FAŢA ASCUNSĂ A SUFLETULUI ŞI ETAPA OBLIGATORIE
A CĂUTĂRII INIŢIATICE.
A CĂUTĂRII INIŢIATICE.
"A evoca astăzi franc-masoneria şi femeia îi face negreşit, atât pe masoni cât şi pe profani să îşi pună întrebări, să polemizeze chiar asupra a ceea ce unii consideră drept o ostracizare arhaică iar alţii ca pe o tradiţie de neatins: la ne-amestecul femeilor în masoneria regulară şi ne-recunoaşterea de către aceasta a masoneriei feminine. Aceste chestiuni, oricât de arzătoare ar putea părea raţiunii contemporane, sunt departe de a acoperi întreaga problemă. Îndrăznim chiar să spunem de la bun început că în ochii iniţiatului, mai ales din perspectiva masoneriei spiritualiste a Regimului scoţian rectificat, asemenea probleme nu au decât o importanţă secundară. Căci fiind prin natura ei simbolistă şi iniţiatică, deci fundamental orientată către spiritual, franc-masoneria cheamă mai întâi la înţelegerea rolului femininului în căutarea iniţiatică, în dezvoltarea personală şi în munca spirituală; aceasta înainte de a ne gândi la locul femeii în iniţierea masonică. Această abordare, care este cea a prezentului articol şi îi explică titlul, nu exclude totodată câteva reflecţii prealabile asupra acestei ultime probleme.
CRITICA PROFANĂ ŞI PRIVIRE INIŢIATICĂ
FEMININUL ÎN SIMBOLISTICA MASONICĂ
IMAGINEA FEMININĂ A DIVINITĂŢII
MASCULIN ŞI FEMININ ÎN GENEZĂ
EVOLUŢIA TRADIŢIEI BIBLICE
ÎNŢELEPCIUNEA DIVINĂ ŞI NUNTA
OGLINDIREA CONŞTIINŢEI
JEAN-PIERRE AUGIER
CRITICA PROFANĂ ŞI PRIVIRE INIŢIATICĂ
Bărbatul
şi femeia sunt fără îndoială egali pe plan spiritual. Femeile pot
accede la cele mai înalte adevăruri transcendente, iradia o profundă
autoritate morală sau spirituală, şi din acest punct de vedere nimic nu
justifică înlăturarea lor din sacerdoţie, de care le îndepărtează din
alte motive numeroase religii. Femeia este deci, indiscutabil,
iniţiabilă. Rămân totodată deschise problemele de a şti dacă natura
iniţierii feminine este diferită, dacă franc-masoneria este o cale
adecvată pentru femei sau dacă iniţierea şi, mai apoi, masoneria pot fi
mixte.
Epoca
noastră propovăduieşte egalitatea sexelor şi contopirea genurilor.
Gândirea majoritară neagă orice diferenţiere a rolurilor sociale bazată
pe sex şi proclamă mixitatea în toate domeniile. Prin urmare, caracterul
exclusiv masculin al masoneriei regulare şi lipsa participării femeilor
din majoritatea celorlalte obedienţe produc nedumeriri şi critici
mergând până la acuzaţii de arhaism patriarhal sau de sexism sectar.
Îndepărtarea femeilor sau respingerea participării mixte pot, desigur,
pare că se opun universalităţii masoneriei, fiind contrare unei
fraternităţi fără discriminări. Însă această situaţie decurge deopotrivă
din tradiţie, căreia masonii îi sunt profund ataşaţi, cât şi din voinţa
marii majorităţi a acestora.
Nu
ducem lipsă de explicaţii profane pentru această atitudine a masoneriei
faţă de femei. Sociologii văd în ea o supravieţuire a diviziunii
sexuale a îndatoririlor sociale şi a muncii, un avatar al acaparării
cunoaşterii şi puterii de o anumită clasă. Antropologii vor spune că
ritualurile iniţiatice ale triburilor primitive au ca scop particular
identificarea sexuală şi integrarea în comunitate, în care, din punct de
vedere istoric, iniţierea bărbaţilor şi a feumeilor a fost întotdeauna
separată. Psihanaliştii freudieni vor reduce această atitudine la un
tabu născut din refularea libidoului sau la o formă de rezolvare a
complexului lui Œdip. În fine, moraliştii vor căuta în ea amprenta unui
ideal ascetic universal de depăşire a dorinţelor şi de castitate, de
eliberare de constrângerile terestre.
