
înalt al ”Non-Supremului”, care este Īśvara sau Fiinţa Universală, principiul prim al
oricărei manifestări. La acest nivel, fiinţa nu mai este în stare subtilă, nici
măcar în principiu, fiind în non-manifestat; dar ea păstrează totuşi anumite
raporturi cu ordinea manifestării universale, deoarece Īśvara este, în mod
propriu, principiul acesteia, cu toate că nu mai este ataşată prin legături
speciale de starea umană şi la ciclul particular din care face parte. Această
treaptă corespunde condiţiei de Prājña, şi fiinţa care nu merge mai departe
este cea despre care se spune că nu s-a unit cu Brahma, chiar la pralaya, în
acelaşi fel ca în somnul profund; de aici, întoarcerea la un alt ciclu de
manifestare este încă posibilă; dar, deoarece fiinţa a scăpat de
individualitate, acest ciclu nu va putea fi decât o stare informală şi
supra-individuală.
În cazul
în care ,,Eliberarea,, trebuie obţinută pornind de la starea umană, există şi
mai mult decât am spus noi şi atunci capătul călătoriei nu mai este Fiinţa
Universală, ci Supremul Brahma Însuşi, adică Brahma ,,non-calificat,, în totala
Sa Infinitate, cuprinzând totodată Fiinţa şi Non-Fiinţa, şi principiul ambelor,
deci dincolo de amândouă, în acelaşi timp conţinându-le pe ambele, conform
învăţăturii care ne-a fost transmisă în legătură cu starea necondiţionată a lui
Ātmā, care este în mod precis cel despre care se vorbeşte acum. În acest sens
sălaşul lui Brahma (sau Ātmā în această stare necondiţionată ) este
chiar ,,dincolo de Soarele spiritual,, (care este Ātmā în cea de a
treia condiţie a sa, identic cu Īśvara), după cum este şi
dincolo de toate sferele stărilor particulare de existenţă, individuale sau
extraindividuale; dar acest sălaş nu poate fi atins de cei care nu au meditat
asupra lui Brahma decât prin intermediul unui simbol, fiecare meditaţie având
numai atunci un rezultat definit şi limitat.
“Identitatea
Supremă” este deci finalitatea fiinţei “eliberate”, adică izbăvită de
condiţiile existenţei individuale umane, ca şi de celelalte condiţii
particulare şi limitative, care sunt considerate ca tot atâtea legături. Când
omul (sau mai degrabă fiinţa care se află în starea umană) este astfel “eliberat”,
,,Sinele,,(Ātmā)
este pe deplin realizat în propria sa natură ,,nedivizată,, şi, este atunci,
conform lui Audulomi, o conştiinţă omniprezentă; este ceea ce ne învaţă, de
asemenea, Jaimini, dar specificând între altele că această conştiinţă manifestă
atributele divine, ca facultăţi transcendente, prin faptul că este unită cu
Esenţ Supremă.
Aceasta
este rezultatul eliberării complete, obţinută în plenitudinea Cunoaşterii
Divine; cât despre aceia a căror contemplare nu a fost decât parţială, deşi
activă (realizare metafizică rămasă incompletă), sau a fost pur pasivă, ei se
bucură de anumite stări superioare, dar fără a putea să ajungă la Unirea
perfectă, care este acelaşi lucru cu ,,Eliberarea,,.
René Guénon
