08.10.2010

DESPRE INIŢIERE




           " De la bun început, să arătăm paradoxul. Iniţierea nu se gândeşte, ci se manifestă, se realizează, în afara oricărei liniarităţi propice gândirii, atunci când persoana se de-realizează. Iniţierea nu poate fi « întruchipată » decât într-o stare de ne-gândire. Tăcerea îi este necesară. Cu cât literatura consacră mai multe pagini acestui subiect, cu cât ordinele aşa-zis iniţiatice se înmulţesc, cu atât mai puţin întâlnim « iniţiaţi », iar « iniţiabilii », înşişi sunt, şi ei, tot mai rari. Şi apare momentul confuziei atunci când iniţierea determină începerea contopirii cu Fiinţa .
            Iniţierea este prin însăşi natura sa indefinibilă, indescriptibilă, precum Spiritul. Este vorba întotdeauna despre Iniţiere în propria natură originală, sau în realitatea ultimă, ori în Adevăr, în Absolut, în Divin, în ceea ce Există, prea puţin contează cuvintele, tocmai pentru că, « acolo », nu există cuvinte.
            Şi totuşi, este posibil să abordăm prin cuvinte, dacă nu Iniţierea însăşi, cel puţin iniţiaticul, tendinţa omenească spre « mai mult decât omenesc », adică ne-condiţionantul ? Conceptul de iniţiere ne-ar putea da atunci, poate, presentimentul sau intuiţia iniţiaticului, care este în acelaşi timp misterios, ezoteric şi poetic şi ne-ar putea ajuta să ne definim demersul iniţiatic în vederea elaborării unei manieri pragmatice de abordare a iniţierii, care lipseşte cu desăvârşire în Occident. Cu condiţia de a ne aminti că tot ce este scris aici este în întregime fals sau mai degrabă, nu este nici adevărat nici fals. O  parte a acestor rânduri va fi poate de folos spiritului perseverent care vrea să încerce aventura căutării, singura aventură valabilă, însă esenţialul se va afla printre rânduri, printre cuvinte, printre litere, în spaţiile albe.

            Ştiinţa, arta şi iniţierea pun, à priori, o aceeaşi întrebare : De ce trebuie să existe « ceva » în loc de nimic ? În timp ce ştiinţa încearcă să răspundă cercetând acest « Ceva »,  sondându-l in abstracto, - « Ştiinţa nu dovedeşte, ea cercetează » ne avertizează filosoful Bateson, - arta îl învăluie sau îl exaltă pentru a-l interoga mai bine in facto, uneori chiar cu disperare, în timp ce iniţierea răspunde la întrebare dizolvând-o în experienţa totală a Marelui Nimic. Ştiinţa şi iniţierea au în comun rigoarea, nimic mai mult, în vreme ce arta şi iniţierea nu îşi împart altceva decât nebunia controlată, nebunie ce permite depăşirea limitelor persoanei condiţionate.

            Se întâmplă ca pe pământul sau în cerul Tradiţiei să fie menţionate patru grade ale iniţierii. Căutarea poate, prin urmare, să fie exprimată astfel :
            Pot să percep, în chip total şi imediat, că eu sunt Absolutul sau, mai corect, « Eul » este perceput de Absolut şi totul s-a terminat, nu mai este nimic de făcut, căci a exista,  şi nici măcar asta, este de ajuns. Nimic nu ne pregăteşte pentru această experienţă definitivă, nici o şcoală, nici un exerciţiu. Este un accident sau o graţie a Adevărului.
            Nu percep Absolutul, dar îl presimt prin intermediul perceperii jocului divin al energiei şi al conştiinţei. Învăţ atunci regulile acestui joc, abandonând orice pretenţie de a-l controla, până ce devin un creator liber, disponibil pentru a trăi experienţa Absolutului.
            Nu percep jocul energiei şi al conştiinţei, şi atunci respect şi practic ritualurile, le integrez simbolismul şi studiez învăţătura formală care le însoţeşte.
            Nu percep sensul ritualului în cadrul ceremonialului, şi atunci mă dedic îmbunătăţirii societăţii în care trăiesc şi perfecţionării fiinţei omeneşti.

            Fiecărei din aceste categorii îi corespund anumite expresii tradiţionale, pe care le numim de cele mai multe ori societăţi secrete sau ordine iniţiatice, şi care îşi asumă, în mod mai mult sau mai puţin fericit, funcţii exoterice, mezoterice sau ezoterice. Trebuie să facem distincţie între organizaţiile formale, care sunt întotdeauna omeneşti şi deci condiţionate, funcţiile acestora, care indică anumite procese, şi căile, « ne-omeneşti » şi ne-condiţionate.

            O organizaţie este întotdeauna, de fapt, înscrisă într-un timp, un spaţiu şi o cultură. Aceste « date » sunt inevitabile şi condiţionează în mod clar forma pe care o va lua societatea iniţiatică. Ca orice organizaţie, o societate iniţiatică, în mod ideal concepută pentru a servi la eliberarea fiinţei umane şi a însoţi demersul iniţiatic al indivizilor şi al grupurilor, poate deveni o nouă închisoare. Progresiv, obiectul iniţiatic va fi abandonat pentru un cu totul alt obiectiv, cum ar fi propăşirea organizaţiei, extinderea influenţei sale, accentuarea puterilor acesteia. Dacă există o profanare, aceasta este tocmai alunecarea din iniţiatic în politic, sacrificarea căutării ideii de a Fi » în favoarea celor de « a avea » şi « a face », abandonarea verticalităţii în beneficiul teritoriului şi a puterii. O societate iniţiatică este în serviciul membrilor săi, nu invers, iar aceştia nu trebuie să ezite de a extrage din ea tot ce are mai bun, pentru a o părăsi apoi şi a-şi urma căutarea în alte părţi şi în alt fel.
            În Kali-yuga, societăţile devin închistate şi degenerează foarte repede. Ar fi înţelept şi benefic ca ele să nu supravieţuiască întemeietorilor lor, celor mai buni discipoli ai acestor societăţi revenindu-le misiunea de a înfiinţa propria lor organizaţie, ea însăşi efemeră.

