DESPRE INIŢIERE

           " De la bun început, să arătăm paradoxul. Iniţierea nu se gândeşte, ci se manifestă, se realizează, în afara oricărei liniarităţi propice gândirii, atunci când persoana se de-realizează. Iniţierea nu poate fi « întruchipată » decât într-o stare de ne-gândire. Tăcerea îi este necesară. Cu cât literatura consacră mai multe pagini acestui subiect, cu cât ordinele aşa-zis iniţiatice se înmulţesc, cu atât mai puţin întâlnim « iniţiaţi », iar « iniţiabilii », înşişi sunt, şi ei, tot mai rari. Şi apare momentul confuziei atunci când iniţierea determină începerea contopirii cu Fiinţa .

            Iniţierea este prin însăşi natura sa indefinibilă, indescriptibilă, precum Spiritul. Este vorba întotdeauna despre Iniţiere în propria natură originală, sau în realitatea ultimă, ori în Adevăr, în Absolut, în Divin, în ceea ce Există, prea puţin contează cuvintele, tocmai pentru că, « acolo », nu există cuvinte.

            Şi totuşi, este posibil să abordăm prin cuvinte, dacă nu Iniţierea însăşi, cel puţin iniţiaticul, tendinţa omenească spre « mai mult decât omenesc », adică ne-condiţionantul ? Conceptul de iniţiere ne-ar putea da atunci, poate, presentimentul sau intuiţia iniţiaticului, care este în acelaşi timp misterios, ezoteric şi poetic şi ne-ar putea ajuta să ne definim demersul iniţiatic în vederea elaborării unei manieri pragmatice de abordare a iniţierii, care lipseşte cu desăvârşire în Occident. Cu condiţia de a ne aminti că tot ce este scris aici este în întregime fals sau mai degrabă, nu este nici adevărat nici fals. O  parte a acestor rânduri va fi poate de folos spiritului perseverent care vrea să încerce aventura căutării, singura aventură valabilă, însă esenţialul se va afla printre rânduri, printre cuvinte, printre litere, în spaţiile albe.

            Ştiinţa, arta şi iniţierea pun, à priori, o aceeaşi întrebare : De ce trebuie să existe « ceva » în loc de nimic ? În timp ce ştiinţa încearcă să răspundă cercetând acest « Ceva »,  sondându-l in abstracto, - « Ştiinţa nu dovedeşte, ea cercetează » ne avertizează filosoful Bateson, - arta îl învăluie sau îl exaltă pentru a-l interoga mai bine in facto, uneori chiar cu disperare, în timp ce iniţierea răspunde la întrebare dizolvând-o în experienţa totală a Marelui Nimic. Ştiinţa şi iniţierea au în comun rigoarea, nimic mai mult, în vreme ce arta şi iniţierea nu îşi împart altceva decât nebunia controlată, nebunie ce permite depăşirea limitelor persoanei condiţionate.

            Se întâmplă ca pe pământul sau în cerul Tradiţiei să fie menţionate patru grade ale iniţierii. Căutarea poate, prin urmare, să fie exprimată astfel :

            Pot să percep, în chip total şi imediat, că eu sunt Absolutul sau, mai corect, « Eul » este perceput de Absolut şi totul s-a terminat, nu mai este nimic de făcut, căci a exista,  şi nici măcar asta, este de ajuns. Nimic nu ne pregăteşte pentru această experienţă definitivă, nici o şcoală, nici un exerciţiu. Este un accident sau o graţie a Adevărului.

            Nu percep Absolutul, dar îl presimt prin intermediul perceperii jocului divin al energiei şi al conştiinţei. Învăţ atunci regulile acestui joc, abandonând orice pretenţie de a-l controla, până ce devin un creator liber, disponibil pentru a trăi experienţa Absolutului.

            Nu percep jocul energiei şi al conştiinţei, şi atunci respect şi practic ritualurile, le integrez simbolismul şi studiez învăţătura formală care le însoţeşte.

            Nu percep sensul ritualului în cadrul ceremonialului, şi atunci mă dedic îmbunătăţirii societăţii în care trăiesc şi perfecţionării fiinţei omeneşti.

            Fiecărei din aceste categorii îi corespund anumite expresii tradiţionale, pe care le numim de cele mai multe ori societăţi secrete sau ordine iniţiatice, şi care îşi asumă, în mod mai mult sau mai puţin fericit, funcţii exoterice, mezoterice sau ezoterice. Trebuie să facem distincţie între organizaţiile formale, care sunt întotdeauna omeneşti şi deci condiţionate, funcţiile acestora, care indică anumite procese, şi căile, « ne-omeneşti » şi ne-condiţionate.

            O organizaţie este întotdeauna, de fapt, înscrisă într-un timp, un spaţiu şi o cultură. Aceste « date » sunt inevitabile şi condiţionează în mod clar forma pe care o va lua societatea iniţiatică. Ca orice organizaţie, o societate iniţiatică, în mod ideal concepută pentru a servi la eliberarea fiinţei umane şi a însoţi demersul iniţiatic al indivizilor şi al grupurilor, poate deveni o nouă închisoare. Progresiv, obiectul iniţiatic va fi abandonat pentru un cu totul alt obiectiv, cum ar fi propăşirea organizaţiei, extinderea influenţei sale, accentuarea puterilor acesteia. Dacă există o profanare, aceasta este tocmai alunecarea din iniţiatic în politic, sacrificarea căutării ideii de „a Fi » în favoarea celor de « a avea » şi « a face », abandonarea verticalităţii în beneficiul teritoriului şi a puterii. O societate iniţiatică este în serviciul membrilor săi, nu invers, iar aceştia nu trebuie să ezite de a extrage din ea tot ce are mai bun, pentru a o părăsi apoi şi a-şi urma căutarea în alte părţi şi în alt fel.

