09.08.2010

IMAGINEA FEMININĂ A DIVINITĂŢII

                                                        
FAŢA ASCUNSĂ A SUFLETULUI ŞI ETAPA OBLIGATORIE
A CĂUTĂRII INIŢIATICE.

"A evoca astăzi franc-masoneria şi femeia îi face negreşit, atât pe masoni cât şi pe profani să îşi pună întrebări, să polemizeze chiar asupra a ceea ce unii consideră drept o ostracizare arhaică iar alţii ca pe o tradiţie de neatins: la ne-amestecul femeilor în masoneria regulară şi ne-recunoaşterea de către aceasta a masoneriei feminine. Aceste chestiuni, oricât de arzătoare ar putea părea raţiunii contemporane, sunt departe de a acoperi întreaga problemă. Îndrăznim chiar să spunem de la bun început că în ochii iniţiatului, mai ales din perspectiva masoneriei spiritualiste a Regimului scoţian rectificat, asemenea probleme nu au decât o importanţă secundară. Căci fiind prin natura ei simbolistă şi iniţiatică, deci fundamental orientată către spiritual, franc-masoneria cheamă mai întâi la înţelegerea rolului femininului în căutarea iniţiatică, în dezvoltarea personală şi în munca spirituală; aceasta înainte de a ne gândi la locul femeii în iniţierea masonică. Această abordare, care este cea a prezentului articol şi îi explică titlul, nu exclude totodată câteva reflecţii prealabile asupra acestei ultime probleme.

CRITICA PROFANĂ ŞI PRIVIRE INIŢIATICĂ


Bărbatul şi femeia sunt fără îndoială egali pe plan spiritual. Femeile pot accede la cele mai înalte adevăruri transcendente, iradia o profundă autoritate morală sau spirituală, şi din acest punct de vedere nimic nu justifică înlăturarea lor din sacerdoţie, de care le îndepărtează din alte motive numeroase religii. Femeia este deci, indiscutabil, iniţiabilă. Rămân totodată deschise problemele de a şti dacă natura iniţierii feminine este diferită, dacă franc-masoneria este o cale adecvată pentru femei sau dacă iniţierea şi, mai apoi, masoneria pot fi mixte.
Epoca noastră propovăduieşte egalitatea sexelor şi contopirea genurilor. Gândirea majoritară neagă orice diferenţiere a rolurilor sociale bazată pe sex şi proclamă mixitatea în toate domeniile. Prin urmare, caracterul exclusiv masculin al masoneriei regulare şi lipsa participării femeilor din majoritatea celorlalte obedienţe produc nedumeriri şi critici mergând până la acuzaţii de arhaism patriarhal sau de sexism sectar. Îndepărtarea femeilor sau respingerea participării mixte pot, desigur, pare că se opun universalităţii masoneriei, fiind contrare unei fraternităţi fără discriminări. Însă această situaţie decurge deopotrivă din tradiţie, căreia masonii îi sunt profund ataşaţi, cât şi din voinţa marii majorităţi a acestora.

Nu ducem lipsă de explicaţii profane pentru această atitudine a masoneriei faţă de femei. Sociologii văd în ea o supravieţuire a diviziunii sexuale a îndatoririlor sociale şi a muncii, un avatar al acaparării cunoaşterii şi puterii de o anumită clasă. Antropologii vor spune că ritualurile iniţiatice ale triburilor primitive au ca scop particular identificarea sexuală şi integrarea în comunitate, în care, din punct de vedere istoric, iniţierea bărbaţilor şi a feumeilor a fost întotdeauna separată. Psihanaliştii freudieni vor reduce această atitudine la un tabu născut din refularea libidoului sau la o formă de rezolvare a complexului lui Œdip. În fine, moraliştii vor căuta în ea amprenta unui ideal ascetic universal de depăşire a dorinţelor şi de castitate, de eliberare de constrângerile terestre.