Mai
prozaic, un mare număr de franc-masoni, atât bărbaţi cât şi femei,
consideră lipsa amestecului sexelor în lojă ca o expresie a
înţelepciunii practice. În special în ceea ce priveşte morala masonică,
riscurile înfrăţirii între sexe sunt evidente. Este deci legitimă grija
de a evita tulburările sentimentale şi tentaţiile cărnii; ca şi aceea de
a linişti partenerul sau de a nu periclita familia. Slăbiciunile
bărbaţilor fiind aşa cum sunt, fără ca cele ale femeilor să fie mai mici
ori mai puţine, prezenţa celuilalt sex perturbă adeseori gândirea şi
comportamentul ; lucrarea masonică rituală, intelectuală sau spirituală
poate fi parazitată. Lumea noastră este din ce în ce mai mixtă, însă
atât bărbaţii cât şi femeile au rămas prizonieri ai propriilor imagini ;
dincolo de plăcerile conviviale, prietenia dintre persoane având
acelaşi sex, fără a purta o mască unul faţă de celălalt, are o valoare
pozitivă.
Aceste
critici, explicaţii profane sau justificări practice nu ne permit
totuşi să ne dăm seama de adevărata proporţie a raporturilor dintre
masonerie şi femeie. Ele provoacă dezbateri care ţin, deobicei, mai mult
de politică decât de aspectul iniţiatic, sterile pentru că ignoră ceea
ce este pentru noi esenţial : sensul feminin în cele trei dimensiuni,
simbolică, psihologică şi spirituală ale franc-masoneriei. Ori, pentru a
descoperi acest sens, necesar pentru clarificarea şi relativizarea
problemei relaţiilor dintre bărbaţi şi femei în masonerie, nu trebuie să
cercetăm în vreo direcţie sociologică sau pragmatică, ci în adâncul
sufletului omenesc, în bazele şi istoria gândirii religioase, în
înţelepciune
.
FEMININUL ÎN SIMBOLISTICA MASONICĂ
Simbolistica
masonică nu prezintă, aparent, nimic feminin, mai ales în ceea ce
priveşte numeroasele sale referinţe operative. Aceasta ţine, desigur, de
originea tipic masculină a tradiţiei noastre, întrucât noi ne
considerăm, simultan, descendenţii unor constructori şi ai unor
cavaleri. Însă are legătură şi cu rădăcinile noastre religioase, cu
tradiţia iudeo-creştină care lasă foarte puţin loc femininului, şi în
care imaginea divinităţii este exclusiv masculină. Aparent, numai, căci
la o examinare mai amănunţită vom vedea că simbolismul masonic, ca şi
cel al religiei, ascunde o dimensiune feminină pe care este important să
o înţelegem. Putem da, în acest sens, patru exemple.
Cele
trei mici lumini care luminează loja, bazele sale care provin de la
Fiinţa veşnică şi infinită, poartă toate nume feminine. Prima este
Înţelepciunea. Or, aspect asupra căruia vom mai reveni, înţelepciunea
divină ocupă un loc foarte important în ultimele cărţi ale Vechiului
Testament şi reprezintă faţa feminină a lui Dumnezeu. Cartea
înţelepciunii, zisă a lui Solomon, o proslăveşte de exemplu ca pe o «
capodoperă » şi « artizană a universului », spunându-ne că « virtuţile
sunt fructele lucrărilor sale, căci ea ne învaţă cumpătarea şi prudenţa,
dreptatea şi tenacitatea » (Sg 7 : 27-28, 8 : 7). Bazilica din Bizanţ,
Roma ortodoxiei, era consacrată Sfintei Sofia sau Sophia, care înseamnă,
în limba greacă, înţelepciune. Legenda arată că Sophia a fost o martiră
virtuoasă, însă textul ei spune în mod clar că este vorba, în
realitate, de înţelepciunea divină, pentru că adaugă că Sfânta Sofia
avea « trei fiice, credinţa, speranţa şi mila ».