            În Kali-yuga, societăţile devin închistate şi degenerează foarte repede. Ar fi înţelept şi benefic ca ele să nu supravieţuiască întemeietorilor lor, celor mai buni discipoli ai acestor societăţi revenindu-le misiunea de a înfiinţa propria lor organizaţie, ea însăşi efemeră.

            Formal, tradiţiile se pun de acord în a distinge trei tipuri de organizaţii tradiţionale : externe, semi-interne şi interne. Să vedem, pe scurt, care sunt caracteristicile acestei clasificări, care este independentă de natura şi scopul respectivelor organizaţii.

Un eseu despre tipologia funcţională a societăţilor iniţiatice ne poate ajuta să creionăm  un fenomen universal, prezent din antichitate în aproape toate culturile.

Societăţile secrete îndeplinesc trei funcţii esenţiale, deopotrivă distincte şi complementare, pe care noi le numim exoterică, mezoterică – sau uneori exo-ezoterică - şi ezoterică.

Funcţia exoterică este mai întâi de natură terapeutică. Ea vizează restabilirea în cazul fiecărui individ, a alinierii, a congruenţei, între corp, emoţie şi gândire. Este vorba de reconcilierea persoanei cu ea însăşi şi cu mediul său. Această funcţie implică o componentă culturală sigură, pentru că persoana este invitată să studieze, să mediteze, şi, pe cât posibil, să integreze un model al lumii, calificat drept spiritual, care îi permite să găsească un răspuns satisfăcător pentru planul mental şi liniştitor pentru inimă, la marile probleme pe care viaţa i le pune permanent. Respectiva funcţie, importantă pentru individul care beneficiază de pe urma ei, este de asemenea reglatoare pe plan social. Ajutând individul să-şi găsească un echilibru în această lume, aşa cum este ea, societăţile secrete de acest tip favorizează stabilitatea şi evoluţia lentă a sistemelor politice, economice şi sociale dominante. Franc-masoneria de astăzi ilustrează perfect acest din urmă punct. În perioadele de criză, ele sunt, dimpotrivă, vectori ai schimbărilor din societate. Să ne gândim la Mişcarea Cosmică din Rusia, care a fost un creuzet pentru ideile revoluţionare. Societăţile secrete exterioare -  dar mai putem vorbi în acest caz de societăţi secrete ? -  îndeplinesc deobicei numai această funcţie exoterică, chiar dacă de multe ori ele pretind că îndeplinesc şi o funcţie  mai ezoterică. Să observăm că, uneori, din contra, în raport de context şi de politica organizaţiei, ele se feresc de orice ezoterism, demonstrând astfel îndepărtarea lor radicală de toate virtuţile iniţiatice, precum în cazul Marelui Orient al Franţei, de pildă, dar şi al Marii Loji a Franţei, care îşi avertizează în mod regulat membrii să nu ia parte la ceea ce ele numesc ezoterismul scandalos, sau îl combat din răsputeri. Precum René Girard, să amintim că un scandal este un obstacol care atrage în mod irezistibil. Este vorba despre comportamente enantiodromice[2] ce se succed straniei interdependenţe a contrariilor, menţionată deja de Heraclit.

Funcţia mezoterică ar trebui să fie asumată de unele societăţi, mai puţin numeroase şi mai închise decât precedentele, constituite deja ca adevărate şcoli tradiţionale. Ele se străduie să le dea elevilor calificările de bază, indispensabile pentru cei ce vor dori să abordeze o cale reală. Aceste calificări pot varia în funcţie de curentele tradiţionale. Astfel, în cazul curentului rozicrucian, vor fi cerute cunoaşterea şi stăpânirea « înaltelor ştiinţe » din Trivium Hermeticum, adică alchimia, astrologia şi magia. Însă independent de materia şi de tehnicile operative propuse, două imperative tehnice vor caracteriza această funcţie şi se vor regăsi invariabil în toate organizaţiile de acest fel, căci ele condiţionează realitatea operaţiunilor :

-         Experimentarea universului ca « răspuns » la o voinţă orientată în mod « absolut ». Obţinerea unui răspuns al universului este, în acest caz, calitatea, sau chiar definiţia, după spusele lui Giordano Bruno, a Magului, a celui care întruchipând voinţa, face să răspundă universul. Nu este vorba, desigur, de voinţa personală, fruct al dorinţei, ci de Vrerea creatoare a fiinţei născute în sânul Tăcerii.

-         Căutarea stării obiective. Pentru a lămuri ce înţelegem prin stare obiectivă şi prin  trezire spirituală, îl vom cita pe Ouspensky[3] :

"A treia stare de conştiinţă este trezirea sinelui, sau conştiinţa de sine, conştiinţa propriei fiinţe. Se admite, deobicei, că avem această stare a conştiinţei, sau că o putem avea după bunul nostru plac. Ştiinţa şi filosofia actuală nu au remarcat că, de fapt, noi nu posedăm  această stare a conştiinţei, şi că simpla noastră dorinţă este incapabilă de a o crea în noi-înşine, oricât de mult ne-am dori acest lucru.