            Formal, tradiţiile se pun de acord în a distinge trei tipuri de organizaţii tradiţionale : externe, semi-interne şi interne. Să vedem, pe scurt, care sunt caracteristicile acestei clasificări, care este independentă de natura şi scopul respectivelor organizaţii.


Un eseu despre tipologia funcţională a societăţilor iniţiatice ne poate ajuta să creionăm  un fenomen universal, prezent din antichitate în aproape toate culturile.
Societăţile secrete îndeplinesc trei funcţii esenţiale, deopotrivă distincte şi complementare, pe care noi le numim exoterică, mezoterică – sau uneori exo-ezoterică - şi ezoterică.

Funcţia exoterică este mai întâi de natură terapeutică. Ea vizează restabilirea în cazul fiecărui individ, a alinierii, a congruenţei, între corp, emoţie şi gândire. Este vorba de reconcilierea persoanei cu ea însăşi şi cu mediul său. Această funcţie implică o componentă culturală sigură, pentru că persoana este invitată să studieze, să mediteze, şi, pe cât posibil, să integreze un model al lumii, calificat drept spiritual, care îi permite să găsească un răspuns satisfăcător pentru planul mental şi liniştitor pentru inimă, la marile probleme pe care viaţa i le pune permanent. Respectiva funcţie, importantă pentru individul care beneficiază de pe urma ei, este de asemenea reglatoare pe plan social. Ajutând individul să-şi găsească un echilibru în această lume, aşa cum este ea, societăţile secrete de acest tip favorizează stabilitatea şi evoluţia lentă a sistemelor politice, economice şi sociale dominante. Franc-masoneria de astăzi ilustrează perfect acest din urmă punct. În perioadele de criză, ele sunt, dimpotrivă, vectori ai schimbărilor din societate. Să ne gândim la Mişcarea Cosmică din Rusia, care a fost un creuzet pentru ideile revoluţionare. Societăţile secrete exterioare -  dar mai putem vorbi în acest caz de societăţi secrete ? -  îndeplinesc deobicei numai această funcţie exoterică, chiar dacă de multe ori ele pretind că îndeplinesc şi o funcţie  mai ezoterică. Să observăm că, uneori, din contra, în raport de context şi de politica organizaţiei, ele se feresc de orice ezoterism, demonstrând astfel îndepărtarea lor radicală de toate virtuţile iniţiatice, precum în cazul Marelui Orient al Franţei, de pildă, dar şi al Marii Loji a Franţei, care îşi avertizează în mod regulat membrii să nu ia parte la ceea ce ele numesc ezoterismul scandalos, sau îl combat din răsputeri. Precum René Girard, să amintim că un scandal este un obstacol care atrage în mod irezistibil. Este vorba despre comportamente enantiodromice[2] ce se succed straniei interdependenţe a contrariilor, menţionată deja de Heraclit.

Funcţia mezoterică ar trebui să fie asumată de unele societăţi, mai puţin numeroase şi mai închise decât precedentele, constituite deja ca adevărate şcoli tradiţionale. Ele se străduie să le dea elevilor calificările de bază, indispensabile pentru cei ce vor dori să abordeze o cale reală. Aceste calificări pot varia în funcţie de curentele tradiţionale. Astfel, în cazul curentului rozicrucian, vor fi cerute cunoaşterea şi stăpânirea « înaltelor ştiinţe » din Trivium Hermeticum, adică alchimia, astrologia şi magia. Însă independent de materia şi de tehnicile operative propuse, două imperative tehnice vor caracteriza această funcţie şi se vor regăsi invariabil în toate organizaţiile de acest fel, căci ele condiţionează realitatea operaţiunilor :

-         Experimentarea universului ca « răspuns » la o voinţă orientată în mod « absolut ». Obţinerea unui răspuns al universului este, în acest caz, calitatea, sau chiar definiţia, după spusele lui Giordano Bruno, a Magului, a celui care întruchipând voinţa, face să răspundă universul. Nu este vorba, desigur, de voinţa personală, fruct al dorinţei, ci de Vrerea creatoare a fiinţei născute în sânul Tăcerii.

-         Căutarea stării obiective. Pentru a lămuri ce înţelegem prin stare obiectivă şi prin  trezire spirituală, îl vom cita pe Ouspensky[3] :

"A treia stare de conştiinţă este trezirea sinelui, sau conştiinţa de sine, conştiinţa propriei fiinţe. Se admite, deobicei, că avem această stare a conştiinţei, sau că o putem avea după bunul nostru plac. Ştiinţa şi filosofia actuală nu au remarcat că, de fapt, noi nu posedăm  această stare a conştiinţei, şi că simpla noastră dorinţă este incapabilă de a o crea în noi-înşine, oricât de mult ne-am dori acest lucru.
A patra stare de conştiinţă este conştiinţa obiectivă. În această stare, omul poate vedea lucrurile aşa cum sunt. Uneori, în stările sale inferioare de conştiinţă, el poate avea străfulgerări ale acestei conştiinţe superioare. Religiile tuturor popoarelor conţin mărturii despre posibilitatea apariţiei unei asemenea stări de conştiinţă, pe care o numesc "iluminare" sau altfel, şi spun că este indescriptibilă. Însă singura cale corectă spre conştiinţa obiectivă trece prin dezvoltarea conştiinţei sinelui. Un om obişnuit, adus artificial la o stare de conştiinţă obiectivă şi readus apoi în starea sa normală, nu îşi va aminti nimic şi va crede pur şi simplu că şi-a pierdut cunoştinţa pentru un timp. Însă, în starea de conştiinţă a sinelui, omul poate avea străfulgerări de conştiinţă obiectivă, a cărei amintire o păstrează.
A patra stare de conştiinţă este total diferită de precedenta, fiind  rezultatul unei creşteri interioare şi a unei munci îndelungate şi dificile asupra sinelui.
Cu toate acestea, a treia stare de conştiinţă constituie un drept natural al omului aşa cum este el şi, dacă omul nu o posedă, asta se întâmplă numai pentru că trăieşte în condiţii de viaţă anormale. Fără nici o exagerare, putem spune că în epoca actuală a treia stare de conştiinţă nu apare la om decât prin străfulgerări foarte scurte şi rare, fiind  imposibil să o permanentizăm fără un antrenament special.
Pentru marea majoritate a oamenilor, chiar şi pentru cei culţi şi având exerciţiul gândirii, principalul obstacol pe calea cunoaşterii sinelui este faptul că ei  cred că  au ajuns să o posede deja…"

