,,CĂLĂTORIA DIVINĂ’’ A FIINŢEI PE CALEA ELIBERĂRII

   Continuarea călătoriei simbolice săvârşite de fiinţă în procesul de eliberare graduală, de la terminaţia arterei coronare, comunicând constant cu o rază a Soarelui spirirual până la destinaţia finală, se efectuează urmând Calea ce este marcată de traiectoria acestei raze parcursă în sens invers până la sursa sa, care este chiar destinaţia. Totuşi, dacă vom considera că o descriere de acest gen se poate aplica stărilor postume parcurse succesiv, pe de o parte, de către fiinţele care vor obţine ,,Eliberarea’’ pornind de la starea umană, şi pe de altă parte, de către cei care, după resorbţia individualităţii umane, vor trece în alte stări de manifestare individuală, va trebui să luăm în considerare două intinerarii diferite corespunzătoare cele două cazuri: se spune că primii urmează ,,Calea Zeilor,’’ în timp ce a doua categorie urmează ,,Calea Strămoşilor.’’ Aceste două itinerare simbolice sunt rezumate în următorul pasaj din Bhagavad-Gita:

          În ce momente cei care tind la Unire (fără să o realizeze efectiv) părăsesc existenţa manifestată, fie fără întoarcere, fie pentru a reveni, te voi învăţa, o, Bhărata. Foc, lumină, ziuă, lună nouă, semestrul ascendent al soarelui către nord – sub aceste semne luminoase merg spre Brahma oamenii care-l cunosc pe Brahma. Fum, noapte, lună în descreştere, semestrul descendent al soarelui către sud-sub aceste semne de umbră merg spre Sfera Lunii (literal: ,,ating lumina lunară’’) pentru a reveni apoi (la noi stări de manifestare). Sunt cele două Căi permanente, una clară, cealaltă obscură, a lumii manifestate, pe una nu mai există întoarcere (din non-manifestat la manifestare), pe cealaltă este întoarcere (în manifestare).

   Acelaşi simbolism este expus, cu mai multe detalii, în diferite pasaje din Veda; şi mai întâi, în ceea ce priveşte pitriyăna, vom face precizarea că ea nu duce dincolo de Sfera Lunii, în aşa fel încât, pe ea, fiinţa nu este eliberată de formă, adică de condiţia individuală înţeleasă în sensul cel mai general, deoarece, aşa cum am văzut, forma este cea care defineşte individualitatea umană ca atare. Conform corespondenţelor pe care le-am indicat mai înainte, această Sferă a Lunii reprezintă “memoria cosmică“; iată de ce ea este sălaşul acelor Pitri, adică a fiinţelor ciclului anterior, care sunt considerate ca fiind generatorii ciclului actual, datorită înlănţuirii cauzale al cărei simbol este succesiunea ciclurilor; şi de aici vine numele de pitri-yăna în timp ce acela de deva-yăna desemnează Calea care conduce spre  stările superioare ale fiinţei, deci către asimilarea chiar a esenţei Luminii inteligibile.

    În Sfera Lunii se dizolvă formele care şi-au împlinit cursul complet al dezvoltării lor; şi tot aici se află germenii formelor nedezvoltate încă, deoarece, pentru formă ca şi pentru orice alt lucru, punctul de plecare şi punctul final se situează, în mod necesar în aceeaşi ordine a existenţei. Pentru a  clarifica mai mult aceste consideraţii, ar trebui să ne putem referi aici, în mod expres, la teoria ciclurilor; dar este suficient să repetăm că fiecare ciclu fiind în realitate o stare de existenţă, forma veche pe care părăseşte o fiinţă ca re nu s-a eliberat de individualitate şi forma nouă pe care o îmbracă aparţin, obligatoriu, la două stări diferite (trecerea de la una la alta efectuându-se în Sfera Lunii, unde se află punctul comun al celor două cicluri), căci o fiinţă, oricare ar fi aceasta, nu poate trece de două ori prin aceeaşi stare, aşa cum am explicat în altă parte arătând absurditatea teoriilor “reîncarnaţioniste” inventate de unii occidentali moderni.

