NOŢIUNEA METAFIZICĂ DE LIBERTATE

 

Pentru a dovedi metafizic libertatea, e suficient, fara a ne impiedica de toate argumentele filozofice obisnuite, sa se stabileasca faptul ca ea este o posibilitate, deoarece posibilul si realul sunt identice din perspectiva metafizica. Pentru aceasta, putem mai intai sa definim libertatea ca absenta a constrangerii: definitie negativa in forma, dar care este pozitiva in fond, caci constrangerea este o limitare, adica o negatie veritabila. Or, in ce priveste Posibilitatea universala considerata dincolo de Fiinta, asadar ca NeFiinta, nu se poate vorbi de unitate, cum am spus mai sus, pentru ca NeFiinta este Zero-ul metafizic, dar cel putin, folosindu-se intotdeauna forma negativa, se poate vorbi de “non-dualitate”(advaita). Unde nu exista dualitate, nu exista in mod necesar nici o constrangere, acest lucru fiind suficient pentru a dovedi ca libertatea este o posibilitate, din moment ce ea rezulta in mod imediat din “non-dualitate”, care este evident scutita de orice contradictie.

    Acum, se poate adauga ca libertatea este nu doar o posibilitate, in sensul cel mai universal, ci si o posibilitate de a fi sau de manifestare; e suficient aici, pentru a trece de la NeFiinta la Fiinta, sa se treaca de la “non-dualitate” la unitate: Fiinta este “unul” (Unul fiind Zero-ul afirmat), ori mai degraba Unitatea metafizica insasi, prima afirmatie, dar si, chiar prin aceasta, prima determinatie. Unul este evident lipsit de orice constrangere, astfel incat absenta constrangerii, adica libertatea, se regaseste in domeniul Fiintei, in care unitatea se prezinta intr-un fel ca o specificatie a “non-dualitatii” principiale a NeFiintei; altfel spus, libertatea apartine si Fiintei, ceea ce inseamna ca ea este o posibilitate de a fi sau, conform celor explicate inainte, o posibilitate de manifestare, deoarece Fiinta este inainte de toate principiul manifestarii. In plus, a spune ca aceasta posibilitate este in mod esential inerenta Fiintei ca si consecinta imediata a unitatii sale, inseamna a spune ca ea se va manifesta, intr-un grad oarecare, in tot ce provine din Fiinta, adica in toate fiintele particulare, in masura in care ele apartin domeniului manifestarii universale. Numai ca, din moment ce exista multiplicitate, cum e cazul in ordinul existentelor particulare, e evident ca nu mai poate fi vorba decat de libertate relativa; si se poate lua in considerare, in aceasta privinta, fie multiplicitatea fiintelor particulare, fie cea a elementelor constitutive ale fiecareia dintre ele. In ce priveste multiplicitatea fiintelor, fiecare din ele, in starile sale de manifestare, e limitata de celelalte, aceasta limitare putandu-se traduce printr-o restrictie a libertatii; insa a spune ca o fiinta oarecare nu este libera in nici un grad, ar insemna ca nu este ea insasi, ca este “celelalte”, sau ca nu are in ea insasi ratiunea sa de a fi, chiar imediata, ceea ce, in fond, ar reveni la a spune ca nu este in nici un fel o fiinta veritabila. Pe de alta parte, de vreme ce unitatea Fiintei este principiul libertatii, in fiintele particulare ca si in Fiinta universala, o fiinta va fi libera in masura in care va participa la aceasta unitate; altfel spus, ea va fi cu atat mai libera cu cat va avea mai multa unitate in ea insasi sau cu cat va fi mai mult “unul”; dar, cum am spus-o deja, fiintele individuale nu sunt niciodata astfel decat in mod relativ. De altfel, e important de remarcat, in aceasta privinta, ca nu complexitatea mai mare sau mai mica a alcatuirii unei fiinte o face mai mult sau mai putin libera, ci mai degraba caracterul acestei complexitati, dupa cum este mai mult sau mai putin unificata in mod efectiv; acest lucru rezulta din cele expuse inainte asupra raporturilor intre unitate si multiplicitate.