A patra stare de conştiinţă este conştiinţa obiectivă. În această stare, omul poate vedea lucrurile aşa cum sunt. Uneori, în stările sale inferioare de conştiinţă, el poate avea străfulgerări ale acestei conştiinţe superioare. Religiile tuturor popoarelor conţin mărturii despre posibilitatea apariţiei unei asemenea stări de conştiinţă, pe care o numesc "iluminare" sau altfel, şi spun că este indescriptibilă. Însă singura cale corectă spre conştiinţa obiectivă trece prin dezvoltarea conştiinţei sinelui. Un om obişnuit, adus artificial la o stare de conştiinţă obiectivă şi readus apoi în starea sa normală, nu îşi va aminti nimic şi va crede pur şi simplu că şi-a pierdut cunoştinţa pentru un timp. Însă, în starea de conştiinţă a sinelui, omul poate avea străfulgerări de conştiinţă obiectivă, a cărei amintire o păstrează.

A patra stare de conştiinţă este total diferită de precedenta, fiind  rezultatul unei creşteri interioare şi a unei munci îndelungate şi dificile asupra sinelui.

Cu toate acestea, a treia stare de conştiinţă constituie un drept natural al omului aşa cum este el şi, dacă omul nu o posedă, asta se întâmplă numai pentru că trăieşte în condiţii de viaţă anormale. Fără nici o exagerare, putem spune că în epoca actuală a treia stare de conştiinţă nu apare la om decât prin străfulgerări foarte scurte şi rare, fiind  imposibil să o permanentizăm fără un antrenament special.

Pentru marea majoritate a oamenilor, chiar şi pentru cei culţi şi având exerciţiul gândirii, principalul obstacol pe calea cunoaşterii sinelui este faptul că ei  cred că  au ajuns să o posede deja…"

Această referire la o stare centrală a fiinţei, la o axă a lumii, la un Regat al Centrului, este comună tuturor tradiţiilor, iar importanţa sa este considerabilă, atât din punct de vedere tehnic, cât şi practic. Astfel, Maestrul Mason este primit în Camera de Mijloc, aluzie la un Regat al Centrului, accesibil celui care poate să nu mai gândească universul prin jocul reprezentărilor multiple, pentru a percepe Universul, sau să părăsească lumea diluată a lui « a avea » şi « a face » pentru cea a lui « a exista ». Procesul de trezire a sinelui provoacă o distrugere a identificărilor şi a cristalizărilor mentale, şi, ca urmare, credinţele care au subjugat personalitatea profană, Persona, masca, vor fi distruse în cursul acestei căutări a existenţei. Puţini sunt cei pregătiţi să renunţe la reprezentările pe care le au despre ei înşişi şi despre lume, produse ale multiplelor lor condiţionări, surse a suferinţelor, dar şi a câtorva plăceri efemere.

În timp ce şcolile exoterice se adresează persoanelor şi caută să satisfacă nevoile de apartenenţă şi de recunoaştere ale acestora, societăţile mezoterice îndepărtează progresiv persoana pentru a lăsa loc liber fiinţei. Operativităţile nu pot fi puse în aplicare în domeniul personal, ci în zona tăcerii, în ne-condiţional. Atunci, operativitatea devine o adevărată artă, iar operantul, eliberat de orice nevoie şi de orice căutare a unui rezultat, operează pentru frumuseţea şi bucuria gestului însuşi.

Funcţia ezoterică nu ar trebui să privească decât fiinţele autonome. Autosnomos înseamnă "cel care îşi dă singur propriile legi". Aceasta înseamnă a ieşi din cercul identificărilor, diluţiilor, reprezentărilor şi cristalizărilor mentale, pentru a ajunge în Centrul unde pur şi simplu "sunt" sau "exist". A nu mai "fi trăit" pentru a trăi. Numai în Centru ne putem da singuri propriile legi, putem fi autonomi. Şi numai prin Centru, Axă a Fiinţei, se pot realiza Teurgia şi Alchimia. Probabil, calificativul iniţiatic ar trebui rezervat funcţiei ezoterice. Nu folosim aici cuvântul ezoterism ca termen generic, pentru a desemna numeroasele mişcări care se ocupă de spiritualitate, de hermetism sau de ocultism, ci în mod specific, pentru a distinge între ceea ce priveşte nespusul şi incomunicabilul şi ceea ce nu este accesibil decât prin experienţă directă. Societăţile cu adevărat ezoterice, cel mai adesea colegiale, sunt concepute ca adevărate  laboratoare de cercetare. Ele îşi conduc adepţii către etapele finale ale Căilor adevărate. Calea Trezirii Spirituale, Calea Corpului Glorios, Calea Pietrei spre Roşu, Calea Esenţială, Calea Extremă, există numeroase denumiri pentru a desemna această fază în care individul, eliberat de tot ce este omenesc, eliberat chiar şi de eliberare, accede cu adevărat la nemurirea conştientă şi devine un zeu, comparativ cu fosta lui condiţie omenească. În acest stadiu, este aproape deplasat să vorbim despre organizaţii, sau despre societăţi, creaţii ale omului, termenii de Adunare (ekklesia), de Ordin în sens sacerdotal al cuvântului fiind mai potriviţi. Adevăratele ordine interne sunt, în majoritate, structuri « flotante », care apar şi dispar, se ivesc ici şi colo, trecând cu uşurinţă de la o formă la alta. Ele au integrat nepermanenţa ca mod de funcţionare structural. În realitate, nu există cu adevărat şcoli ezoterice, ci Filiaţii în care legătura dintre maestru (cel care stăpâneşte arta şi disciplina, şi care poate fi un personaj colectiv) şi elev sau discipol (cel care pune în aplicare disciplina pentru a atinge desăvârşirea artei), constituie baza acestei munci finale şi foarte interioare. Numele acestor filiaţii, adunări şi ordine « şerpuitoare », apar şi dispar, sunt rareori rostite, şi rămân necunoscute, chiar şi de istoricii ezoterismului.