    Vom insista ceva mai mult cu privire la deva-yăna, care se raportează la identificarea efectivă a centrului individualităţii, unde toate facultăţile au fost resorbite anterior în “sufletul viu” (jivătmă), cu centrul viu al fiinţei totale, sălaşul Universalului Brahma.

   O spunem din nou, procesul în chestiune nu se aplică decât în cazul în care această identificare nu a fost realizată în timpul vieţii terestre, şi nici în momentul morţii; dacă ea este realizată, nu mai există “suflet viu” distinct de “Sine,” deoarece este, de acum, ieşită din condiţia individuală. Această distincţie, care nu a existat decât în mod iluzoriu, (iluzie inerentă acestei condiţii), încetează de îndată ce s-a atins realitatea absolută; individualitatea dispare împreună cu toate determinările limitative şi contingente, rămânând numai personalitatea în plenitudinea fiinţei, conţinând în sine, principial, toate posibilităţile sale în stare permanentă şi non-manifestată.

   Conform simbolismului vedic, pe care l-am aflat în numeroase texte din Upanişade, fiinţa care a parcurs deva-yana, înainte să părăsească Pământul este mai întâi condusă la lumină (archis), prin care trebuie înţeles aici Împărăţia Focului (tejas), al cărei regent este Agni, numit, de asemenea, şi Vaiśvãnara, cu o semnificaţie specială a acestui nume.

   Trebuie remarcat, de altfel, că, atunci când întâlnim în enumerarea acestor stadii succesive desemnarea elementelor, aceasta nu poate fi decât simbolic, deoarece bhūta aparţin cu toatele, în mod propriu, lumii corporale, care este reprezentată, în ansamblul ei, prin Pământ este vorba deci, în realitate, de diferitele modalităţi ale starii subtile.

   Din Împărăţia Focului, fiinţa este condusă în diferitele domenii ale regenţilor sau distribuitori ai zilei, ai semilunei luminoase ale celor şase luni de ascensiune ale soarelui către nord şi, în fine, ale anului, toate acestea trebuind să fie înţelese prin corespondenţa acestor diviziuni ale timpului transpuse analogic în prelungirile extracorporale ale stării umane, şi nu ale acestor diviziuni în sine care nu sunt, literal, aplicabile decât stării corporale.

   De aici, fiinţa trece în Împărăţia Aerului (Vãyu), al cărei Regent o conduce la Sfera Soarelui (Sūrya sau Āditya), plecând de la limitele superioare ale domeniului său, prin trecerea comparată cu golul central din butucul unei roţi, adică un ax fix în jurul căruia se efectuează rotaţia sau mişcarea tuturor lucrurilor contingente, mişcare de care fiinţa va scăpa de acum încolo.

   Trece apoi în Sfera Lunii (Chandra sau Soma), unde nu va rămâne ca cel care a parcurs pitri-yāna, dar de unde va urca în regiunea fulgerului, deasupra căreia se află Împărăţia Apei (Ap), al cărei Regent este Varuna. Este vorba aici despre Apele superioare sau cereşti reprezentând ansamblul posibilităţilor informale, prin opoziţie cu Apele inferioare, care reprezintă ansamblul posibilităţilor formale; nu mai poate fi vorba despre acestea din urmă din moment ce fiinţa a depăşit Sfera Lunii, deoarece acesta este, aşa cum spuneam mai înainte, mediul cosmic unde se elaborează germenii întregii manifestări formale.