La
Orient strălucesc soarele şi luna, cuplu cosmic care evocă nunta diviă,
hierogamia atât de dragă deopotrivă religiilor antice cât şi tradiţiei
alchimice. Acest cuplu se regăseşte şi pe cele două coloane de la
intrarea în templu, care reprezintă îndeosebi cei doi poli ai vieţii şi
ai existenţei. În numeroase reprezentări ale crucificării în pictura
medievală, soarele şi luna apar pe cer, de fiecare parte a capului lui
Christos. De multe ori, iarăşi, cei doi aştri sunt desenaţi deasupra
Sfânttului Ioan şi a Mariei, îngenuncheaţi la picioarele crucii, nou
cuplu spiritual prin binecuvântare şi adopţie. Constructorii
catedralelor aveau, de altfel, o predilecţie pentru a-şi dedica operele
Sfântului Ioan sau Doamnei Noastre (Notre Dame), exact precum
Templierii. Şi aceasta în chiar epoca amorului de curte, în care doamna
era mai degrabă un ideal spiritual decât o femeie în carne şi oase.
Pe
altarele noastre, Biblia este deschisă la Prologul Evangheliei lui
Ioan, text consacrat Cuvântului, Logosului lui Dumnezeu. Or, chiar dacă
teologia asimilează Cuvântul cu Christos, Logosul din Prolog se
identifică în mai multe privinţe cu Cuvântul Sfântului Duh, şi mai cu
seamă cu spiritul feminin al lui Dumnezeu, Sophia. Într-adevăr,
Cuvântul, conform Prologului, prezintă analogii frapante cu
Înţelepciunea divină, aşa cum a fost ea descrisă în Vechiul Testament.
Înţelepciunea spune desprea ea însăşi că a fost « înfiinţată de o
veşnicie… de la început… alături » de Cel Veşnic (Pr 8 : 22-23, 30), că «
izvorul său este Cuvântul lui Dumnezeu din ceruri » şi că este « mama
iubirii pure » (Si 1 : 5 ; 24 : 17). Solomon spune despre ea,
adresându-I-se lui Dumnezeu : « Tu însuţi ai dăruit Înţelepciunea…
trimiţând din ceruri Sfântul Tău Duh…», iar oamenii au fost astfel «
instruiţi şi salvaţi de Înţelepciunea divină » (Sg 9 : 10, 17).
Templul
lui Solomon, figură emblematică a masoneriei, distrus şi apoi
reconstruit după exil, evocă, biblic, căsătoria dintre Dumnezeu şi
poporul său, popor simbolizat prin Ierusalim, feminină ca întregul oraş.
Profetul spune astfel despre ea : « Renaşte, ridică-te în picioare
Ierusalim… tu, stearpă care nu mai dădeai naştere nici unui copil,
izbucneşte şi vibrează… şi nu îţi vei mai aduce aminte de văduvie … căci
soţul tău, Domnul atot-puternic, te-a strigat » (Es 51 : 17 ; 54 :
1-8). Şi tot o căsătorie este cea a noului Ierusalim ceresc din
Apocalipsă, descrisă de Ioan « ca o mireasă gătită pentru mirele ei »,
îmbrăcată « cu un veşmânt splendid şi pur », gata pentru « nuntă », «
logodnica, mireasa mielului » (Ap 19 : 7-8 ; 21 : 2, 9). Templul şi
cetatea sfântă sunt deci locuri ale căsătoriei, ale unirii simbolice a
masculinului şi femininului.
Astfel,
aspectul feminin al sacrului este cu adevărat prezent în adâncurile
simbolisticii noastre, având o importanţă care nu este de neglijat. Şi
atunci, de ce acest aspect feminin este atât de discret şi de ce este
îndepărtat cu atâta îndârjire din reflecţiile nostre simbolice ?
Predominanţa masculină din simbolismul nostru nu se bazează numai pe
diferenţele ce decurg din munca artizanală sau din lupta cavalerească.
Ea nu se explică nici ca fiind o simplă reflectare a condiţiei feminine
în societăţile patriarhale din timpurile biblice sau din Evul Mediu. Ci
îşi trage seva mult mai de departe, din adâncul sufletului omenesc şi
din fundamentele gândirii religioase.