Mai prozaic, un mare număr de franc-masoni, atât bărbaţi cât şi femei, consideră lipsa amestecului sexelor în lojă ca o expresie a înţelepciunii practice. În special în ceea ce priveşte morala masonică, riscurile înfrăţirii între sexe sunt evidente. Este deci legitimă grija de a evita tulburările sentimentale şi tentaţiile cărnii; ca şi aceea de a linişti partenerul sau de a nu periclita familia. Slăbiciunile bărbaţilor fiind aşa cum sunt, fără ca cele ale femeilor să fie mai mici ori mai puţine, prezenţa celuilalt sex perturbă adeseori gândirea şi comportamentul ; lucrarea masonică rituală, intelectuală sau spirituală poate fi parazitată. Lumea noastră este din ce în ce mai mixtă, însă atât bărbaţii cât şi femeile au rămas prizonieri ai propriilor imagini ; dincolo de plăcerile conviviale, prietenia dintre persoane având acelaşi sex, fără a purta o mască unul faţă de celălalt, are o valoare pozitivă.

Aceste critici, explicaţii profane sau justificări practice nu ne permit totuşi să ne dăm seama de adevărata proporţie a raporturilor dintre masonerie şi femeie. Ele provoacă dezbateri care ţin, deobicei, mai mult de politică decât de aspectul iniţiatic, sterile pentru că ignoră ceea ce este pentru noi esenţial : sensul feminin în cele trei dimensiuni, simbolică, psihologică şi spirituală ale franc-masoneriei. Ori, pentru a descoperi acest sens, necesar pentru clarificarea şi relativizarea problemei relaţiilor dintre bărbaţi şi femei în masonerie, nu trebuie să cercetăm în vreo direcţie sociologică sau pragmatică, ci în adâncul sufletului omenesc, în bazele şi istoria gândirii religioase, în înţelepciune
.                                                                 
          
FEMININUL ÎN SIMBOLISTICA  MASONICĂ


Simbolistica masonică nu prezintă, aparent, nimic feminin, mai ales în ceea ce priveşte numeroasele sale referinţe operative. Aceasta ţine, desigur, de originea tipic masculină a tradiţiei noastre, întrucât noi ne considerăm, simultan, descendenţii unor constructori şi ai unor cavaleri. Însă are legătură şi cu rădăcinile noastre religioase, cu tradiţia iudeo-creştină care lasă foarte puţin loc femininului, şi în care imaginea divinităţii este exclusiv masculină. Aparent, numai, căci la o examinare mai amănunţită vom vedea că simbolismul masonic, ca şi cel al religiei, ascunde o dimensiune feminină pe care este important să o înţelegem. Putem da, în acest sens, patru exemple.

Cele trei mici lumini care luminează loja, bazele sale care provin de la Fiinţa veşnică şi infinită, poartă toate nume feminine. Prima este Înţelepciunea. Or, aspect asupra căruia vom mai reveni, înţelepciunea divină ocupă un loc foarte important în ultimele cărţi ale Vechiului Testament şi reprezintă faţa feminină a lui Dumnezeu. Cartea înţelepciunii, zisă a lui Solomon, o proslăveşte de exemplu ca pe o « capodoperă » şi « artizană a universului », spunându-ne că « virtuţile sunt fructele lucrărilor sale, căci ea ne învaţă cumpătarea şi prudenţa, dreptatea şi tenacitatea » (Sg 7 : 27-28, 8 : 7). Bazilica din Bizanţ, Roma ortodoxiei, era consacrată Sfintei Sofia sau Sophia, care înseamnă, în limba greacă, înţelepciune. Legenda arată că Sophia a fost o martiră virtuoasă, însă textul ei spune în mod clar că este vorba, în realitate, de înţelepciunea divină, pentru că adaugă că Sfânta Sofia avea « trei fiice, credinţa, speranţa şi mila ».