Această referire la o stare centrală a fiinţei, la o axă a lumii, la un Regat al Centrului, este comună tuturor tradiţiilor, iar importanţa sa este considerabilă, atât din punct de vedere tehnic, cât şi practic. Astfel, Maestrul Mason este primit în Camera de Mijloc, aluzie la un Regat al Centrului, accesibil celui care poate să nu mai gândească universul prin jocul reprezentărilor multiple, pentru a percepe Universul, sau să părăsească lumea diluată a lui « a avea » şi « a face » pentru cea a lui « a exista ». Procesul de trezire a sinelui provoacă o distrugere a identificărilor şi a cristalizărilor mentale, şi, ca urmare, credinţele care au subjugat personalitatea profană, Persona, masca, vor fi distruse în cursul acestei căutări a existenţei. Puţini sunt cei pregătiţi să renunţe la reprezentările pe care le au despre ei înşişi şi despre lume, produse ale multiplelor lor condiţionări, surse a suferinţelor, dar şi a câtorva plăceri efemere.
În timp ce şcolile exoterice se adresează persoanelor şi caută să satisfacă nevoile de apartenenţă şi de recunoaştere ale acestora, societăţile mezoterice îndepărtează progresiv persoana pentru a lăsa loc liber fiinţei. Operativităţile nu pot fi puse în aplicare în domeniul personal, ci în zona tăcerii, în ne-condiţional. Atunci, operativitatea devine o adevărată artă, iar operantul, eliberat de orice nevoie şi de orice căutare a unui rezultat, operează pentru frumuseţea şi bucuria gestului însuşi.

Funcţia ezoterică nu ar trebui să privească decât fiinţele autonome. Autosnomos înseamnă "cel care îşi dă singur propriile legi". Aceasta înseamnă a ieşi din cercul identificărilor, diluţiilor, reprezentărilor şi cristalizărilor mentale, pentru a ajunge în Centrul unde pur şi simplu "sunt" sau "exist". A nu mai "fi trăit" pentru a trăi. Numai în Centru ne putem da singuri propriile legi, putem fi autonomi. Şi numai prin Centru, Axă a Fiinţei, se pot realiza Teurgia şi Alchimia. Probabil, calificativul iniţiatic ar trebui rezervat funcţiei ezoterice. Nu folosim aici cuvântul ezoterism ca termen generic, pentru a desemna numeroasele mişcări care se ocupă de spiritualitate, de hermetism sau de ocultism, ci în mod specific, pentru a distinge între ceea ce priveşte nespusul şi incomunicabilul şi ceea ce nu este accesibil decât prin experienţă directă. Societăţile cu adevărat ezoterice, cel mai adesea colegiale, sunt concepute ca adevărate  laboratoare de cercetare. Ele îşi conduc adepţii către etapele finale ale Căilor adevărate. Calea Trezirii Spirituale, Calea Corpului Glorios, Calea Pietrei spre Roşu, Calea Esenţială, Calea Extremă, există numeroase denumiri pentru a desemna această fază în care individul, eliberat de tot ce este omenesc, eliberat chiar şi de eliberare, accede cu adevărat la nemurirea conştientă şi devine un zeu, comparativ cu fosta lui condiţie omenească. În acest stadiu, este aproape deplasat să vorbim despre organizaţii, sau despre societăţi, creaţii ale omului, termenii de Adunare (ekklesia), de Ordin în sens sacerdotal al cuvântului fiind mai potriviţi. Adevăratele ordine interne sunt, în majoritate, structuri « flotante », care apar şi dispar, se ivesc ici şi colo, trecând cu uşurinţă de la o formă la alta. Ele au integrat nepermanenţa ca mod de funcţionare structural. În realitate, nu există cu adevărat şcoli ezoterice, ci Filiaţii în care legătura dintre maestru (cel care stăpâneşte arta şi disciplina, şi care poate fi un personaj colectiv) şi elev sau discipol (cel care pune în aplicare disciplina pentru a atinge desăvârşirea artei), constituie baza acestei munci finale şi foarte interioare. Numele acestor filiaţii, adunări şi ordine « şerpuitoare », apar şi dispar, sunt rareori rostite, şi rămân necunoscute, chiar şi de istoricii ezoterismului.

În unele cazuri, mai puţin izolate decât am putea crede, Filiaţiile, vehicule ale Căilor secrete, sunt păstrate în cadrul unor tradiţii familiale, aparţinând uneori unor familii de aristocraţi sau de oameni ai bisericii, deşi acest lucru nu este obligatoriu şi se întâmplă din ce în ce mai rar. Familia privită ca o şcoală iniţiatică este, într-adevăr, un concept foarte tradiţional. Astfel, maestrul indian Krishnamacharya, deţinătorul filiaţiei pitagoreice indiene, a dezvoltat o întreagă învăţătură ce are drept scop transformarea familiei într-o şcoală ezoterică. În Italia, familiile aristocratice din Veneţia sau din Florenţa erau depozitarele unui secret iniţiatic. Villiers de l’Isle Adam vorbeşte explicit despre acest lucru în romanul său cu cheie Isis. Chiar şi astăzi, anumite operaţiuni sunt făcute numai în cercul restrâns al unei familii, uneori lărgit, din motive tehnice, prin participarea unor prieteni apropiaţi, aşa cum se întâmpla, în vremuri antice, străvechi, în familiile hanilor sau ale faraonilor.