FAŢA FEMININĂ A SUFLETULUI
Aparenta
izolare şi îndepărtare a femininului în tradiţie, apoi renaşterea lui
episodică, trebuiesc înţelese pe două planuri. Pe de o parte cel al
înaintării psihologice a sufletului fiecăruia către desăvârşire, iar pe
de alta, cel al dezvoltării conştiinţei religioase a omenirii. Or, pe
ambele planuri, refuzarea -temporară- a femininului corespunde unei
realităţi, unei faze naturale. Sufletul omenesc, psihicul bărbatului, ca
şi al femeii, are doi poli, unul corespunzând calităţilor simbolic
feminine, precum intuiţia sau sensibilitatea, celălalt calităţilor
simbolic masculine, precum logica sau construcţia. Acest dualism, care
îl acoperă parţial şi pe cel al inconştientului şi al conştientului,
este mai cu seamă exprimat de luna şi soarele care strălucesc la Orient,
sau pe cele două coloane de la Occident. Echilibrul între aceşti doi
poli este fundementul existenţei, iar armonia înseamnă desăvârşirea ei.
Însă
odată încarnaţi în această lume, căpătând sexul lor fizic, bărbatul şi
femeia trebuie, fiecare, să îşi asume această identitate. Trebuie, mai
întâi de toate, în existenţa şi conştiinţa lor, să pună în valoare polul
masculin sau feminin care corespunde sexului lor. Rezultă că partea
complementară a fiinţei, care nu se identifică cu sexul, rămâne în
umbră, ascunsă cel mai adesea în inconştient. Această faţă ascunsă este
ceea ce numim suflet, « anima » sau « animus ». « Anima » este faţa
feminină a psihicului bărbatului, « animus » - faţa masculină a
psihicului femeii. Bărbatul şi femeia se află aici într-o situaţie
identică, dar inversată. Totodată, la fiinţa omenească, oricare i-ar fi
sexul, conştiinţa şi raţiunea sunt legate simbolic de latura masculină a
personalităţii, în vreme ce inconştientul şi spiritualul se leagă de
latura sa feminină. Or, în evoluţia naturală a persoanei sau a omenirii,
mai întâi se dezvoltă conştiinţa şi raţiunea, în dauna inconştientului
şi a spiritualului. De aceea, « anima » ascunsă a bărbatului este luată
drept model general pentru partea nevăzută a sufletului omenesc.
Pentru
a ajunge la împlinirea fiinţei sale, desăvârşire a destinului său
terestru, omul trebuie să înveţe să descopere şi să asculte, să iubească
şi să pună în lumină această faţă ascunsă a lui-însuşi. El trebuie să
meargă în întâmpinarea sufletului său, pentru a-l face să renască din
întuneric, pentru a se căsători cu el, într-un fel. Este vorba, aici, de
o trecere obligatorie, căci numai atunci când fiinţa reuşeşte să se
reunească, să-şi cupleze cele două feţe ale sinelui, ea poate ajunge la
împlinirea de Sine, sens şi scop al vieţii sale terestre. Această uniune
a celor doi poli ai personalităţii este una din etapele drumului
iniţiatic.
Procesul
psihic şi individual precedent este, în linii mari, exact acelaşi
precum cel urmat de evoluţia spirituală şi colectivă a religiilor. În
starea sa primitivă, omul percepe divinitatea într-un mod mai cu seamă
inconştient şi natural. După modelul lui Adam şi Eva în paradis, polii
psihicului său rămân echilibraţi şi el percepe, tot într-un mod
armonios, aspectele simbolice masculine şi feminine ale divinităţii.
Universul său este încă înţesat de zei şi zeiţe.
Marile
religii antice şi tradiţiile primitive ale Occidentului acordau un loc
important femeilor în cadrul ritualurilor, şi îi recunoşteau divinităţii
mai multe aspecte feminine. În religiile arhaice, zeiţele mame sau ale
pământului erau predominante. Templele din Egipt şi din Grecia numărau
tot atâţia zei cât zeiţe, şi practic fiecare zeu avea drept corespondent
feminin o soţie sau o soră, precum Jupiter şi Junona, Apollo şi Diana.
Triadele divine cuprindeau foarte adesea un element feminin, ca Isis în
Egipt, Ishtar în Babilon. Până şi străvechiul Yahvé al evreilor avea o
soţie, Ashéra.