La Orient strălucesc soarele şi luna, cuplu cosmic care evocă nunta diviă, hierogamia atât de dragă deopotrivă religiilor antice cât şi tradiţiei alchimice. Acest cuplu se regăseşte şi pe cele două coloane de la intrarea în templu, care reprezintă îndeosebi cei doi poli ai vieţii şi ai existenţei. În numeroase reprezentări ale crucificării în pictura medievală, soarele şi luna apar pe cer, de fiecare parte a capului lui Christos. De multe ori, iarăşi, cei doi aştri sunt desenaţi deasupra Sfânttului Ioan şi a Mariei, îngenuncheaţi la picioarele crucii, nou cuplu spiritual prin binecuvântare şi adopţie. Constructorii catedralelor aveau, de altfel, o predilecţie pentru a-şi dedica operele Sfântului Ioan sau Doamnei Noastre (Notre Dame), exact precum Templierii. Şi aceasta în chiar epoca amorului de curte, în care doamna era mai degrabă un ideal spiritual decât o femeie în carne şi oase.

Pe altarele noastre, Biblia este deschisă la Prologul Evangheliei lui Ioan, text consacrat Cuvântului, Logosului lui Dumnezeu. Or, chiar dacă teologia asimilează Cuvântul cu Christos, Logosul din Prolog se identifică în mai multe privinţe cu Cuvântul Sfântului Duh, şi mai cu seamă cu spiritul feminin al lui Dumnezeu, Sophia. Într-adevăr, Cuvântul, conform Prologului, prezintă analogii frapante cu Înţelepciunea divină, aşa cum a fost ea descrisă în Vechiul Testament. Înţelepciunea spune desprea ea însăşi că a fost « înfiinţată de o veşnicie… de la început… alături » de Cel Veşnic (Pr 8 : 22-23, 30), că « izvorul său este Cuvântul lui Dumnezeu din ceruri » şi că este « mama iubirii pure » (Si 1 : 5 ; 24 : 17). Solomon spune despre ea, adresându-I-se lui Dumnezeu : « Tu însuţi ai dăruit Înţelepciunea… trimiţând din ceruri Sfântul Tău Duh…», iar oamenii au fost astfel « instruiţi şi salvaţi de Înţelepciunea divină » (Sg 9 : 10, 17).

Templul lui Solomon, figură emblematică a masoneriei, distrus şi apoi reconstruit după exil, evocă, biblic, căsătoria dintre Dumnezeu şi poporul său, popor simbolizat prin Ierusalim, feminină ca întregul oraş. Profetul spune astfel despre ea : « Renaşte, ridică-te în picioare Ierusalim… tu, stearpă care nu mai dădeai naştere nici unui copil, izbucneşte şi vibrează… şi nu îţi vei mai aduce aminte de văduvie … căci soţul tău, Domnul atot-puternic, te-a strigat » (Es 51 : 17 ; 54 : 1-8). Şi tot o căsătorie este cea a noului Ierusalim ceresc din Apocalipsă, descrisă de Ioan « ca o mireasă gătită pentru mirele ei », îmbrăcată « cu un veşmânt splendid şi pur », gata pentru « nuntă », « logodnica, mireasa mielului » (Ap 19 : 7-8 ; 21 : 2, 9). Templul şi cetatea sfântă sunt deci locuri ale căsătoriei, ale unirii simbolice a masculinului şi femininului.

Astfel, aspectul feminin al sacrului este cu adevărat prezent în adâncurile simbolisticii noastre, având o importanţă care nu este de neglijat. Şi atunci, de ce acest aspect feminin este atât de discret şi de ce este îndepărtat cu atâta îndârjire din reflecţiile nostre simbolice ? Predominanţa masculină din simbolismul nostru nu se bazează numai pe diferenţele ce decurg din munca artizanală sau din lupta cavalerească. Ea nu se explică nici ca fiind o simplă reflectare a condiţiei feminine în societăţile patriarhale din timpurile biblice sau din Evul Mediu. Ci îşi trage seva mult mai de departe, din adâncul sufletului omenesc şi din fundamentele gândirii religioase.