În unele cazuri, mai puţin izolate decât am putea crede, Filiaţiile, vehicule ale Căilor secrete, sunt păstrate în cadrul unor tradiţii familiale, aparţinând uneori unor familii de aristocraţi sau de oameni ai bisericii, deşi acest lucru nu este obligatoriu şi se întâmplă din ce în ce mai rar. Familia privită ca o şcoală iniţiatică este, într-adevăr, un concept foarte tradiţional. Astfel, maestrul indian Krishnamacharya, deţinătorul filiaţiei pitagoreice indiene, a dezvoltat o întreagă învăţătură ce are drept scop transformarea familiei într-o şcoală ezoterică. În Italia, familiile aristocratice din Veneţia sau din Florenţa erau depozitarele unui secret iniţiatic. Villiers de l’Isle Adam vorbeşte explicit despre acest lucru în romanul său cu cheie Isis. Chiar şi astăzi, anumite operaţiuni sunt făcute numai în cercul restrâns al unei familii, uneori lărgit, din motive tehnice, prin participarea unor prieteni apropiaţi, aşa cum se întâmpla, în vremuri antice, străvechi, în familiile hanilor sau ale faraonilor.

Clasificarea societăţilor iniţiatice în trei funcţii şi trei forme este clasică. O regăsim de exemplu la Fernando Pessoa. În Drumul Şarpelui, Pessoa distinge trei ordine : un Ordo Serpentes, un Ordo Solis şi un Ordo Sebastica, care ar fi « ocult şi fără manifestare exterioară ». Totodată, examinând această dublă împărţire, în societăţi externe, semi-interne, interne, respectiv cu funcţii exoterice, mezoterice, şi ezoterice, putem cădea cu uşurinţă în capcana obişnuită care afirmă că societăţile externe îndeplinesc funcţia exoterică, societăţile semi-interne - funcţia mezoterică, iar societăţile interne funcţia ezoterică. Ar fi comod să le împărţim astfel, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu ar fi pe deplin greşit. Astfel,  obedienţele masonice, numeroasele organizaţii rozicruciene şi ordinele martiniste şi-ar găsi locul în cadrul societăţilor externe, exoterice, cu o diferenţiere după mărime : obedienţele masonice servesc drept bazin de selecţie pentru societăţile semi-interne, în timp ce ordinele martiniste sunt o platformă în care se regăsesc, într-o manieră colegială, cercetători ai unor orizonturi diferite. Şi unele, şi celelalte nu reprezintă, desigur, numai atât. Vom aşeza în a doua categorie ordine ca Frăţia Templieră şi Magică a lui Myriam, Ordinul Golden Dawn (Zorile de Aur),  diversele ordine pitagoreice, Ordinul Kabalistic al Rozei-Cruci, Ordinul Roza-Crucii Orientului, între altele, şi până şi câteva obedienţe masonice deosebite, ca Ritul Filosofic Italian sau Marele Sanctuar Adriatic. Şi ne vin chiar în minte şi câteva nume din a treia categorie, precum Ordinul lui Osiris, Ordinul lui Mantos, Ordinul Fraţilor Iniţiaţi din Asia, Hermetic Brotherood of Luxor (Frăţia Hermetică din Luxor) sau Ordinul Roza-Crucii de Aur a Vechiului Sistem. Însă nu trebuie să uităm caracterul imprevizibil şi absolut liber al căutării, şi incertitudinea construcţiilor umane.

Este important să dăm întâietate căii iniţiatice în faţa organizaţiei, oricare ar fi aceasta, ultima nefiind decât învelişul sau vehiculul de moment al celei dintâi. Ar fi poate potrivit, prin urmare, să ne întoarcem la etimologie pentru a face o nouă distincţie. Cuvântul  iniţiere provine din latinul initiatio care traducea, la rândul său, în epoca greco-romană, cuvântul grec telete. Or, în timp ce cuvântul initiatio exprimă ideea de trecere (cercetătorii nu reţin, de altfel,  din iniţiere decât ritualul de trecere), telete vehiculează ideea de realizare, de împlinire. În vreme ce  initiatio se bazează pe imitare şi repetiţie, care stau la temelia  ritualurilor, telete este fondată pe « eliberarea eliberării », după spusele lui Nikos Kazantzakis. Orice cale începe acolo unde se opresc imitarea şi repetiţia, fiind chiar o abandonare a formelor, inclusiv a formelor sacre care sunt ritualurile, pentru a pătrunde în Adevăr. Demersul iniţiatic prevede o trecere obligatorie, care marchază renunţarea la imitatio, pentru  lua calea inventio, în care fiecare gest, fiecare răsuflare, fiecare clipă sunt în acelaşi timp în întregime noi, desăvârşite, unice. Iniţiatul este o fiinţă goală şi liberă, dezgolit şi eliberat de toate chingile culturale sau religioase, de toate condiţionările omeneşti, o fiinţă înconjurată de tăcere, uşurată de povara limbajului, vehiculul predilect al condiţionărilor. Iniţiatul nu are nevoie să definească « lucrul ». El este Lucrul însuşi. Este chiar jocul energiei şi al conştiinţei, jocul impersonal.