Însă
încetul cu încetul conştiinţa omului se dezvoltă ; este cunoaşterea
binelui şi a răului, căderea alegorică. Psihicul se disociază, precum
percepţia şi reprezentarea divinităţii. Plecând de la această
conştiinţă, această disociere, iudaismul va evolua către monoteism,
elenismul spre filosofie. Cum conştiinţa şi raţiunea sunt simbolic
masculine, inconştientul şi spiritualul feminine, pe măsură ce
conştiinţa şi raţiunea cresc, percepţia lumii şi a divinităţii care o
guvernează ia forme din ce în ce mai masculine. Se întăreşte astfel,
până la a deveni unică în iudaism, imaginea masculină a lui Dumnezeu
tatăl, simbolizând ordinea şi legea, a Dumnezeului ceresc de care
trebuie să ne temem. Şi invers, se estompează până la dispariţie
imaginea zeiţei pământ protectoare şi hrănitoare, a zeiţei mamă metaforă
a iubirii şi a renaşterii. Creştinismul va urma aceeaşi cale : Christos
mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu Tatăl; Sfânta Treime este golită de
orice urmă feminină; Maria, chiar dacă este « mama lui Dumnezeu », este
exclusă din aceasta, în timp ce Sfântul Duh provine din Tată şi din Fiu.
Modelul divin este o relaţie tată-fiu sublimată, în vreme ce mama şi
fiica sunt îndepărtate.
Astfel,
psihicul şi religia urmează acelaşi drum. Aşa cum omul îşi ascunde
sufletul în adâncul subconştientului său, religia exclude imaginea
feminină a lui Dumnezeu. Însă, în ambele cazuri, jumătatea îndepărtată
nu este eliminată, ci doar ocultată. Rezultă de aici un anume
dezechilibru, o neîmplinire. Este totuşi o situaţie temporară, căci aşa
după cum omul este destinat, prin căutarea sa, să-şi regăsească
sufletul, tot astfel religia este făcută ca, într-o zi, să lase să
transpară sau să pună în deplina lumină, elementele feminine pe care le
disimulează. Aşa s-a întâmplat cu iudaismul preamărind Înţelepciunea,
apoi cu creştinismul venerând Fecioara sau idealizând Ierusalimul
ceresc.
Cu
alte cuvinte, căutarea omului faţă cu el însuşi şi zborul său către
divinitate au acelaşi parcurs obligatoriu: întâlnirea, nunta cu Eternul
feminin. Pentru omul gândirii, scopul va fi unirea în Sine a conştiinţei
sale masculine şi a interiorităţii lui feminine, sufletul. Pentru omul
spiritual, scopul va fi căsătoria mistică a spiritului şi a sufletului,
sau a inteligenţei şi a înţelepciunii divine, pentru ca din această
uniune să se nască copilul – zeu al iubirii, omul readus la viaţa
adevărată. Dacă chipul feminin al lui Dumnezeu se ascunde astăzi
privirilor noastre, sub vălul mai mult sau mai puţin opac care acoperă
religia, tradiţia şi simbolurile noastre, aceasta se întâmplă pentru că
el reprezintă unul din scopurile cele mai secrete ale căutării
interioare şi spirituale.
MASCULIN ŞI FEMININ ÎN GENEZĂ
Prin
intermediul numeroaselor sale povestiri şi anecdote, de multe ori
exploatate în scopuri misogine, Vechiul Testament dă, la o primă vedere,
o imagine a femeii sub forma unui personaj minor, supus arbitrariului
unei societăţi patriarhale. Însă femininul Biblic depăşeşte această
condiţie profană, cu condiţia să îl privim în esenţa sa. Şi această
esenţă începe cu Geneza, care ne dezvăluie dubla natură deopotrivă
masculină şi feminină a fiinţei omeneşti şi a divinităţii, în acelaşi
timp cu statuarea egalităţii bărbatului şi femeii în faţa izbăvirii, şi
complementaritatea lor esenţială.
În
a şasea zi, « Dumnezeu a creat omul după chipul său, l-a creat după
imaginea lui Dumnezeu, a creat bărbatul şi femeia ». Astfel, chiar prima
carte a Genezei susţine că masculinul şi femininul s-au încarnat
simultan în fiinţa omenească, ceea ce vizează mai ales dubla natură
psihică a omului. Mai mult, declarând că atât bărbatul cât şi femeia au
fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, textul implică, logic, că Dumnezeu
însuşi posedă acest dublu aspect masculin şi feminin. Acest dualism în
unitate este unul din sensurile pe care i le putem da simbolului masonic
al literei delta.