FAŢA FEMININĂ A SUFLETULUI


Aparenta izolare şi îndepărtare a femininului în tradiţie, apoi renaşterea lui episodică, trebuiesc înţelese pe două planuri. Pe de o parte cel al înaintării psihologice a sufletului fiecăruia către desăvârşire, iar pe de alta, cel al dezvoltării conştiinţei religioase a omenirii. Or, pe ambele planuri, refuzarea -temporară- a femininului corespunde unei realităţi, unei faze naturale. Sufletul omenesc, psihicul bărbatului, ca şi al femeii, are doi poli, unul corespunzând calităţilor simbolic feminine, precum intuiţia sau sensibilitatea, celălalt calităţilor simbolic masculine, precum logica sau construcţia. Acest dualism, care îl acoperă parţial şi pe cel al inconştientului şi al conştientului, este mai cu seamă exprimat de luna şi soarele care strălucesc la Orient, sau pe cele două coloane de la Occident. Echilibrul între aceşti doi poli este fundementul existenţei, iar armonia înseamnă desăvârşirea ei.

Însă odată încarnaţi în această lume, căpătând sexul lor fizic, bărbatul şi femeia trebuie, fiecare, să îşi asume această identitate. Trebuie, mai întâi de toate, în existenţa şi conştiinţa lor, să pună în valoare polul masculin sau feminin care corespunde sexului lor. Rezultă că partea complementară a fiinţei, care nu se identifică cu sexul, rămâne în umbră, ascunsă cel mai adesea în inconştient. Această faţă ascunsă este ceea ce numim suflet, « anima » sau « animus ». « Anima » este faţa feminină a psihicului bărbatului, « animus » - faţa masculină a psihicului femeii. Bărbatul şi femeia se află aici într-o situaţie identică, dar inversată. Totodată, la fiinţa omenească, oricare i-ar fi sexul, conştiinţa şi raţiunea sunt legate simbolic de latura masculină a personalităţii, în vreme ce inconştientul şi spiritualul se leagă de latura sa feminină. Or, în evoluţia naturală a persoanei sau a omenirii, mai întâi se dezvoltă conştiinţa şi raţiunea, în dauna inconştientului şi a spiritualului. De aceea, « anima » ascunsă a bărbatului este luată drept model general pentru partea nevăzută a sufletului omenesc.

Pentru a ajunge la împlinirea fiinţei sale, desăvârşire a destinului său terestru, omul trebuie să înveţe să descopere şi să asculte, să iubească şi să pună în lumină această faţă ascunsă a lui-însuşi. El trebuie să meargă în întâmpinarea sufletului său, pentru a-l face să renască din întuneric, pentru a se căsători cu el, într-un fel. Este vorba, aici, de o trecere obligatorie, căci numai atunci când fiinţa reuşeşte să se reunească, să-şi cupleze cele două feţe ale sinelui, ea poate ajunge la împlinirea de Sine, sens şi scop al vieţii sale terestre. Această uniune a celor doi poli ai personalităţii este una din etapele drumului iniţiatic.
                                                                     
IMAGINEA FEMININĂ A DIVINITĂŢII


Procesul psihic şi individual precedent este, în linii mari, exact acelaşi precum cel urmat de evoluţia spirituală şi colectivă a religiilor. În starea sa primitivă, omul percepe divinitatea într-un mod mai cu seamă inconştient şi natural. După modelul lui Adam şi Eva în paradis, polii psihicului său rămân echilibraţi şi el percepe, tot într-un mod armonios, aspectele simbolice masculine şi feminine ale divinităţii. Universul său este încă înţesat de zei şi zeiţe.

Marile religii antice şi tradiţiile primitive ale Occidentului acordau un loc important femeilor în cadrul ritualurilor, şi îi recunoşteau divinităţii mai multe aspecte feminine. În religiile arhaice, zeiţele mame sau ale pământului erau predominante. Templele din Egipt şi din Grecia numărau tot atâţia zei cât zeiţe, şi practic fiecare zeu avea drept corespondent feminin o soţie sau o soră, precum Jupiter şi Junona, Apollo şi Diana. Triadele divine cuprindeau foarte adesea un element feminin, ca Isis în Egipt, Ishtar în Babilon. Până şi străvechiul Yahvé al evreilor avea o soţie, Ashéra.