Am dori să încheiem aceste rânduri menţionând simbolul însuşi al iniţierii şi mitul cel mai semnificativ al Tradiţiei iniţiatice occidentale, cel Rozi-Crucian. Prezenţă constantă şi axă a scenei hermetiste europene începând cu secolul al XVII-lea, prin multiplele sale exprimări culturale, Rozi-Crucianismul rămâne nedefinit ca Spirit, poate tocmai pentru că propria sa natură este Spiritul. El este, pe lângă metafora creatoare cea mai fecundă a Tradiţiei occidentale, o metafizică şi o filosofie a căutării, sau, cum am spune astăzi, o metafizică şi o filosofie a trezirii spirituale. Acestea vin să sprijine, atât cât pot să o facă, după o propedeutică riguroasă, o asceză, o poetică, o tekhnê, care vor să înscrie Spiritul în formă pentru a se putea folosi mai bine de aceasta din urmă, eventual printr-o teurgie, o alchimie, metalică sau internă, dar nu în mod obligatoriu. Templul Rozi-Crucian este un loc-stare aflat peste tot şi nicăieri, iar spiritul lui Elias Artista, îngerul păzitor al Rozi-Crucienilor, Suflarea sa, transformă căutătorul într-un călugăr roşu. El este singur şi complet prin el-însuşi, căci este Unul, autonom, şi îşi dă singur propriile legi, un artist singuratic al vidului şi al plenitudinii, un maestru a tot şi nimic care a ales alternativa nomadă. Căutarea Roza-Christului este întotdeauna necondiţionată, liberă, atât pe drumul său cât şi în Orientul căruia îi aparţine.

            Ergon sau Parergon, unul prin celălalt, celălalt prin unul, Fulgerul lui Elias Artista pecetluieşte ceea ce s-a înfăptuit în Christos, Christos nefiind înţeles aici în sensul său religios, de uns care adună laolaltă, care re-leagă, ci în sensul solar al Absolutului. Este întotdeauna vorba de a fi orientat către, şi hrănit de acest Absolut, trasând astfel axa Existenţei pe care o vehiculează Sophia, axă în jurul căreia se înfăşoară drumurile şerpuite ale Adevărului. Aceste drumuri nesigure, care apar sub picioarele călătorului şi se şterg în urma sa, se fixează în intervale inevitabile : Agape, Alèthéia, Askêsis, Eros, Ethos, şi alte câteva, pentru a creiona o Geometrie superioară a Înţelepţilor, o ştiinţă a Intervalului. Nu este un drum spre tăcere, nici un drum tăcut, ci Tăcerea care merge pe drum. Trebuie să înţelegem prin asta cerinţa tehnică a trezirii sinelui, a prezenţei întru sine, a intensităţii conştiinţei în marele joc al energiei, deopotrivă răspuns definitiv şi chemare a Graţiei. Extrem de inspiranta metaforă Rozi-Cruciană transmite posibilitatea unui "nu încă posibil" actualizată în clipa care trece printr-o Dragoste inefabilă ce deschide astfel un nou Eon. Nu este sugerată aici o formulă poetică, ci o practică, extrem de vie, dar întotdeauna la fel de greu de atins şi de realizat.

            Ultima problemă, nu dintre cele mai uşoare, cel puţin în aparenţă : unde să căutăm, la acest început de mileniu, Iniţierea ? În Sine. Prin Sine. Şi unde încă ? În Natură, pe Pământ, în spiritul Apei, în spiritul Aerului, în Foc... În raportul neaşteptat şi creator întreţinut cu  Feminitatea... În avangarda artistică… În fiecare întâlnire… liberă de orice constrângere, departe, foarte departe, de toate tiparele omeneşti. Aventură paradoxală şi plină de  Iubire".

 
Remi Boyer

---

EGREGORUL

Fiecare grupare, fiecare mişcare religioasă, politică, artistică, fiecare ţară, formează un egregor. Un egregor este o fiinţă psihică emanată de o colectivitate, format din gândurile, dorinţele, fluidele tuturor membrilor care lucrează în acelaşi scop. Fiecare egregor are culorile sale, formele sale particulare: pentru Franţa, cocoşul, pentru Rusia ursul, etc. Altfel spus, egregorul este sufletul colectiv, sau, în accepţiuna lui Freud, inconştientul colectiv. În cele ce urmează, scriitorul american Piers Vaughan ne invită la o călătorie spre propriul nostru egregor. O provocare pe care am acceptat-o cu entuziasm. (N.Red.)

Introducere

"Aţi păşit vreodată într-o biserică veche, o catedrală impunătoare, ori într-o venerabilă moschee sau o sinagogă frumos împodobită, şi aţi simţit o prezenţă ?  Nu mă refer la prezenţa ubicuitară a lui Dumnezeu, ci mai degrabă la acea atmosferă care pare a fi mai mult decât suma părţilor sale.  Gândiţi-vă că aţi fi în vacanţă, sau proaspăt mutaţi înr-un oraş, şi păşiţi într-o biserică locală duminică dimineaţa.  Puţini dintre noi nu resimt acea emoţie puternică, de a fi bineveniţi, de parcă am fi acasă; sau dimpotrivă, uneori poate apărea un sentiment stânjenitor, ca şi cum am fi dat buzna într-o petrecere privată a cuiva, şi, după puţine minute, vom pleca în grabă spre un alt loc, mai primitor. Această senzaţie nu are nici o legătură cu prietenia arătată de cei ce ne întâmpină în pragul uşii. Pare că transcede cumva contactul personal. Este ca şi cum clădirea însăşi ar conţine o atmosferă cu care fie suntem armonizaţi, fie nu.

În timp ce cuvântul egregor sau egregoriu nu a fost folosit decât începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, ideea exprimată de acesta există de multă vreme.  Cu siguranţă, prezenţa sa este simţită mai puternic în locuri legate  de civilizaţiile antice, în care oamenii se adunau pentru a marca un ţel comun. Deşi un egregor nu este o manifestare religioasă, nu trebuie să ne surprindă faptul că el este deseori asociat cu aşezăminte de acest fel.  Este greu să nu fii emoţionat văzând, de pildă, Biserica Sfântului Mormânt, Catedrala Notre Dame, sanctuarul de la Stonehenge sau templele din Machu Picchu.  Dar putem găsi egregorii şi în locuri fără conotaţie religioasă: Colosseumul din Roma, Turnul Londrei, cascada Niagara, Marile Canioane….