Apoi,
în a doua carte, Dumnezeu l-a creat pe Adam, scos din pământ şi
însufleţit de suflarea divină. Însă singurătatea lui Adam determină
crearea imediată a Evei. Nu pentru ca omenirea să se poată reproduce,
căci acest lucru nu este necesar în paradis, ci pentru ca Adam să aibă
un semen, în faţa lui. Eva întrupează deci nu doar pe celălalt, fără de
care viaţa nu ar avea sens, ci şi oglinda, care îl trimite pe om spre
propria sa imagine profundă. Mai mult, anecdota creării femeii din
coasta bărbatului arată că Eva este, în mod simbolic, o parte din Adam,
partea feminină a acestuia, sufletul.
În
paradis, Adam şi Eva trăiesc într-o armonie perfectă. Însă căderea, cu
blestemele diferite pentru fiecare dintre ei, va înlocui această stare
cu relaţii suferinde, de dorinţă şi dominare. Este simbolul disocierii
conştiinţei şi al minţii. De atunci încoace, scopul va fi de a regăsi
această armonie pierdută, de a forma din nou cuplul original al lui Adam
şi Eva. Căci, după cum spune evanghelia apocrifă a lui Filip, « Când
Eva era în Adam, nu exista moarte. Dacă din nou ea intră în el, şi dacă
el o primeşte înlăuntrul său, nu va mai fi moarte ». Renaşterea
iniţiatului trece prin această reuniune.
EVOLUŢIA TRADIŢIEI BIBLICE
După
căderea cuplului primordial, iudaismul din Vechiul Testament va
cunoaşte, schematic, două perioade, dominate succesiv de două moduri de a
privi divinitatea, şi deci de două imagini foarte diferite ale
femininului în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Pe de o parte, în prima
jumătate a mileniului dinaintea erei noastre, figura dominantă va fi cea
a Alianţei, adică a vechii legi; pe de altă parte, în a doua sa
jumătate, înainte de apariţia creştinismului şi sub influenţă greacă, va
apărea imaginea Înţelepciunii lui Dumnezeu, care va prefigura legea
nouă.
Prima
perioadă pune accentul pe Alianţa dintre Cel Veşnic şi poporul său. În
această Alianţă, care exprimă dragostea şi credinţa în Dumnezeu, ca
într-o relaţie nupţială în care divinitatea joacă rolul mirelui,
omenirea este dotată cu o identitate feminină. Ea îmbracă, poetic,
chipul feminin al Pământului făgăduit sau al Cetăţii sfinte. Prin acest
cuplu, omenirea se identifică cu o femeie supusă legilor unui soţ
exigent şi gelos. Soţie ispitită de infidelitate, întoarcerea la
divinităţile păgâne, datorită suferinţei provocate de furiile
imprevizibile ale durului ei soţ époux (Os 1-2). Aşa se cristalizează
imaginea lui Yahve din Vechiul Testament. În lumina cerului, străluceşte
doar Tatăl, care inspiră teamă. Sufletul este exilat în întunericul
pământului.
De-a
lungul secolelor, această relaţie întunecoasă se mai îndulceşte puţin.
Cântarea cântărilor, imn pur al dragostei în care răsună vocea feminină a
celei prea-iubite, ridică simbolic omenirea la rangul unei soţii mai
mult iubită decât posedată. Această relaţie o vom regăsi, mai târziu, în
creştinism, mai ales la Apostolul Pavel, când se menţionează unirea lui
Christos şi a Bisericii sale, Biserica fiind comparată cu femeia
supusă, dar iubită de soţul ei (Eph 5 : 21-32). În acest stadiu, în care
omul este încă puternic dominat de sentimente şi în care raţiunea sa se
îndoieşte de ea însăşi, identitatea simbolică a omenirii rămâne
feminină, iar cea a divinităţii exclusiv masculină. Deja nu mai avem de a
face cu legea veche, dar nici, încă, cu legea iubirii.