Însă încetul cu încetul conştiinţa omului se dezvoltă ; este cunoaşterea binelui şi a răului, căderea alegorică. Psihicul se disociază, precum percepţia şi reprezentarea divinităţii. Plecând de la această conştiinţă, această disociere, iudaismul va evolua către monoteism, elenismul spre filosofie. Cum conştiinţa şi raţiunea sunt simbolic masculine, inconştientul şi spiritualul feminine, pe măsură ce conştiinţa şi raţiunea cresc, percepţia lumii şi a divinităţii care o guvernează ia forme din ce în ce mai masculine. Se întăreşte astfel, până la a deveni unică în iudaism, imaginea masculină a lui Dumnezeu tatăl, simbolizând ordinea şi legea, a Dumnezeului ceresc de care trebuie să ne temem. Şi invers, se estompează până la dispariţie imaginea zeiţei pământ protectoare şi hrănitoare, a zeiţei mamă metaforă a iubirii şi a renaşterii. Creştinismul va urma aceeaşi cale : Christos mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu Tatăl; Sfânta Treime este golită de orice urmă feminină; Maria, chiar dacă este « mama lui Dumnezeu », este exclusă din aceasta, în timp ce Sfântul Duh provine din Tată şi din Fiu. Modelul divin este o relaţie tată-fiu sublimată, în vreme ce mama şi fiica sunt îndepărtate.

Astfel, psihicul şi religia urmează acelaşi drum. Aşa cum omul îşi ascunde sufletul în adâncul subconştientului său, religia exclude imaginea feminină a lui Dumnezeu. Însă, în ambele cazuri, jumătatea îndepărtată nu este eliminată, ci doar ocultată. Rezultă de aici un anume dezechilibru, o neîmplinire. Este totuşi o situaţie temporară, căci aşa după cum omul este destinat, prin căutarea sa, să-şi regăsească sufletul, tot astfel religia este făcută ca, într-o zi, să lase să transpară sau să pună în deplina lumină, elementele feminine pe care le disimulează. Aşa s-a întâmplat cu iudaismul preamărind Înţelepciunea, apoi cu creştinismul venerând Fecioara sau idealizând Ierusalimul ceresc.

Cu alte cuvinte, căutarea omului faţă cu el însuşi şi zborul său către divinitate au acelaşi parcurs obligatoriu: întâlnirea, nunta cu Eternul feminin. Pentru omul gândirii, scopul va fi unirea în Sine a conştiinţei sale masculine şi a interiorităţii lui feminine, sufletul. Pentru omul spiritual, scopul va fi căsătoria mistică a spiritului şi a sufletului, sau a inteligenţei şi a înţelepciunii divine, pentru ca din această uniune să se nască copilul – zeu al iubirii, omul readus la viaţa adevărată. Dacă chipul feminin al lui Dumnezeu se ascunde astăzi privirilor noastre, sub vălul mai mult sau mai puţin opac care acoperă religia, tradiţia şi simbolurile noastre, aceasta se întâmplă pentru că el reprezintă unul din scopurile cele mai secrete ale căutării interioare şi spirituale.


MASCULIN ŞI FEMININ ÎN GENEZĂ


Prin intermediul numeroaselor sale povestiri şi anecdote, de multe ori exploatate în scopuri misogine, Vechiul Testament dă, la o primă vedere, o imagine a femeii sub forma unui personaj minor, supus arbitrariului unei societăţi patriarhale. Însă femininul Biblic depăşeşte această condiţie profană, cu condiţia să îl privim în esenţa sa. Şi această esenţă începe cu Geneza, care ne dezvăluie dubla natură deopotrivă masculină şi feminină a fiinţei omeneşti şi a divinităţii, în acelaşi timp cu statuarea egalităţii bărbatului şi femeii în faţa izbăvirii, şi complementaritatea lor esenţială.

În a şasea zi, « Dumnezeu a creat omul după chipul său, l-a creat după imaginea lui Dumnezeu, a creat bărbatul şi femeia ». Astfel, chiar prima carte a Genezei susţine că masculinul şi femininul s-au încarnat simultan în fiinţa omenească, ceea ce vizează mai ales dubla natură psihică a omului. Mai mult, declarând că atât bărbatul cât şi femeia au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, textul implică, logic, că Dumnezeu însuşi posedă acest dublu aspect masculin şi feminin. Acest dualism în unitate este unul din sensurile pe care i le putem da simbolului masonic al literei delta.