Clasificarea societăţilor iniţiatice în trei funcţii şi trei forme este clasică. O regăsim de exemplu la Fernando Pessoa. În Drumul Şarpelui, Pessoa distinge trei ordine : un Ordo Serpentes, un Ordo Solis şi un Ordo Sebastica, care ar fi « ocult şi fără manifestare exterioară ». Totodată, examinând această dublă împărţire, în societăţi externe, semi-interne, interne, respectiv cu funcţii exoterice, mezoterice, şi ezoterice, putem cădea cu uşurinţă în capcana obişnuită care afirmă că societăţile externe îndeplinesc funcţia exoterică, societăţile semi-interne - funcţia mezoterică, iar societăţile interne funcţia ezoterică. Ar fi comod să le împărţim astfel, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu ar fi pe deplin greşit. Astfel,  obedienţele masonice, numeroasele organizaţii rozicruciene şi ordinele martiniste şi-ar găsi locul în cadrul societăţilor externe, exoterice, cu o diferenţiere după mărime : obedienţele masonice servesc drept bazin de selecţie pentru societăţile semi-interne, în timp ce ordinele martiniste sunt o platformă în care se regăsesc, într-o manieră colegială, cercetători ai unor orizonturi diferite. Şi unele, şi celelalte nu reprezintă, desigur, numai atât. Vom aşeza în a doua categorie ordine ca Frăţia Templieră şi Magică a lui Myriam, Ordinul Golden Dawn (Zorile de Aur),  diversele ordine pitagoreice, Ordinul Kabalistic al Rozei-Cruci, Ordinul Roza-Crucii Orientului, între altele, şi până şi câteva obedienţe masonice deosebite, ca Ritul Filosofic Italian sau Marele Sanctuar Adriatic. Şi ne vin chiar în minte şi câteva nume din a treia categorie, precum Ordinul lui Osiris, Ordinul lui Mantos, Ordinul Fraţilor Iniţiaţi din Asia, Hermetic Brotherood of Luxor (Frăţia Hermetică din Luxor) sau Ordinul Roza-Crucii de Aur a Vechiului Sistem. Însă nu trebuie să uităm caracterul imprevizibil şi absolut liber al căutării, şi incertitudinea construcţiilor umane.

Este important să dăm întâietate căii iniţiatice în faţa organizaţiei, oricare ar fi aceasta, ultima nefiind decât învelişul sau vehiculul de moment al celei dintâi. Ar fi poate potrivit, prin urmare, să ne întoarcem la etimologie pentru a face o nouă distincţie. Cuvântul  iniţiere provine din latinul initiatio care traducea, la rândul său, în epoca greco-romană, cuvântul grec telete. Or, în timp ce cuvântul initiatio exprimă ideea de trecere (cercetătorii nu reţin, de altfel,  din iniţiere decât ritualul de trecere), telete vehiculează ideea de realizare, de împlinire. În vreme ce  initiatio se bazează pe imitare şi repetiţie, care stau la temelia  ritualurilor, telete este fondată pe « eliberarea eliberării », după spusele lui Nikos Kazantzakis. Orice cale începe acolo unde se opresc imitarea şi repetiţia, fiind chiar o abandonare a formelor, inclusiv a formelor sacre care sunt ritualurile, pentru a pătrunde în Adevăr. Demersul iniţiatic prevede o trecere obligatorie, care marchază renunţarea la imitatio, pentru  lua calea inventio, în care fiecare gest, fiecare răsuflare, fiecare clipă sunt în acelaşi timp în întregime noi, desăvârşite, unice. Iniţiatul este o fiinţă goală şi liberă, dezgolit şi eliberat de toate chingile culturale sau religioase, de toate condiţionările omeneşti, o fiinţă înconjurată de tăcere, uşurată de povara limbajului, vehiculul predilect al condiţionărilor. Iniţiatul nu are nevoie să definească « lucrul ». El este Lucrul însuşi. Este chiar jocul energiei şi al conştiinţei, jocul impersonal.

Am dori să încheiem aceste rânduri menţionând simbolul însuşi al iniţierii şi mitul cel mai semnificativ al Tradiţiei iniţiatice occidentale, cel Rozi-Crucian. Prezenţă constantă şi axă a scenei hermetiste europene începând cu secolul al XVII-lea, prin multiplele sale exprimări culturale, Rozi-Crucianismul rămâne nedefinit ca Spirit, poate tocmai pentru că propria sa natură este Spiritul. El este, pe lângă metafora creatoare cea mai fecundă a Tradiţiei occidentale, o metafizică şi o filosofie a căutării, sau, cum am spune astăzi, o metafizică şi o filosofie a trezirii spirituale. Acestea vin să sprijine, atât cât pot să o facă, după o propedeutică riguroasă, o asceză, o poetică, o tekhnê, care vor să înscrie Spiritul în formă pentru a se putea folosi mai bine de aceasta din urmă, eventual printr-o teurgie, o alchimie, metalică sau internă, dar nu în mod obligatoriu. Templul Rozi-Crucian este un loc-stare aflat peste tot şi nicăieri, iar spiritul lui Elias Artista, îngerul păzitor al Rozi-Crucienilor, Suflarea sa, transformă căutătorul într-un călugăr roşu. El este singur şi complet prin el-însuşi, căci este Unul, autonom, şi îşi dă singur propriile legi, un artist singuratic al vidului şi al plenitudinii, un maestru a tot şi nimic care a ales alternativa nomadă. Căutarea Roza-Christului este întotdeauna necondiţionată, liberă, atât pe drumul său cât şi în Orientul căruia îi aparţine.
            Ergon sau Parergon, unul prin celălalt, celălalt prin unul, Fulgerul lui Elias Artista pecetluieşte ceea ce s-a înfăptuit în Christos, Christos nefiind înţeles aici în sensul său religios, de uns care adună laolaltă, care re-leagă, ci în sensul solar al Absolutului. Este întotdeauna vorba de a fi orientat către, şi hrănit de acest Absolut, trasând astfel axa Existenţei pe care o vehiculează Sophia, axă în jurul căreia se înfăşoară drumurile şerpuite ale Adevărului. Aceste drumuri nesigure, care apar sub picioarele călătorului şi se şterg în urma sa, se fixează în intervale inevitabile : Agape, Alèthéia, Askêsis, Eros, Ethos, şi alte câteva, pentru a creiona o Geometrie superioară a Înţelepţilor, o ştiinţă a Intervalului. Nu este un drum spre tăcere, nici un drum tăcut, ci Tăcerea care merge pe drum. Trebuie să înţelegem prin asta cerinţa tehnică a trezirii sinelui, a prezenţei întru sine, a intensităţii conştiinţei în marele joc al energiei, deopotrivă răspuns definitiv şi chemare a Graţiei. Extrem de inspiranta metaforă Rozi-Cruciană transmite posibilitatea unui "nu încă posibil" actualizată în clipa care trece printr-o Dragoste inefabilă ce deschide astfel un nou Eon. Nu este sugerată aici o formulă poetică, ci o practică, extrem de vie, dar întotdeauna la fel de greu de atins şi de realizat.