   În fine, restul călătoriei se efectuează în regiunea luminoasă intermediară, care e Împărăţia lui Indra şi care este ocupat de Eter (ākāśa, reprezentând aici starea primordială de echilibru nediferenţiat), până la Centrul spiritual unde sălăşluieşte Prajāpati, “Domnul fiinţelor produse,”care este, aşa cum am arătat, manifestarea principală şi expresia directă a lui Brahma însuşi în raport cu ciclul total sau cu treapta de existenţă căreia îi aparţine starea umană, căci aceasta trebuie considerată încă aici, deşi numai în principiu, ca fiind starea în care fiinţa are punctual de plecare şi cu care, chiar ieşit din formă sau individualitate, păstrează anumite legături câtă vreme nu a atins starea absolut necondiţionată, adică atât timp cât nu a realizat deplin şi efectiv ,,Eliberarea”.

   Există, în diferite texte unde este descrisă “călătoria divină,” unele variaţii, de altfel puţin importante şi mai mult aparente decât reale, în ceea ce priveşte numărul şi ordinea enumerărilor staţiunilor intermediare; dar expunerea precedentă este cea care rezultă dintr-o comparaţie generală a acestor texte şi astfel poate fi privită ca expresia strictă a  doctrinei tradiţionale la acest subiect. În rest, intenţia noastră este aceea de a ne extinde fără măsură în explicaţii şi mai detaliate asupra acestui simbolism, care, în ansamblul său, este cât se poate de clar prin el însuşi pentru oricine cunoaşte cât de cât concepţiile orientale şi a modurilor lor generale de expresie; interpretarea este facilitată de toate consideraţiile pe care le-am expus deja şi pe care le vom întâlni într-un număr destul de mare al acestor transpoziţii analogice care constituie fondul oricărui simbolism.

   Ceea ce vom reaminti o dată în plus, cu riscul de a ne repeat şi deoarece este cu totul esenţial pentru înţelegerea acestor lucruri, este aceasta: trebuie clar înţeles că atunci când se pune problema, de exemplu a Sferei Soarelui sau a Lunii, nu este vorba niciodată despre soare sau lună ca aştri vizibili, care aparţin pur şi simplu domeniului lumii corporale, ci despre principiile universale, pe care aceşti astir le reprezintă într-o oarecare măsură în lumea sensibilă, sau, cel puţin a manifestării acestor principii, pe diferite trepte, în virtutea corespondenţelor analogice care leagă între ele toate stările de fire ale fiinţei. Diferitele Lumi, Sfere planetare şi Împărăţii elementare, care sunt descrise simbolic( dar numai simbolic, deoarece fiinţa care le parcurge nu este supusă spaţiului) ca tot atâtea regiuni, nu sunt în realitate decât tot atâtea stări diferite; şi acest simbolism spaţial(ca şi simbolismul temporal care este utilizat pentru a exprima teoria ciclurilor) este atât de natural şi de o utilizare atât de general răspândită, încât nu se pot înşela decât cei care sunt incapabili să vadă altceva decât sensul literal cel mai grosolan; aceia nu înţeleg niciodată ce este un simbol, întrucât concepţiile lor sunt iremediabil limitate la existenţa terestră şi la lumea corporală, unde, prin cea mai naivă dintre iluzii, vor să cuprindă întreaga realitate.

   Posesia efectivă a stărilor despre care este vorba poate fi obţinută prin identificarea cu principiile care sunt desemnate ca Regenţii respectivi ai acestora, identificare care, în toate cazurile, se operează prin cunoaştere, cu condiţia ca aceasta să nu fie doar teoretică; teoria nu trebuie considerată decât ca o pregătire, de altfel indispensabilă, a realizării corespunzătoare. Dar, pentru fiecare din aceste principii considerate în particular şi izolat, rezultatele unei atare identificări nu se extend dincolo de domeniul lor propriu, în aşa fel încât obţinerea unor atare stări, condiţionate încă, nu constituie decât o etapă preliminară, un fel de înaintare către “Identitatea Supremă”, scopul ultim atins de fiinţă în completa şi totala sa universalizare şi a cărei realizare, pentru cei care au parcurs în prealabil deva-yāna, poate fi, aşa cum s-a spus anterior, amânată până la pralaya, trecerea de la fiecare stadiu la cel care urmează nefiind posibil decât pentru fiinţa care a obţinut treapta corespunzătoare a cunoaşterii efective.