Egregorul nu este o invenţie a vreunui adept al mişcării  New Age, nici nu se află ascuns undeva ‘acolo sus’ printre farfurii zburătoare şi fantome:  este ceva ce am simţit cu toţii. Dar ce anume ?

În acest articol vom folosi o definiţie “de lucru” a egregorului.   Vom continua prin a discuta cum poate fi creat şi întreţinut acesta, şi cum poate fi distrus.  Vom analiza câteva exemple de egregorii, înţelegându-le funcţiile principale. În fine, vom discuta despre egregor în contextul Societăţilor Ezoterice.

Definiţie

Robert Ambelain, în cartea sa Kabbala practică, spune: “Numim Egregor o Forţă generată de un puternic curent spiritual, hrănită mai târziu la intervale regulate...”.  L. S Bernstein ne-a oferit termenul mult mai prozaic de “formă a unui grup”.

Un egregor, este, aşadar, creat de oameni, nu de zei, deşi unii cred că şi alte entităţi ne pot ajuta să îl generăm.  Să nu ne lăsăm înşelaţi de termenul “spiritual” din definiţia lui Ambelain:  el îl foloseşte în opoziţie cu cel de ‘fizic’.  Nu este o creatură fizică, nici un organism viu, independent; ci mai degrabă o entitate artificială, care nu numai că este creată printr-o idee comună, ci trebuie să fie hrănită în mod regulat pentru a nu dispărea. 

Ambelain ne dă un exemplu extrem de clar atunci când vorbeşte despre Corpul lui Christos, Ierusalimul ceresc,  Biserica mistică – toate fiind folosite pentru a descrie inima marelui curent spiritual al Catolicismului.  Protestantismul, Islamul, Budismul şi Francmasoneria au şi ele egregorii.  La fel, principalele ideologii politice.  Din aceasta putem trage concluzia că un egregor, find o creaţie pasivă, poate fi atât bun cât şi rău !

Marele psiholog Jung a propus ideea de inconştient colectiv, iar egregorul  este, într-o oarecare măsură, un concept similar, întrucât sugerează o legătură inconştientă a minţilor într-un întreg mai mare.  Pe de altă parte, cel dintâi este rezultatul unui proces pasiv, în timp ce crearea unui egregor cere o acţiune pozitivă, după cum vom vedea.  Acesta ar putea fi mai apropiat de ideea lui Jung despre arhetipuri, deşi şi acest cuvânt şi-a extins înţelesul de-a lungul timpului, ajungând să ia aproape toate sensurile pe care vrem să i le atribuim.

Am mai putea găsi un indiciu în titlul cărţii lui Ambelain: Kabbala Practică.  Oglindind ideea Platonică potrivit căreia capacitatea noastră de a crea o abstractizare mentală a unui obiect, de exemplu un ‘scaun’, provine din ideea noastră despre un ‘scaun perfect’ care ne este dată de Dumnezeu, Kabbala sugerează existenţa mai multor lumi, din ce în ce mai aproape de perfecţiune, ce coexistă cu a noastră.  În vârful acestora, ca să spunem aşa, se află Aziluth, numită uneori Lumea Arhetipurilor (mai mult ca sigur după epoca lui Jung !) în care modelele perfecte sunt găzduite pe bolta cerească.  Mult, mult mai jos, este Assiah, lumea materială în care trăim noi, unde operele omului sunt infinit inferioare modelelor originale, deşi purtăm imaginea lor fidelă în interiorul nostru, şi ne străduim s-o realizăm în felul nostru imperfect. 

            Dacă suntem deci de acord că un egregor este o creaţie omenească, afirmaţie pe care o vom lămuri mai departe, şi că poate prin urmare fi creat, păstrat şi distrus, cum se realizează aceste operaţiuni ?

Crearea, Păstrarea, Distrugerea

Un egregor ia naştere prin însumarea voinţei celor care îl creează.  Aceasta necesită un concept unic, un efort dirijat şi multă energie.  Mai întâi, pentru a forma un egregor, trebuie ca oamenii care îl creează să fie uniţi de un scop comun.  Un egregor poate fi mare sau mic: o mână de oameni pot crea un egregor adevărat, chiar dacă slab.  Probabil că cea mai mică unitate care îl poate genera este familia. Maurice Barrès spunea: “Blazonul unei familii foarte vechi este amuleta sa, iar arborele ei genealogic – lanţul său magic.  Descendenţii acesteia simt că formeză o singură Fiinţă[1]”.  Iată o descriere elocventă a unui clan care formeză un egregor!  Cultul Oriental al familiei, sau chiar şi credinţele din timpul Imperiului Roman în unitatea familiei, sau zeii casei, precum Larii şi Penaţii sunt alte exemple de egregor familial.  Cu toate acestea, în mod obişnuit, ideea de egregor presupune o creaţie mult mai largă.  Efortul creării sale trebuie direcţionat, şi acest lucru este aproape întotdeauna realizat de unul sau mai mulţi lideri ai grupului, care este deobicei un vizionar. Astfel, marile religii, marile mişcări politice sau filosofice, au fost iniţiate de conducători iscusiţi – cărora le-au urmat, adesea, alţii, mai puţin competenţi. Din fericire, acest lucru este mai puţin important, căci odată ce egregorul s-a format şi imaginea sa a fost creată, el necesită mult mai puţin efort pentru a se menţine, decât cel depus pentru a lua fiinţă. Dacă Colosul din Rhodos a avut nevoie de viziunea unui geniu pentru a fi proiectat şi construit, odată ce a existat, a devenit întruchiparea focalizată a puterii şi autorităţii acelei naţiuni, creându-se astfel imaginea egregorului din Rhodos.  Însă un egregor  nu poate fi creat printr-o contemplare pasivă, ci prin punerea în comun a multor energii active.  Atunci când vedem imagini ale Pieţii Sf. Petru din Vatican plină ochi cu credincioşi, mulţimea din Piaţa Roşie moscovită defilând de ziua muncii, ori petrecăreţii din Times Square în Noaptea de Revelion, putem observa cât de mare este puterea unui gând ce îmbracă o formă comună atâtor oameni.