   Astfel cansiderata, libertatea este deci o posibilitate care, in diverse grade, e un atribut al tuturor fiintelor ( oricare ar fi ele si in orice stare s-ar situa) si nu doar al omului; libertatea umana, singura vizata in toate discutiile filosofice, nu se mai prezinta aici decat ca un simplu caz particular, ceea ce si este in realitate. De altfel, metafizic vorbind, cea mai importanta nu este libertatea relativa a fiintelor manifestate, nici domeniile speciale si restranse in care este susceptibila a se exersa, ci libertatea inteleasa in sens universal, care rezida propriu-zis in clipa metafizica a trecerii de la cauza la efect, raportul cauzal trebuind de altfel sa fie transpus analogic intr-un mod convenabil pentru a fi aplicabil tuturor ordinelor de posibilitati. Acest raport cauzal nefiind si neputand fi un raport de succesiune, efectuarea lui trebuie considerata aici in mod esential sub aspectul extratemporal, asta cu atat mai mult cu cat punctul de vedere temporal, special unei stari determinate de existenta manifestata, mai precis anumitor modalitati ale acestei stari, nu este in nici un fel susceptibil de universalizare. Consecinta acestui lucru este ca aceasta clipa metafizica (care ne pare insesizabila, caci nu exista nici o dicontinuitate intre cauza si efect) este in realitate nelimitata, deci depaseste Fiinta, cum am stabilit in primul rand, fiind coextensiva Posibilitatii totale insasi; ea constituie ceea ce se poate numi in mod figurativ o “stare de constiinta universala”, participand la “permanenta actualitate” inerenta “cauzei initiale”.

    In NeFiinta, absenta constrangerii nu poate rezida decat in “non-actiune” (ww-wei-ul traditiei extrem-orientale) ; in Fiinta, mai exact in manifestare, libertatea se efectueaza in activitatea diferentiata, care, in starea individuala umana, ia forma actiunii in sensul obisnuit al acestui cuvant. De altfel, in domeniul actiunii, si chiar al intregii manifestari universale, “libertatea indiferentei” este imposibila, pentru ca ea este in mod propriu modul de libertate potrivit nemanifestatului ( si care, riguros vorbind, nu este nicidecum un mod special ), adica nu este libertatea ca posibilitate de a fi sau libertatea care apartine Fiintei (sau lui Dumnezeu conceput ca Fiinta, in raporturile sale cu Lumea inteleasa ca ansamblu manifestarii universale) si, prin urmare, fiintelor manifestate care sunt in domeniul sau si participa la natura sa si la atributele sale conform masurii propriilor posibilitati. Realizarea posibilitatilor de manifestare – care comstituie toate fiintele in toate starile lor manifestate si cu toate modificarile, actiuni sau altele ce apartin acestor stari – aceasta realizare, spunem noi, nu se poate deci sprijini pe o pura indiferenta (sau pe un decret arbitrar al Vointei divine, dupa teoria carteziana binecunoscuta, care pretinde de altfel sa aplice aceasta conceptie a indiferentei deopotriva lui Dumnezeu si omului), insa ea este determinata de ordinul posibilitatii universale de manifestare, care este Fiinta insasi, astfel incat Fiinta se determina ea insasi, nu doar in sine (in masura in care este Fiinta , prima dintre toate determinatiile), ci si in toate modalitatile sale, care sunt toate posibilitatile particulare de manifestare. Doar in aceasta din urma, considerate “in mod distinctiv” si chiar sub aspectul “separativitatii”, poate exista determinare prin “altceva decat sine insusi”; altfel spus, fiintele particulare pot in acelasi timp sa determine (in masura in care fiecare poseda o anumita unitate, de unde o anumita libertate, ca participanta la Fiinta) si sa fie determinate de alte fiinte (datorita multiplicitatii fiintelor particulare, nerevenite la unitate atat timp cat sunt considerate din punctul de vedere al starilor de existenta manifestata). Fiinta universala nu poate fi determinata, ci se determina ea insasi; cat priveste NeFiinta, ea nu poate fi nici determinata nici sa se determine, pentru ca este dincolo de orice determinare si nu admite nici una.

    Se vede, din cele spuse, ca libertatea absoluta nu se poate realiza decat prin universalizarea completa: ea va fi “auto-determinare” ca si coextensiva Fiintei, si “indeterminare” dincolo de Fiinta. In timp ce o libertate relativa apartine oricarei fiinte sub orice conditie ar fi, aceasta libertate absoluta nu poate apartine decat fiintei eliberate de conditiile existentei manifestate, individuale sau chiar supra-individuale, si devenita in mod absolut “unul”, in treapta Fiintei pure, sau “fara dualitate” daca realizarea sa depaseste Fiinta. In acest caz, dar numai in acest caz, se poate vorbi despre fiinta “ce isi este siesi lege”, deoarece aceasta fiinta este deplin identica cu ratiunea sa suficienta, care este in acelasi timp originea sa principiala si destinatia sa finala.