Apoi, în a doua carte, Dumnezeu l-a creat pe Adam, scos din pământ şi însufleţit de suflarea divină. Însă singurătatea lui Adam determină crearea imediată a Evei. Nu pentru ca omenirea să se poată reproduce, căci acest lucru nu este necesar în paradis, ci pentru ca Adam să aibă un semen, în faţa lui. Eva întrupează deci nu doar pe celălalt, fără de care viaţa nu ar avea sens, ci şi oglinda, care îl trimite pe om spre propria sa imagine profundă. Mai mult, anecdota creării femeii din coasta bărbatului arată că Eva este, în mod simbolic, o parte din Adam, partea feminină a acestuia, sufletul.

În paradis, Adam şi Eva trăiesc într-o armonie perfectă. Însă căderea, cu blestemele diferite pentru fiecare dintre ei, va înlocui această stare cu relaţii suferinde, de dorinţă şi dominare. Este simbolul disocierii conştiinţei şi al minţii. De atunci încoace, scopul va fi de a regăsi această armonie pierdută, de a forma din nou cuplul original al lui Adam şi Eva. Căci, după cum spune evanghelia apocrifă a lui Filip, « Când Eva era în Adam, nu exista moarte. Dacă din nou ea intră în el, şi dacă el o primeşte înlăuntrul său, nu va mai fi moarte ». Renaşterea iniţiatului trece prin această reuniune.


EVOLUŢIA TRADIŢIEI BIBLICE


După căderea cuplului primordial, iudaismul din Vechiul Testament va cunoaşte, schematic, două perioade, dominate succesiv de două moduri de a privi divinitatea, şi deci de două imagini foarte diferite ale femininului în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Pe de o parte, în prima jumătate a mileniului dinaintea erei noastre, figura dominantă va fi cea a Alianţei, adică a vechii legi; pe de altă parte, în a doua sa jumătate, înainte de apariţia creştinismului şi sub influenţă greacă, va apărea imaginea Înţelepciunii lui Dumnezeu, care va prefigura legea nouă.

Prima perioadă pune accentul pe Alianţa dintre Cel Veşnic şi poporul său. În această Alianţă, care exprimă dragostea şi credinţa în Dumnezeu, ca într-o relaţie nupţială în care divinitatea joacă rolul mirelui, omenirea este dotată cu o identitate feminină. Ea îmbracă, poetic, chipul feminin al Pământului făgăduit sau al Cetăţii sfinte. Prin acest cuplu, omenirea se identifică cu o femeie supusă legilor unui soţ exigent şi gelos. Soţie ispitită de infidelitate, întoarcerea la divinităţile păgâne, datorită suferinţei provocate de furiile imprevizibile ale durului ei soţ époux (Os 1-2). Aşa se cristalizează imaginea lui Yahve din Vechiul Testament. În lumina cerului, străluceşte doar Tatăl, care inspiră teamă. Sufletul este exilat în întunericul pământului.

De-a lungul secolelor, această relaţie întunecoasă se mai îndulceşte puţin. Cântarea cântărilor, imn pur al dragostei în care răsună vocea feminină a celei prea-iubite, ridică simbolic omenirea la rangul unei soţii mai mult iubită decât posedată. Această relaţie o vom regăsi, mai târziu, în creştinism, mai ales la Apostolul Pavel, când se menţionează unirea lui Christos şi a Bisericii sale, Biserica fiind comparată cu femeia supusă, dar iubită de soţul ei (Eph 5 : 21-32). În acest stadiu, în care omul este încă puternic dominat de sentimente şi în care raţiunea sa se îndoieşte de ea însăşi, identitatea simbolică a omenirii rămâne feminină, iar cea a divinităţii exclusiv masculină. Deja nu mai avem de a face cu legea veche, dar nici, încă, cu legea iubirii.