   Deci, în cazul considerat, care este cel de krama-mukti, fiinţa, până la pralaya, poate rămâne în ordinea cosmică fără să atingă posesia efectivă a stărilor transcendente, în care constă adevărata realizare metafizică; dar ea a obţinut, prin faptul că a depăşit Sfera Lunii, această “nemurire virtuală” pe care am definit-o anterior. Din acest motiv centrul spiritual despre care este vorba nu e încă decât centrul unei anumite stări sau a unei anumite trepte de existenţă, celei care îi aparţinea fiinţa ca om şi căreia continuă să îi aparţină într-un anume fel, deoarece totala sa universalizare, în mod supra-individual, nu este actualmente realizată. Şi tot pentru aceasta s-a spus că, într-o atare condiţie, obstacolele individuale nu pot fi complet distruse încă.

   Exact în acest punct se opresc concepţiile propriu-zis religioase, care se referă totdeauna  la extinderea individualităţii umane, în aşa fel încât stările pe care le permit să fie atinse trebuie obligatoriu să păstreze unele raporturi cu lumea manifestată, chiar când o depăşesc, şi nu sunt deloc acele stări transcendente la care nu există un alt acces decât prin Cunoaşterea metafizică pură. Acestea se pot aplica mai ales la “stările mistice”; şi, în ceea ce priveşte stările postume, există exact aceeaşi diferenţă între “nemurire” sau “mântuire” înţelese în sens religios şi “Eliberare”, ca între realizarea mistică şi realizarea metafizică dobândită în timpul vieţii terestre; cu toată rigoarea, nu putem vorbi aici decât de “nemurire virtuală“ şi, ca împlinire ultimă, de “reintegrarea în mod pasiv”; termenul acesta din urmă scapă de altfel punctului de vedere religios aşa cum este înţeles în mod abişnuit, şi totuşi numai prin aceasta se poate justifica utilizarea cuvântului “nemurire” într-un sens relativ şi se poate stabili un fel de rataşare sau de trecere a acestui sens la sensul absolut şi metafizic în care acelaşi termen este luat de orientali.

    Toate acestea nu ne împiedică să admitem că învăţăturile religioase sunt susceptibile de o transpoziţie prin care să primească un sens superior şi mai profound, şi aceasta întrucât acest sens se află în Scrierile sacre pe care ele se bazează; dar, printr-o atare transpoziţie ele îşi pierd acest caracter specific religios, întrucât acest caracter este ataşat la anumite limitări, în afara cărora suntem în domeniul metafizicii pure. Pe de altă parte, o doctrină tradiţională care, aşa cum este cea hindusă, nu se plasează în punctul de vedere religios occidental, nu recunoaşte mai puţin existenţa stărilor care sunt considerate în mod special din perspectiva religioasă şi trebuie obligatoriu să fie astfel din moment ce aceste stări sunt efectiv posibilităţi ale fiinţei; dar ea nu poate acorda o importanţă egală cu a ei doctrinelor care nu pot duce mai departe, şi deoarece ea le depăşeşte, se situează exact în locul lor în ierarhia totală.

   Astfel, cănd se spune că termenul de “călătorie divină” este Lumea lui Brahma, cel despre care se vorbeşte nu este, cel puţin nu imediat, Supremul Brahma, ci numai determinarea sa ca Brahma, care este Brahma “calificat”şi, ca atare, considerat ca “efect al Voinţei producătoare a Principiului Suprem. Când vorbim aici despre Brahma, trebuie considerat, în primul rand, ca identic lui Hiranyagarbha, principiul manifestării subtile, deci al întregului domeniu al existenţei umane în integralitatea sa. Noi am spus mai înainte că fiinţa care a obţinut ”nemurirea virtuală“ este, ca să spun aşa, ”încorporată“, prin asimilare, în Hiranyagarbha; şi această stare, în care poate rămâne până la sfârşitul ciclului,  este ceea ce considerăm în mod obişnuit ca Brahma-Loka.