            Ultima problemă, nu dintre cele mai uşoare, cel puţin în aparenţă : unde să căutăm, la acest început de mileniu, Iniţierea ? În Sine. Prin Sine. Şi unde încă ? În Natură, pe Pământ, în spiritul Apei, în spiritul Aerului, în Foc... În raportul neaşteptat şi creator întreţinut cu  Feminitatea... În avangarda artistică… În fiecare întâlnire… liberă de orice constrângere, departe, foarte departe, de toate tiparele omeneşti. Aventură paradoxală şi plină de  Iubire".

 
Remi Boyer

04.10.2010

EGREGORUL




Fiecare grupare, fiecare mişcare religioasă, politică, artistică, fiecare ţară, formează un egregor. Un egregor este o fiinţă psihică emanată de o colectivitate, format din gândurile, dorinţele, fluidele tuturor membrilor care lucrează în acelaşi scop. Fiecare egregor are culorile sale, formele sale particulare: pentru Franţa, cocoşul, pentru Rusia ursul, etc. Altfel spus, egregorul este sufletul colectiv, sau, în accepţiuna lui Freud, inconştientul colectiv. În cele ce urmează, scriitorul american Piers Vaughan ne invită la o călătorie spre propriul nostru egregor. O provocare pe care am acceptat-o cu entuziasm. (N.Red.)

Introducere

"Aţi păşit vreodată într-o biserică veche, o catedrală impunătoare, ori într-o venerabilă moschee sau o sinagogă frumos împodobită, şi aţi simţit o prezenţă ?  Nu mă refer la prezenţa ubicuitară a lui Dumnezeu, ci mai degrabă la acea atmosferă care pare a fi mai mult decât suma părţilor sale.  Gândiţi-vă că aţi fi în vacanţă, sau proaspăt mutaţi înr-un oraş, şi păşiţi într-o biserică locală duminică dimineaţa.  Puţini dintre noi nu resimt acea emoţie puternică, de a fi bineveniţi, de parcă am fi acasă; sau dimpotrivă, uneori poate apărea un sentiment stânjenitor, ca şi cum am fi dat buzna într-o petrecere privată a cuiva, şi, după puţine minute, vom pleca în grabă spre un alt loc, mai primitor. Această senzaţie nu are nici o legătură cu prietenia arătată de cei ce ne întâmpină în pragul uşii. Pare că transcede cumva contactul personal. Este ca şi cum clădirea însăşi ar conţine o atmosferă cu care fie suntem armonizaţi, fie nu.
În timp ce cuvântul egregor sau egregoriu nu a fost folosit decât începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, ideea exprimată de acesta există de multă vreme.  Cu siguranţă, prezenţa sa este simţită mai puternic în locuri legate  de civilizaţiile antice, în care oamenii se adunau pentru a marca un ţel comun. Deşi un egregor nu este o manifestare religioasă, nu trebuie să ne surprindă faptul că el este deseori asociat cu aşezăminte de acest fel.  Este greu să nu fii emoţionat văzând, de pildă, Biserica Sfântului Mormânt, Catedrala Notre Dame, sanctuarul de la Stonehenge sau templele din Machu Picchu.  Dar putem găsi egregorii şi în locuri fără conotaţie religioasă: Colosseumul din Roma, Turnul Londrei, cascada Niagara, Marile Canioane….
Egregorul nu este o invenţie a vreunui adept al mişcării  New Age, nici nu se află ascuns undeva ‘acolo sus’ printre farfurii zburătoare şi fantome:  este ceva ce am simţit cu toţii. Dar ce anume ?
În acest articol vom folosi o definiţie “de lucru” a egregorului.   Vom continua prin a discuta cum poate fi creat şi întreţinut acesta, şi cum poate fi distrus.  Vom analiza câteva exemple de egregorii, înţelegându-le funcţiile principale. În fine, vom discuta despre egregor în contextul Societăţilor Ezoterice.