Cu
cât ne apropiem mai mult de era noastră, cu atât conştiinţa şi raţiunea
omului se întăresc, în timp ce divinitatea devine tot mai abstractă şi
se spiritualizează. Pe de o parte, spiritul omului nu mai acceptă
imagine unui Dumnezeu patriarhal şi violent ca altădată; conştiinţa nu
mai acceptă umilirea lui Iov. Pe de altă parte, şi în consecinţă, în
gândirea religioasă calităţile divine se feminizează, legătura cu
divinitatea îndeamnă la înţelepciune şi dragoste. Astfel, în gândirea
iudeo-alexandrină din ultimele două secole dinainte de Iisus Christos,
Dumnezeul lui Israel îşi schimbă întrucâtva caracterul şi, mai ales,
apar lângă el alte două creaturi de esenţă divină : Logosul şi Sophia.
Astfel,
prin intermediul cărţilor târzii ale Vechiului Testament, cum sunt
Proverbele, Înţelepţii şi Siracida, se conturează imaginea Înţelepciunii
divine şi tradiţia ei sophianică. Sophia, misterioasă entitate
feminină, emanaţie veşnică a suflării lui Dumnezeu, depozitară a
secretelor Sale, prezentă lângă El pe durata creaţiei, şi artizană a
universului. Ea va deveni mediatoare între om şi Dumnezeu, interfaţa
binevoitoare care compensează prăpastia de necuprins a Veşniciei
înspăimântătoare. Sufletul regăseşte lumina, divinitatea - o faţă
feminină.
ÎNŢELEPCIUNEA DIVINĂ ŞI NUNTA
Înţelepciunea
divină, imagine prea puţin cunoscută a iudaismului de la sfârşitul
Antichităţii, prefigurează în mod clar Sfântul Duh al Sfintei Treimi
creştine, le Paraclet-ul din Evanghelia lui Ioan, şi chiar şi Logosul
din Prolog. Ea va inspira multe din trăsăturile imaginei Mariei, mama
neprihănită a lui Christos şi mijlocitor pios ce se roagă pentru
mântuirea păcătoşilor. Ea a mai fost, în fine, cântată cu pasiune, ca o
femeie iubită, după modelul Ierusalimului apocaliptic, mireasă
spirituală a mielului. Mireasă gătită nu doar pentru uniunea cosmică a
lui Dumnezeu cu omenirea, poporul sau Biserica Sa, ci împodobită pentru
nunta mistică a omului, a fiecărui iniţiat, cu divinitatea.
Vechiul
Testament spune despre Înţelepciune : « Ea este o reflectare a luminii
eterne, o oglindă fără pată în acţiunea lui Dumnezeu şi o imagine a
frumuseţii sale… Ea trăieşte alături de Dumnezeu… ca o capodoperă…
artizană a universului şi a fiinţelor » (Sg 7 : 26 , 8 : 3-4 ; Pr 8 :
30, Sg 8 : 5). Iar Înţelepciunea spune despre ea însăşi : « Eu sunt mama
iubirii pure… le sunt dăruită tuturor copiilor mei… Veniţi la mine, voi
cei care mă doriţi şi delectaţi-vă cu fructele mele » (Si 24 : 17, 19).
Astfel, omagierea Înţelepciunii divine în Vechiul Testament, ca mai
târziu în franc-masonerie, simbolizează o triplă împlinire, celebrarea a
trei feluri de nunţi, care abolesc dualismul.
Mai
întâi, împlinirea religioasă. Partea feminină a lui Dumnezeu, altă dată
zeiţă arhaică alungată din cer, revine din exil regenerată şi
spiritualizată ; ea îşi regăseşte locul lângă cel Veşnic. Din această
căsătorie divină se va putea naşte copilul-Dumnezeu mântuitor al
omenirii, încarnat în inima omului pentru a zămisli în ea dragostea.
Îndeplinire psihologică, apoi. Jumătatea personalităţii, refulată în
inconştient, este eliberată, iubită ; polul feminin al sufletului şi
polul masculin al conştiinţei se împreunează şi redescoperă armonia. Din
această unire psihică se va putea naşte Sinele, expresie a desăvârşirii
fiinţei. În fine, împlinire spirituală. Imaginea lui Dumnezeu ascunsă
în om este resuscitată precum iniţiatul, imaginea desfigurată este
restaurată ; fiinţa îşi regăseşte mijlocul, comuniunea cu izvorul ei
sacru. Din aceste nunţi mistice va putea renaşte omul primordial,
reintegrat în asemănarea sa divină.