R. Guenon.

NECESITATE ŞI CONTINGENŢĂ

-->

Orice posibilitate de manifestare, trebuie sa se manifeste prin chiar faptul ca este ceea ce este, adica o posibilitate de manifestare, asa incat manifestarea este in mod necesar implicata in principiu prin insasi natura anumitor posibilitati. Astfel manifestarea, pur contingenta ca atare, nu este mai putin necesara in principiul sau, la fel cum, tranzitorie in ea insasi, poseda totusi o radacina absolut permanenta in Posibilitatea universala; si asta constituie, de alminteri, intreaga sa realitate. Daca ar fi altfel, manifestarea n-ar putea avea decat o existenta cu totul iluzorie, putand fi chiar privita ca riguros inexistenta, deoarece, fiind fara principiu, ea n-ar pastra decat un caracter esential “privativ”, cum poate sa fie cel al unei negatii sau al unei limitari considerata in ea insasi; si manifestarea, considerata in acest mod, n-ar putea fi intr-adevar nimic mai mult decat ansamblul tuturor conditiilor limitative posibile. Numai ca, din moment ce aceste conditii sunt posibile, ele sunt metafizic reale, aceasta realitate ( care n-ar fi decat negativa daca ar fi concepute ca simple limitari) devenind pozitiva, intr-un fel, atunci cand sunt concepute ca posibile. Prin urmare, manifestarea isi are propria-i realitate pentru ca este implicata in ordinul posibilitatilor, fara ca aceasta realitate sa poata fi in vreun fel independenta de aceasta ordine universala, caci in aceasta, si doar in aceasta, isi are ea adevarata “ratiune suficienta”: a spune ca manifestarea este necesara in princippiul sau, nu inseamna altceva, in fond, decat a spune ca este cuprinsa in Posibilitatea universala.

    Nu e greu sa se conceapa ca manifestarea este deopotriva necesara si contingenta sub puncte de vedere diferite, numai sa se tina seama de acest punct fundamental: principiul nu poate fi afectat de nici o determinatie, deoarece este in mod esential independent de ele, precum cauza de efectele sale, astfel incat manifestarea, necesitata prin principiul sau, n-ar putea, invers, sa-l necesite in nici un fel. “Ireversibilitatea” sau “ireprocitatea” relatiei examinata aici rezolva deci intreaga dificultate presupusa de obicei in aceasta chestiune, dificultate care nu exista in definitiv decat pentru ca se pierde din vedere aceasta “ireciprocitate” ; o pierdem din vedere (presupunand ca a fost intrevazuta vreodata intr-un anumit grad), deoarece, plasandu-ne actualmente in manifestare, suntem fireste tentati sa-i atribuim acesteia o importanta care, din punct de vedere universal, n-ar putea-o avea in nici un fel. Pentru a ne face mai bine intelesi in aceasta privinta, putem lua aici inca un simbol spatial, si sa spunem ca manifestarea, in integralitatea sa, este cu adevarat nula fata de Infinit, la fel cum, ( cu rezervele presupuse intotdeauna de imperfectiunea unor asemenea comparatii) un punct situat in spatiu este egal cu zero in raport cu acest spatiu; asta nu inseamna ca acest punct n-ar fi nimic in mod absolut ( cu atat mai mult cu cat el exista in mod necesar prin chiar faptul ca spatiul exista), ci faptul ca el nu este nimic sub raportul intinderii, fiind in mod riguros un zero de intindere; manifestarea nu este nimic mai mult, in raport cu totul universal, decat acest punct in raport cu spatiul considerat in toata indefinitatea existentei sale, cu diferenta ca spatiul este ceva limitat prin propria-i natura, pe cand Totul universal este Infinitul.