Definiţie

Robert Ambelain, în cartea sa Kabbala practică, spune: “Numim Egregor o Forţă generată de un puternic curent spiritual, hrănită mai târziu la intervale regulate...”.  L. S Bernstein ne-a oferit termenul mult mai prozaic de “formă a unui grup”.
Un egregor, este, aşadar, creat de oameni, nu de zei, deşi unii cred că şi alte entităţi ne pot ajuta să îl generăm.  Să nu ne lăsăm înşelaţi de termenul “spiritual” din definiţia lui Ambelain:  el îl foloseşte în opoziţie cu cel de ‘fizic’.  Nu este o creatură fizică, nici un organism viu, independent; ci mai degrabă o entitate artificială, care nu numai că este creată printr-o idee comună, ci trebuie să fie hrănită în mod regulat pentru a nu dispărea. 
Ambelain ne dă un exemplu extrem de clar atunci când vorbeşte despre Corpul lui Christos, Ierusalimul ceresc,  Biserica mistică – toate fiind folosite pentru a descrie inima marelui curent spiritual al Catolicismului.  Protestantismul, Islamul, Budismul şi Francmasoneria au şi ele egregorii.  La fel, principalele ideologii politice.  Din aceasta putem trage concluzia că un egregor, find o creaţie pasivă, poate fi atât bun cât şi rău !
Marele psiholog Jung a propus ideea de inconştient colectiv, iar egregorul  este, într-o oarecare măsură, un concept similar, întrucât sugerează o legătură inconştientă a minţilor într-un întreg mai mare.  Pe de altă parte, cel dintâi este rezultatul unui proces pasiv, în timp ce crearea unui egregor cere o acţiune pozitivă, după cum vom vedea.  Acesta ar putea fi mai apropiat de ideea lui Jung despre arhetipuri, deşi şi acest cuvânt şi-a extins înţelesul de-a lungul timpului, ajungând să ia aproape toate sensurile pe care vrem să i le atribuim.
Am mai putea găsi un indiciu în titlul cărţii lui Ambelain: Kabbala Practică.  Oglindind ideea Platonică potrivit căreia capacitatea noastră de a crea o abstractizare mentală a unui obiect, de exemplu un ‘scaun’, provine din ideea noastră despre un ‘scaun perfect’ care ne este dată de Dumnezeu, Kabbala sugerează existenţa mai multor lumi, din ce în ce mai aproape de perfecţiune, ce coexistă cu a noastră.  În vârful acestora, ca să spunem aşa, se află Aziluth, numită uneori Lumea Arhetipurilor (mai mult ca sigur după epoca lui Jung !) în care modelele perfecte sunt găzduite pe bolta cerească.  Mult, mult mai jos, este Assiah, lumea materială în care trăim noi, unde operele omului sunt infinit inferioare modelelor originale, deşi purtăm imaginea lor fidelă în interiorul nostru, şi ne străduim s-o realizăm în felul nostru imperfect. 
            Dacă suntem deci de acord că un egregor este o creaţie omenească, afirmaţie pe care o vom lămuri mai departe, şi că poate prin urmare fi creat, păstrat şi distrus, cum se realizează aceste operaţiuni ?