Aceasta
este tripla unire sărbătorită, în mod simbolic, de Ierusalimul
apocaliptic : « Fericiţi cei chemaţi la masa nunţii mielului ! ».
Fericiţi cei spirituali sau iniţiaţii desăvârşiţi care vor putea intra
în propriul lor oraş sfânt, în interiorul lor pregătit ca o mireasă, ca
un tabernacol al lui Dumnezeu, căci acesta va locui împreună cu ei. (Ap
19 : 9 ; 21 : 2-3). Asemenea nunţi trec prin abolirea oricărui dualism,
mai ales prin fuziunea dintre masculin şi feminin. Ajunsă la acest
ultim stadiu al căutării, fiinţa nu mai are nevoie nici de soare, nici
de lună; căci gloria lui Dumnezeu o luminează. Atunci, noaptea, ca şi
moartea, sunt abolite. (Ap 21 : 4, 23 ; 22 : 6).
OGLINDIREA CONŞTIINŢEI
Prin
intermediul simbolismului masonic, a psihologiei profunde şi a istoriei
religiilor, înţelepciunea veşnică ne învaţă, aşadar, că această
căutare iniţiatică, aidoma oricărei căi spirituale, trebuie să ducă spre
o unitate care transcede orice dualism. Pe drumul către acest ţel,
ultim şi poate inaccesibil, are loc în mod necesar o răsturnare a
conştiinţei. Ceea ce luam drept cauze se dovedesc a nu fi decât
consecinţe ; ceea ce luam drept simple consecinţe se arată a fi cauze
profunde. Astfel, lumina raţiunii nu este, adeseori, decât reflectarea
unui sens, psihologic sau transcendent, care ne scapă. La fel, ne dăm
seama că uneori simbolul este cel real, în timp ce realitatea sensibilă
nu mai are decât o valoare simbolică.
Această
inversare a unghiului de analiză conduce în particular la a admite că
bărbatul nu construieşte propria sa imagine inconştientă şi simbolică a
femininului, plecând de la experienţa trăită cu femeia adevărată, şi mai
cu seamă alături de propria sa mamă; din contra, el proiectează asupra
femeilor, începând chiar cu mama sa, imaginea femininului pe care o
poartă în el de la origini. În consecinţă, relaţiile concrete dintre
bărbaţi şi femei, atât pe planul individual cât şi pe cel colectiv, sunt
puternic influenţate de arhetipurile relaţionale ale masculinului şi
femininului ; inclusiv cele care privesc raporturile transcendente ale
omului, şi de care ţine imaginea feminină a divinităţii.
Degeaba
vom pune căruţa voinţei înaintea boilor naturii. Graţie armonizării
psihice a polilor masculin şi feminin ai fiinţei, graţie integrării
spirituale a feţelor masculină şi feminină ale divinităţii, putem spera
să construim, între bărbaţi şi femei, relaţii la un nivel cu adevărat
iniţiatic. Numai plecând de la această şlefuire prealabilă, psihologică
şi spirituală a pietrei fiecăruia s-ar putea preconiza să se îmbine
pietre masculine şi feminine, pentru ridicarea unui edificiu comun sau a
două edificii alipite. Această şlefuire este însă delicată, munca este
îndelungată, pietrele numeroase şi planul îndrăzneţ.
Şi
poate că adevărata răsturnare a conştiinţei constă din a te detaşa de
însăşi dorinţa de a îndeplini o atare operă. Căci de multe ori scopul
călătoriei este dat mai mult de drum decât de punctul terminus, mai
degrabă de munca depusă decât de produsul ei finit, care îi justifică
acţiunea. De-alungul drumului şi a muncii, ambiţia lasă loc umilinţei,
calculul - artei, raţiunea - înţelepciunii. Pentru iniţiatul desăvârşit,
ceea ce fiecare adept trebuie să viseze că va ajunge într-o zi, o
problemă de genul celei a locului femeii în masonerie apare,
neîndoielnic, ca aproape profană. Căci în stadiul ultim al căutării, în
vârful piramidei căilor spirituale, masculinul şi femininul sunt mai
întâi de toate simboluri; genurile nu mai contează, în faţa sufletului
şi a divinităţii".
JEAN-PIERRE AUGIER