Cu cât ne apropiem mai mult de era noastră, cu atât conştiinţa şi raţiunea omului se întăresc, în timp ce divinitatea devine tot mai abstractă şi se spiritualizează. Pe de o parte, spiritul omului nu mai acceptă imagine unui Dumnezeu patriarhal şi violent ca altădată; conştiinţa nu mai acceptă umilirea lui Iov. Pe de altă parte, şi în consecinţă, în gândirea religioasă calităţile divine se feminizează, legătura cu divinitatea îndeamnă la înţelepciune şi dragoste. Astfel, în gândirea iudeo-alexandrină din ultimele două secole dinainte de Iisus Christos, Dumnezeul lui Israel îşi schimbă întrucâtva caracterul şi, mai ales, apar lângă el alte două creaturi de esenţă divină : Logosul şi Sophia.

Astfel, prin intermediul cărţilor târzii ale Vechiului Testament, cum sunt Proverbele, Înţelepţii şi Siracida, se conturează imaginea Înţelepciunii divine şi tradiţia ei sophianică. Sophia, misterioasă entitate feminină, emanaţie veşnică a suflării lui Dumnezeu, depozitară a secretelor Sale, prezentă lângă El pe durata creaţiei, şi artizană a universului. Ea va deveni mediatoare între om şi Dumnezeu, interfaţa binevoitoare care compensează prăpastia de necuprins a Veşniciei înspăimântătoare. Sufletul regăseşte lumina, divinitatea - o faţă feminină.
                                                               

ÎNŢELEPCIUNEA DIVINĂ ŞI NUNTA


Înţelepciunea divină, imagine prea puţin cunoscută a iudaismului de la sfârşitul Antichităţii, prefigurează în mod clar Sfântul Duh al Sfintei Treimi creştine, le Paraclet-ul din Evanghelia lui Ioan, şi chiar şi Logosul din Prolog. Ea va inspira multe din trăsăturile imaginei Mariei, mama neprihănită a lui Christos şi mijlocitor pios ce se roagă pentru mântuirea păcătoşilor. Ea a mai fost, în fine, cântată cu pasiune, ca o femeie iubită, după modelul Ierusalimului apocaliptic, mireasă spirituală a mielului. Mireasă gătită nu doar pentru uniunea cosmică a lui Dumnezeu cu omenirea, poporul sau Biserica Sa, ci împodobită pentru nunta mistică a omului, a fiecărui iniţiat, cu divinitatea.

Vechiul Testament spune despre Înţelepciune : « Ea este o reflectare a luminii eterne, o oglindă fără pată în acţiunea lui Dumnezeu şi o imagine a frumuseţii sale… Ea trăieşte alături de Dumnezeu… ca o capodoperă… artizană a universului şi a fiinţelor » (Sg 7 : 26 , 8 : 3-4 ; Pr 8 : 30, Sg 8 : 5). Iar Înţelepciunea spune despre ea însăşi : « Eu sunt mama iubirii pure… le sunt dăruită tuturor copiilor mei… Veniţi la mine, voi cei care mă doriţi şi delectaţi-vă cu fructele mele » (Si 24 : 17, 19). Astfel, omagierea Înţelepciunii divine în Vechiul Testament, ca mai târziu în franc-masonerie, simbolizează o triplă împlinire, celebrarea a trei feluri de nunţi, care abolesc dualismul.

Mai întâi, împlinirea religioasă. Partea feminină a lui Dumnezeu, altă dată zeiţă arhaică alungată din cer, revine din exil regenerată şi spiritualizată ; ea îşi regăseşte locul lângă cel Veşnic. Din această căsătorie divină se va putea naşte copilul-Dumnezeu mântuitor al omenirii, încarnat în inima omului pentru a zămisli în ea dragostea. Îndeplinire psihologică, apoi. Jumătatea personalităţii, refulată în inconştient, este eliberată, iubită ; polul feminin al sufletului şi polul masculin al conştiinţei se împreunează şi redescoperă armonia. Din această unire psihică se va putea naşte Sinele, expresie a desăvârşirii fiinţei. În fine, împlinire spirituală. Imaginea lui Dumnezeu ascunsă în om este resuscitată precum iniţiatul, imaginea desfigurată este restaurată ; fiinţa îşi regăseşte mijlocul, comuniunea cu izvorul ei sacru. Din aceste nunţi mistice va putea renaşte omul primordial, reintegrat în asemănarea sa divină.