Crearea, Păstrarea, Distrugerea

Un egregor ia naştere prin însumarea voinţei celor care îl creează.  Aceasta necesită un concept unic, un efort dirijat şi multă energie.  Mai întâi, pentru a forma un egregor, trebuie ca oamenii care îl creează să fie uniţi de un scop comun.  Un egregor poate fi mare sau mic: o mână de oameni pot crea un egregor adevărat, chiar dacă slab.  Probabil că cea mai mică unitate care îl poate genera este familia. Maurice Barrès spunea: “Blazonul unei familii foarte vechi este amuleta sa, iar arborele ei genealogic – lanţul său magic.  Descendenţii acesteia simt că formeză o singură Fiinţă[1]”.  Iată o descriere elocventă a unui clan care formeză un egregor!  Cultul Oriental al familiei, sau chiar şi credinţele din timpul Imperiului Roman în unitatea familiei, sau zeii casei, precum Larii şi Penaţii sunt alte exemple de egregor familial.  Cu toate acestea, în mod obişnuit, ideea de egregor presupune o creaţie mult mai largă.  Efortul creării sale trebuie direcţionat, şi acest lucru este aproape întotdeauna realizat de unul sau mai mulţi lideri ai grupului, care este deobicei un vizionar. Astfel, marile religii, marile mişcări politice sau filosofice, au fost iniţiate de conducători iscusiţi – cărora le-au urmat, adesea, alţii, mai puţin competenţi. Din fericire, acest lucru este mai puţin important, căci odată ce egregorul s-a format şi imaginea sa a fost creată, el necesită mult mai puţin efort pentru a se menţine, decât cel depus pentru a lua fiinţă. Dacă Colosul din Rhodos a avut nevoie de viziunea unui geniu pentru a fi proiectat şi construit, odată ce a existat, a devenit întruchiparea focalizată a puterii şi autorităţii acelei naţiuni, creându-se astfel imaginea egregorului din Rhodos.  Însă un egregor  nu poate fi creat printr-o contemplare pasivă, ci prin punerea în comun a multor energii active.  Atunci când vedem imagini ale Pieţii Sf. Petru din Vatican plină ochi cu credincioşi, mulţimea din Piaţa Roşie moscovită defilând de ziua muncii, ori petrecăreţii din Times Square în Noaptea de Revelion, putem observa cât de mare este puterea unui gând ce îmbracă o formă comună atâtor oameni.
Totuşi, un egregor nu are nevoie nici de mulţimi numeroase, nici de eforturi emoţionale ieşite din comun pentru a fi creat. Focalizarea este mai importantă decât o atmosferă generală încărcată de emoţie, iar câţiva oameni care se focalizează în mod corespunzător sunt la fel de eficienţi ca manifestările agitate ale unei mulţimi isterice.  Egregorul societăţilor iniţiatice este atât de puternic, pentru că nici un strop de energie nu se pierde.
Am afirmat mai devreme că egregorul este mai ales o creaţie omenească. Totuşi, pot fi şi excepţii.  Reamintindu-ne cele spuse despre Biserica Mistică, probabil că şi alte entităţi, pe lângă oameni, au contribuit la formarea egregorului acesteia.  Nu scrie în Cărţile Sfinte ale tuturor popoarelor că îngerii şi arhanghelii cad în genunchi în faţa Tronului Ceresc şi îl venerează ? Şi oare cântecul Marelui Arhitect nu vibrează prin creaţie în Armonia Sferelor ?  Nu contribuie toate aceste entităţi la egregorul Credinţei ?
Odată creat, un egregor trebuie să fie hrănit pentru a supravieţui. După cum am spus, energia necesară acestui lucru este mult mai mică decât cea cheltuită pentru înfiinţarea sa, dar oricum, el trebuie hrănit din timp în timp pentru a se menţine. De aceea întâlnirile celor care l-au generat sunt atât de importante, fie ele slujbe religioase, parăzi militare sau adunări populare. Acestea sunt deobicei conduse de o mână de oameni, pentru că întreţinerea unui egregor necesită întotdeauna un ‘cerc interior’ care să direcţioneze şi să focalizeze energia pentru a atinge scopul propus. Un asemenea lucru nu înseamnă că respectivul ‘cerc interior’ înţelege neapărat adevărata natură a ceea ce face – deşi asta se întâmplă de regulă în grupurile de iniţiaţi – ci mai degrabă că el asigură în mod instinctiv producerea energiei necesare.  Cel mai puternic mijloc de a produce energie este prin desfăşurarea unui ritual. Egregorul tuturor religiilor şi chiar şi cel al naţiunilor este menţinut prinr-un ritual repetat în mod regulat.  Să un uităm că, atunci când Rusia Comunistă a renunţat la monarhie şi a întors spatele bisericii ortodoxe, a fost nevoită să organizeze parăzi militare şi mari adunări populare, la fel de pline de pompă şi ritualuri, pentru a hrăni nou-creatul egregor.  Cât timp oamenii cred, egregorul va exista.
Să ne ocupăm acum de distrugerea unui egregor.  De ce ar vrea cineva să facă una ca asta?  Un egregor matur poate duce o existenţă relativ independentă. Când aşa ceva se întâmplă, rezultatul poate fi tragic.  Expresia “drumul spre iad este pavat cu bune intenţii” n-a fost niciodată mai adevărată.  Atunci când liderul vizionar al unei mişcări moare sau este ucis, iar mişcarea este preluată de alţii, ideile originale ale acesteia sunt de multe ori compromise sau, uneori, total schimbate.  Atunci, spunem că cei ce au preluat conducerea organizaţiei au dus-o către îndeplinirea propriilor scopuri meschine, fiind împinşi de lăcomie ori răutate. Dar nu s-ar putea oare ca egregorul însuşi să-i conducă pe căi greşite ?  Iată o întrebare la care trebuie să medităm..
Cel mai eficient mod de a anihila repede un egregor este prin folosirea focului.  Dacă cineva poate distruge definitiv un egregor, acesta va dispărea imediat.  În Egiptul antic, eliminarea unui cult se făcea prin ştergerea oricărei urme a acestuia, aşa cum s-a petrecut cu Al-Amarna sau în cazul  dărâmării monumentelor lui Ahkenaton.  Pe de altă parte, Romanii nu ştiau că numai aruncarea în foc distruge un egregor, în timp ce sacrificiul sângelui îl întăreşte:  o lecţie cunoscută de cele mai multe religii!  Astfel, vărsarea sângelui martirilor Creştini a avut ca efect întărirea egregorului acestora, fapt care le-a asigurat victoria.  În acelaşi timp, se pare că Inchiziţia cunoştea bine aceste lucruri, întrucât i-a ars pe rug cu eretici şi cărţile acestora, pentru a fi sigură de dispariţia completă a ereziei.  Găsim ecouri ale unui asemenea mod de gândire în arderea Bibliotecii din Alexandria, şi în Kristallnacht, Noaptea Oglinzilor sparte, din 9 Noiembrie 1938, când sinagogile din toată Germania şi Austria au fost distruse, iar operele ‘subversive’ au fost puse pe foc în mijlocul străzilor.

Câteva Exemple


În istorie, egregorul a fost reprezentat în mai multe moduri.  În exemplele religioase pe care le-am dat mai înainte, am văzut biserica precum o Mireasă, ori ca pe un Oraş strălucitor, sau ca două mâini unite în rugăciune.  Steagul este un instrument comun multor egregorii, atât religioase cât şi naţionale.  Drapelul Templierilor arăta că aceştia erau ‘drepţi şi buni cu prietenii lui Christos, dar groaznici şi nemiloşi cu duşmanii Săi’.  Ne aducem aminte de Secera şi Ciocanul din timpul comunismului sau de Vulturul Germaniei naziste – ambele semne ale unui egregor negru, născut din fanatism, emanate nu de minţi iubitoare cu gânduri pozitive, ci izvorâte din cele mai întunecate unghere ale minţii omeneşti.  Să ne amintim de spusele lui Winston Churchill: “luminile se sting în întreaga Europă”, cu referire la norii negri care ameninţau pe atunci continentul.
Adeseori antropomorfizăm un egregor.  Aşa se întâmplă cu Unchiul Sam în America, John Bull şi Britannia în Anglia.  Chiar şi idealurile supranaţionale îşi găsesc întruchiparea într-un egregor.  Gândiţi-vă la Justiţie, femeia legată la ochi care ţine în mână sabia şi balanţa.. Amintiţi-vă de Moarte, acel schelet cu o coasă.  Aduceţi-vă aminte de Război, Libertate, Dragoste.  Toate au o emblemă sau un semn distinctiv, fie el un lucru sau o persoană.  În multe cazuri această imagine este folosită ca o amuletă sau un talisman cu rol protector, în buna tradiţie a obiectelor de cult.  Privind-o, ne reamintim legătura cu ea şi ne simţim protejaţi.  Francmasonii au purtat la butonieră floarea de nu-mă-uita în toată Europa, pe timpul celui de-al Doilea război Mondial, atât ca semn al apartenenţei lor la Ordin, cât şi ca o provocare faţă de interdicţia impusă de nazişti. Chiar şi astăzi, purtăm  Trandafirul pe Cruce, Echerul şi Compasul, sau însemnul Martinist din motive care, ca să fim cinstiţi, reprezintă mai mult decât simpla afişare a unei insigne.
Există şi o latură întunecată a acestor lucruri.  În timp ce o persoană potrivită pentru un anumit egregor se va simţi cu adevărat ocrotită şi iubită, trebuie să ne amintim ce am spus la începutul acestui articol despre posibilitatea de a intra într-o biserică nouă sau într-o sinagogă şi a simţi pe loc că nu suntem bineveniţi. Egregorul poate să şi respingă oameni.  Acest lucru se poate întâmpla din două motive.  Se poate ca egregorul să se considere ameninţat de noul venit, şi atunci îl va face să se simtă stânjenit şi stingher, ba chiar va manifesta o oarecare ostilitate faţă de acesta, pentru a-i grăbi plecarea.  Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când persoana respectivă nu este pe aceeaşi lungime de undă cu ceilalţi membri, fapt ce ar putea duce la schimbarea caracterului egregorului – sau dacă aceasta nu a venit cu gânduri bune ori curate, şi trebuie exclusă. Al doilea motiv, mai des întâlnit, este acela că o persoană nu este suficient de matură spiritual sau emoţional pentru a fi pregătită să ia parte la acel egregor.  