     Trebuie sa indicam aici o alta dificultate, care rezida mai mult in expresie decat in conceptia insasi; tot ce exista in mod tranzitoriu in manifestare trebuie transpus in mod permanent in nemanifestare; manifestarea insasi dobandeste permanenta care-i da intreaga realitate principiala, dar aceasta nu mai este manifestarea ca atare, ci ansamblul posibilitatilor de manifestare in masura in care nu se manifesta, implicand totusi manifestarea in natura lor, fara ca ele sa fie altele decat sunt. Dificultatea acestei transpozitii sau treceri a manifestatului la nemanifestat si obscuritatea aparenta ce rezulta de aici, se intalnesc si atunci cand vrem sa exprimam, in masura in care sunt exprimabile, raporturile timpului ( sau in mod mai general ale duratei sub toate modurile sale, adica a oricarei conditii de existenta succesiva) cu eternitatea; si in fond chestiunea e aceeasi, considerata sub doua aspecte destul de putin diferite, din care al doilea este mai particular decat primul, deoarece nu se refera decat la o conditie determinata din toate cate le comporta manifestatul. Acest lucru, o repetam, e perfect conceptibil, insa trebuie sa se lase loc inexprimabilului, ca de altfel in tot ce apartine domeniului metafizic;(...).

    Revenind la contingenta, putem sa-i dam, intr-un mod general, urmatoarea definitie: este contingent tot ceea ce nu-si are in sine insusi ratiunea suficienta; astfel se observa ca un lucru contingent nu este mai putin necesar, in sensul ca e necesitat prin ratiunea sa suficienta, deoarece, pentru a exista, trebuie sa aiba una, dar care nu este in el, cel putin in masura in care-l consideram sub conditia speciala in care are tocmai acest caracter contingent, pe care nu l-ar mai avea daca l-am considera in principiul sau, deoarece s-ar identifica in acest caz cu insasi ratiunea sa suficienta. Acesta este cazul manifestarii, contingenta ca atare, pentru ca principiul sau sau ratiunea sa suficienta se afla in nemanifestat, in masura in care acesta cuprinde ceea ce putem numi “manifestabilul”, adica posibilitatile de manifestare ca posibilitati pure ( si nu, se-ntelege de la sine, in masura in care cuprinde “nemanifestabilul” sau posibilitatile de nemanifestare). Prin urmare, principiu si ratiune suficienta sunt in fond acelasi lucru, dar e deosebit de important sa se considere principiul sub acest aspect de ratiune suficienta atunci cand vrem sa intelegem, in sensul sau metafizic, notiunea de contingenta; si mai trebuie precizat, pentru a evita orice confuzie, ca ratiunea suficienta este in mod exclusiv ratiunea ultima de a fi a unui lucru ( ultima daca se pleaca de la considerarea acestui lucru pentru a urca spre principiu, dar, in realitate, prima in ordinea inlantuirii, atat logice cat si ontologice, mergand de la principiu la consecinte), si nu ratiunea sa de a fi imediata, caci tot ce este sub un mod oarecare, chiar contingent, trebuie sa-si aiba in sine insusi ratiunea sa de a fi imediata, inteleasa in sensul in care am spus mai inainte, constiinta constituind o ratiune de a fi pentru anumite stari ale existentei manifestate.

    Ca o consecinta foarte importanta a acestui lucru, se poate spune ca orice fiinta isi poarta in sine destinul, fie intr-un mod relativ (destinul individual), daca e vorba doar de fiinta considerata in interiorul unei anumite stari conditionate, fie intr-un mod absolut, daca e vorba de fiinta in totalitatea sa, deoarece “cuvantul destin desemneaza adevarata ratiune de a fi a lucrurilor”. Numai ca, fiinta conditionata sau relativa nu poate avea decat un destin deopotriva relativ, exclusiv aferent conditiilor sale speciale de existenta; daca, luand in considerare fiinta in acest mod, am vrea sa vorbim despre destinul sau ultim sau absolut, acesta n-ar mai fi in ea, nemaifiind cu adevarat destinul acestei fiinte contingente ca atare, ci se refera in realitate la fiinta totala. Aceasta remarca e suficienta pentru a arata zadarnicia tuturor discutiilor raportate la “determinism”: inca una din chestiunile, printre atatea altele in filosofia moderna, care nu exista decat pentru ca sunt rau puse; exista de altfel multe conceptii despre determinism, de asemenea despre libertate, majoritatea neavand nimic metafizic; de aceea e important sa precizam adevarata notiune a libertatii,..[...] 

 R.Guenon