   Totuşi, aşa cum centrul oricărei stări a unei fiinţe are posibilitatea să se identifice cu centrul fiinţei totale, centrul cosmic în care sălăşluieşte Hiranyagarbha se identifică virtual cu centrul tuturor lumilor. Vrem să spunem că pentru fiinţa care a depăşit o anumită treaptă de cunoaştere, Hiranyagarbha apare ca identic cu un aspect mai înalt al ”Non-Supremului”, care este Īśvara sau Fiinţa Universală, principiul prim al oricărei manifestări. La acest nivel, fiinţa nu mai este în stare subtilă, nici măcar în principiu, fiind în non-manifestat; dar ea păstrează totuşi anumite raporturi cu ordinea manifestării universale, deoarece Īśvara este, în mod propriu, principiul acesteia, cu toate că nu mai este ataşată prin legături speciale de starea umană şi la ciclul particular din care face parte. Această treaptă corespunde condiţiei de Prājña, şi fiinţa care nu merge mai departe este cea despre care se spune că nu s-a unit cu Brahma, chiar la pralaya, în acelaşi fel ca în somnul profund; de aici, întoarcerea la un alt ciclu de manifestare este încă posibilă; dar, deoarece fiinţa a scăpat de individualitate, acest ciclu nu va putea fi decât o stare informală şi supra-individuală.

   În cazul în care ,,Eliberarea,, trebuie obţinută pornind de la starea umană, există şi mai mult decât am spus noi şi atunci capătul călătoriei nu mai este Fiinţa Universală, ci Supremul Brahma Însuşi, adică Brahma ,,non-calificat,, în totala Sa Infinitate, cuprinzând totodată Fiinţa şi Non-Fiinţa, şi principiul ambelor, deci dincolo de amândouă, în acelaşi timp conţinându-le pe ambele, conform învăţăturii care ne-a fost transmisă în legătură cu starea necondiţionată a lui Ātmā, care este în mod precis cel despre care se vorbeşte acum. În acest sens sălaşul lui Brahma (sau Ātmā în această stare necondiţionată ) este chiar ,,dincolo de Soarele spiritual,, (care este Ātmā în cea de a treia condiţie a sa, identic cu  Īśvara), după cum este şi dincolo de toate sferele stărilor particulare de existenţă, individuale sau extraindividuale; dar acest sălaş nu poate fi atins de cei care nu au meditat asupra lui Brahma decât prin intermediul unui simbol, fiecare meditaţie având numai atunci un rezultat definit şi limitat.

    “Identitatea Supremă” este deci finalitatea fiinţei “eliberate”, adică izbăvită de condiţiile existenţei individuale umane, ca şi de celelalte condiţii particulare şi limitative, care sunt considerate ca tot atâtea legături. Când omul (sau mai degrabă fiinţa care se află în starea umană) este astfel “eliberat”, ,,Sinele,,(Ātmā) este pe deplin realizat în propria sa natură ,,nedivizată,, şi, este atunci, conform lui Audulomi, o conştiinţă omniprezentă; este ceea ce ne învaţă, de asemenea, Jaimini, dar specificând între altele că această conştiinţă manifestă atributele divine, ca facultăţi transcendente, prin faptul că este unită cu Esenţ Supremă.

   Aceasta este rezultatul eliberării complete, obţinută în plenitudinea Cunoaşterii Divine; cât despre aceia a căror contemplare nu a fost decât parţială, deşi activă (realizare metafizică rămasă incompletă), sau a fost pur pasivă, ei se bucură de anumite stări superioare, dar fără a putea să ajungă la Unirea perfectă, care este acelaşi lucru cu ,,Eliberarea,,.

 René Guénon