Totuşi, un egregor nu are nevoie nici de mulţimi numeroase, nici de eforturi emoţionale ieşite din comun pentru a fi creat. Focalizarea este mai importantă decât o atmosferă generală încărcată de emoţie, iar câţiva oameni care se focalizează în mod corespunzător sunt la fel de eficienţi ca manifestările agitate ale unei mulţimi isterice.  Egregorul societăţilor iniţiatice este atât de puternic, pentru că nici un strop de energie nu se pierde.

Am afirmat mai devreme că egregorul este mai ales o creaţie omenească. Totuşi, pot fi şi excepţii.  Reamintindu-ne cele spuse despre Biserica Mistică, probabil că şi alte entităţi, pe lângă oameni, au contribuit la formarea egregorului acesteia.  Nu scrie în Cărţile Sfinte ale tuturor popoarelor că îngerii şi arhanghelii cad în genunchi în faţa Tronului Ceresc şi îl venerează ? Şi oare cântecul Marelui Arhitect nu vibrează prin creaţie în Armonia Sferelor ?  Nu contribuie toate aceste entităţi la egregorul Credinţei ?

Odată creat, un egregor trebuie să fie hrănit pentru a supravieţui. După cum am spus, energia necesară acestui lucru este mult mai mică decât cea cheltuită pentru înfiinţarea sa, dar oricum, el trebuie hrănit din timp în timp pentru a se menţine. De aceea întâlnirile celor care l-au generat sunt atât de importante, fie ele slujbe religioase, parăzi militare sau adunări populare. Acestea sunt deobicei conduse de o mână de oameni, pentru că întreţinerea unui egregor necesită întotdeauna un ‘cerc interior’ care să direcţioneze şi să focalizeze energia pentru a atinge scopul propus. Un asemenea lucru nu înseamnă că respectivul ‘cerc interior’ înţelege neapărat adevărata natură a ceea ce face – deşi asta se întâmplă de regulă în grupurile de iniţiaţi – ci mai degrabă că el asigură în mod instinctiv producerea energiei necesare.  Cel mai puternic mijloc de a produce energie este prin desfăşurarea unui ritual. Egregorul tuturor religiilor şi chiar şi cel al naţiunilor este menţinut prinr-un ritual repetat în mod regulat.  Să un uităm că, atunci când Rusia Comunistă a renunţat la monarhie şi a întors spatele bisericii ortodoxe, a fost nevoită să organizeze parăzi militare şi mari adunări populare, la fel de pline de pompă şi ritualuri, pentru a hrăni nou-creatul egregor.  Cât timp oamenii cred, egregorul va exista.

Să ne ocupăm acum de distrugerea unui egregor.  De ce ar vrea cineva să facă una ca asta?  Un egregor matur poate duce o existenţă relativ independentă. Când aşa ceva se întâmplă, rezultatul poate fi tragic.  Expresia “drumul spre iad este pavat cu bune intenţii” n-a fost niciodată mai adevărată.  Atunci când liderul vizionar al unei mişcări moare sau este ucis, iar mişcarea este preluată de alţii, ideile originale ale acesteia sunt de multe ori compromise sau, uneori, total schimbate.  Atunci, spunem că cei ce au preluat conducerea organizaţiei au dus-o către îndeplinirea propriilor scopuri meschine, fiind împinşi de lăcomie ori răutate. Dar nu s-ar putea oare ca egregorul însuşi să-i conducă pe căi greşite ?  Iată o întrebare la care trebuie să medităm..

Cel mai eficient mod de a anihila repede un egregor este prin folosirea focului.  Dacă cineva poate distruge definitiv un egregor, acesta va dispărea imediat.  În Egiptul antic, eliminarea unui cult se făcea prin ştergerea oricărei urme a acestuia, aşa cum s-a petrecut cu Al-Amarna sau în cazul  dărâmării monumentelor lui Ahkenaton.  Pe de altă parte, Romanii nu ştiau că numai aruncarea în foc distruge un egregor, în timp ce sacrificiul sângelui îl întăreşte:  o lecţie cunoscută de cele mai multe religii!  Astfel, vărsarea sângelui martirilor Creştini a avut ca efect întărirea egregorului acestora, fapt care le-a asigurat victoria.  În acelaşi timp, se pare că Inchiziţia cunoştea bine aceste lucruri, întrucât i-a ars pe rug cu eretici şi cărţile acestora, pentru a fi sigură de dispariţia completă a ereziei.  Găsim ecouri ale unui asemenea mod de gândire în arderea Bibliotecii din Alexandria, şi în Kristallnacht, Noaptea Oglinzilor sparte, din 9 Noiembrie 1938, când sinagogile din toată Germania şi Austria au fost distruse, iar operele ‘subversive’ au fost puse pe foc în mijlocul străzilor.