Aceasta este tripla unire sărbătorită, în mod simbolic, de Ierusalimul apocaliptic : « Fericiţi cei chemaţi la masa nunţii mielului ! ». Fericiţi cei spirituali sau iniţiaţii desăvârşiţi care vor putea intra în propriul lor oraş sfânt, în interiorul lor pregătit ca o mireasă, ca un tabernacol al lui Dumnezeu, căci acesta va locui împreună cu ei. (Ap 19 : 9 ; 21 : 2-3). Asemenea nunţi trec prin abolirea oricărui dualism, mai ales prin fuziunea dintre masculin şi feminin. Ajunsă la acest ultim stadiu al căutării, fiinţa nu mai are nevoie nici de soare, nici de lună; căci gloria lui Dumnezeu o luminează. Atunci, noaptea, ca şi moartea, sunt abolite. (Ap 21 : 4, 23 ; 22 : 6).

OGLINDIREA CONŞTIINŢEI


Prin intermediul simbolismului masonic, a psihologiei profunde şi a istoriei religiilor, înţelepciunea veşnică ne învaţă, aşadar, că această căutare iniţiatică, aidoma oricărei căi spirituale, trebuie să ducă spre o unitate care transcede orice dualism. Pe drumul către acest ţel, ultim şi poate inaccesibil, are loc în mod necesar o răsturnare a conştiinţei. Ceea ce luam drept cauze se dovedesc a nu fi decât consecinţe ; ceea ce luam drept simple consecinţe se arată a fi cauze profunde. Astfel, lumina raţiunii nu este, adeseori, decât reflectarea unui sens, psihologic sau transcendent, care ne scapă. La fel, ne dăm seama că uneori simbolul este cel real, în timp ce realitatea sensibilă nu mai are decât o valoare simbolică.

Această inversare a unghiului de analiză conduce în particular la a admite că bărbatul nu construieşte propria sa imagine inconştientă şi simbolică a femininului, plecând de la experienţa trăită cu femeia adevărată, şi mai cu seamă alături de propria sa mamă; din contra, el proiectează asupra femeilor, începând chiar cu mama sa, imaginea femininului pe care o poartă în el de la origini. În consecinţă, relaţiile concrete dintre bărbaţi şi femei, atât pe planul individual cât şi pe cel colectiv, sunt puternic influenţate de arhetipurile relaţionale ale masculinului şi femininului ; inclusiv cele care privesc raporturile transcendente ale omului, şi de care ţine imaginea feminină a divinităţii.

Degeaba vom pune căruţa voinţei înaintea boilor naturii. Graţie armonizării psihice a polilor masculin şi feminin ai fiinţei, graţie integrării spirituale a feţelor masculină şi feminină ale divinităţii, putem spera să construim, între bărbaţi şi femei, relaţii la un nivel cu adevărat iniţiatic. Numai plecând de la această şlefuire prealabilă, psihologică şi spirituală a pietrei fiecăruia s-ar putea preconiza să se îmbine pietre masculine şi feminine, pentru ridicarea unui edificiu comun sau a două edificii alipite. Această şlefuire este însă delicată, munca este îndelungată, pietrele numeroase şi planul îndrăzneţ.

Şi poate că adevărata răsturnare a conştiinţei constă din a te detaşa de însăşi dorinţa de a îndeplini o atare operă. Căci de multe ori scopul călătoriei este dat mai mult de drum decât de punctul terminus, mai degrabă de munca depusă decât de produsul ei finit, care îi justifică acţiunea. De-alungul drumului şi a muncii, ambiţia lasă loc umilinţei, calculul - artei, raţiunea - înţelepciunii. Pentru iniţiatul desăvârşit, ceea ce fiecare adept trebuie să viseze că va ajunge într-o zi, o problemă de genul celei a locului femeii în masonerie apare, neîndoielnic, ca aproape profană. Căci în stadiul ultim al căutării, în vârful piramidei căilor spirituale, masculinul şi femininul sunt mai întâi de toate simboluri; genurile nu mai contează, în faţa sufletului şi a divinităţii".
 
JEAN-PIERRE AUGIER