Societăţile Ezoterice  şi Egregorul

Am descris şi examinat aici egregorul, i-am văzut definiţia, istoria şi felul în care poate fi creat. “Însă”, vă simt întrebându-vă: “Ce poate face el pentru mine ?  De ce să ne batem capul pentru a crea aşa ceva ?”
Până acum., acest articol a respectat tiparele unei comunicări teoretice sau academice despre egregor.  Nimic nu ne-a tulburat liniştea.  Nici urmă de magie ezoterică.  Acum însă vine partea din Zona Crepusculară !  Vom deveni extrem de practici şi de pragmatici.  Răspunsul este simplu dar profund, dacă sunteţi pregătiţi să meditaţi la implicaţiile sale.
Egregorul este o baterie, iar noi suntem celulele ei.
Când ne alăturăm unui Ordin iniţiatic, ne legăm de egregorul acestuia  şi devenim una din celulele care îl formează.  Dăm din puterea noastră egregorului, care este de fapt un depozit de energie, şi, în schimb, egregorul ne dă un sentiment al apartenenţei, izolând membrul de lumea exterioară, şi, fiind suma puterilor colective primite anterior, dă la rândul său putere şi tărie persoanei atunci când ea are nevoie, dacă aceasta ştie cum să benefícieze de ea.  De aceea simţim o armonie perfectă alături de ceilalţi membri ai societăţilor cărora le aparţinem.  De aceea, la vederea anumitor simboluri, precum un trandafir pe o cruce, sau un echer si un compas, inima ne bate mai tare în piept, în semn de mândrie şi de apartenenţă la ceea ce ele exprimă.  De aceea multe ritualuri includ un moment în care executanţii lor  formează un cerc, şi uneori îşi dau mâinile.  Egregorul este punctul central al proiecţiei şi o sursă de energie, iar noi formăm cercul care îl înconjoară.  Imaginea cercului este puternică pentru că sugerează un circuit, o protecţie, unitatea şi infinitul.
În Ordinele iniţiatice nu se creează o fiinţă antropomorfică, ci mai degrabă o forţă a binelui.  Atâta timp cât membrii lor aderă la principiile de bază ale acestora, ei vor menţine egregorul la fel de puternic pe cât a fost de la înfiinţarea respectivului Ordin.  Vorbim aici despre un egregor special, care nu este limitat de o limbă, sau de convingeri  politice sau religioase, ci este hrănit de oameni care fac eforturi deosebite pentru a lăsa acele convingeri în afara spaţiului în care se adună pentru a-l hrăni. Dacă l-am putea vedea – chiar şi cu ochii minţii – am fi probabil dezamăgiţi.  Pentru că el nu este în întregime plin cu o lumină aurie, căci în orice Ordin iniţiatic mai există şi oameni care vin pentru beneficii personale, care vor să aibă putere asupra celorlalţi, care se cred zei şi nu înţeleg sensul Adevărului. Însă aceştia, deşi mulţi, sunt totuşi o minoritate, iar culorile luminoase strălucesc şi prin umbrele vremelnice.  Să ne amintim că, dacă aceşti oameni nu ar fi bine intenţionaţi în adâncul inimii lor, ar fi respinşi de către egregor:  dar egregorul este îndeajuns de mare pentru a-i cuprinde şi pe cei câţiva care s-au concentrat puţin greşit.
Când suntem la pământ, când avem nevoie de tărie, când suntem singuri şi avem nevoie de cineva, cum ajungem la această minunată sursă de energie creată în folosul nostru ?  Prin aceeaşi metodă pe care omul a folosit-o dintotdeauna:  prin simbol.
Aşa că atunci când vrem să luăm acel strop de energie care să ne ajute să depăşim starea în care suntem, să ne oprim din orice activitate pentru o clipă, să fim calmi şi să ne desprindem, atât fizic cât şi mental, de grijile vieţii de zi cu zi, concentrându-ne asupra unei imagini precum cea a Trandafirului şi a Crucii, căreia îi vom cere să ne dea un strop din energia ei benefică şi tămăduitoare.  Să ne îndreptăm trupul şi să ne amintim de ziua în care am intrat ca o nouă “celulă” în marea baterie a vieţii, şi să conştientizăm încă o dată legătura noastră cu  Templul Spiritual, acel Templu care nu a fost construit de mâna omului… egregorul nostru".
Piers Vaughan


[1] Sursa acstui citat nu este menţionată:  l-am preluat din cartea lui  R. Ambelain “Kabbala Practică”, pag. 178.