Câteva Exemple

În istorie, egregorul a fost reprezentat în mai multe moduri.  În exemplele religioase pe care le-am dat mai înainte, am văzut biserica precum o Mireasă, ori ca pe un Oraş strălucitor, sau ca două mâini unite în rugăciune.  Steagul este un instrument comun multor egregorii, atât religioase cât şi naţionale.  Drapelul Templierilor arăta că aceştia erau ‘drepţi şi buni cu prietenii lui Christos, dar groaznici şi nemiloşi cu duşmanii Săi’.  Ne aducem aminte de Secera şi Ciocanul din timpul comunismului sau de Vulturul Germaniei naziste – ambele semne ale unui egregor negru, născut din fanatism, emanate nu de minţi iubitoare cu gânduri pozitive, ci izvorâte din cele mai întunecate unghere ale minţii omeneşti.  Să ne amintim de spusele lui Winston Churchill: “luminile se sting în întreaga Europă”, cu referire la norii negri care ameninţau pe atunci continentul.

Adeseori antropomorfizăm un egregor.  Aşa se întâmplă cu Unchiul Sam în America, John Bull şi Britannia în Anglia.  Chiar şi idealurile supranaţionale îşi găsesc întruchiparea într-un egregor.  Gândiţi-vă la Justiţie, femeia legată la ochi care ţine în mână sabia şi balanţa.. Amintiţi-vă de Moarte, acel schelet cu o coasă.  Aduceţi-vă aminte de Război, Libertate, Dragoste.  Toate au o emblemă sau un semn distinctiv, fie el un lucru sau o persoană.  În multe cazuri această imagine este folosită ca o amuletă sau un talisman cu rol protector, în buna tradiţie a obiectelor de cult.  Privind-o, ne reamintim legătura cu ea şi ne simţim protejaţi.  Francmasonii au purtat la butonieră floarea de nu-mă-uita în toată Europa, pe timpul celui de-al Doilea război Mondial, atât ca semn al apartenenţei lor la Ordin, cât şi ca o provocare faţă de interdicţia impusă de nazişti. Chiar şi astăzi, purtăm  Trandafirul pe Cruce, Echerul şi Compasul, sau însemnul Martinist din motive care, ca să fim cinstiţi, reprezintă mai mult decât simpla afişare a unei insigne.

Există şi o latură întunecată a acestor lucruri.  În timp ce o persoană potrivită pentru un anumit egregor se va simţi cu adevărat ocrotită şi iubită, trebuie să ne amintim ce am spus la începutul acestui articol despre posibilitatea de a intra într-o biserică nouă sau într-o sinagogă şi a simţi pe loc că nu suntem bineveniţi. Egregorul poate să şi respingă oameni.  Acest lucru se poate întâmpla din două motive.  Se poate ca egregorul să se considere ameninţat de noul venit, şi atunci îl va face să se simtă stânjenit şi stingher, ba chiar va manifesta o oarecare ostilitate faţă de acesta, pentru a-i grăbi plecarea.  Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când persoana respectivă nu este pe aceeaşi lungime de undă cu ceilalţi membri, fapt ce ar putea duce la schimbarea caracterului egregorului – sau dacă aceasta nu a venit cu gânduri bune ori curate, şi trebuie exclusă. Al doilea motiv, mai des întâlnit, este acela că o persoană nu este suficient de matură spiritual sau emoţional pentru a fi pregătită să ia parte la acel egregor.  

Societăţile Ezoterice  şi Egregorul

Am descris şi examinat aici egregorul, i-am văzut definiţia, istoria şi felul în care poate fi creat. “Însă”, vă simt întrebându-vă: “Ce poate face el pentru mine ?  De ce să ne batem capul pentru a crea aşa ceva ?”

Până acum., acest articol a respectat tiparele unei comunicări teoretice sau academice despre egregor.  Nimic nu ne-a tulburat liniştea.  Nici urmă de magie ezoterică.  Acum însă vine partea din Zona Crepusculară !  Vom deveni extrem de practici şi de pragmatici.  Răspunsul este simplu dar profund, dacă sunteţi pregătiţi să meditaţi la implicaţiile sale.

Egregorul este o baterie, iar noi suntem celulele ei.

Când ne alăturăm unui Ordin iniţiatic, ne legăm de egregorul acestuia  şi devenim una din celulele care îl formează.  Dăm din puterea noastră egregorului, care este de fapt un depozit de energie, şi, în schimb, egregorul ne dă un sentiment al apartenenţei, izolând membrul de lumea exterioară, şi, fiind suma puterilor colective primite anterior, dă la rândul său putere şi tărie persoanei atunci când ea are nevoie, dacă aceasta ştie cum să benefícieze de ea.  De aceea simţim o armonie perfectă alături de ceilalţi membri ai societăţilor cărora le aparţinem.  De aceea, la vederea anumitor simboluri, precum un trandafir pe o cruce, sau un echer si un compas, inima ne bate mai tare în piept, în semn de mândrie şi de apartenenţă la ceea ce ele exprimă.  De aceea multe ritualuri includ un moment în care executanţii lor  formează un cerc, şi uneori îşi dau mâinile.  Egregorul este punctul central al proiecţiei şi o sursă de energie, iar noi formăm cercul care îl înconjoară.  Imaginea cercului este puternică pentru că sugerează un circuit, o protecţie, unitatea şi infinitul.

În Ordinele iniţiatice nu se creează o fiinţă antropomorfică, ci mai degrabă o forţă a binelui.  Atâta timp cât membrii lor aderă la principiile de bază ale acestora, ei vor menţine egregorul la fel de puternic pe cât a fost de la înfiinţarea respectivului Ordin.  Vorbim aici despre un egregor special, care nu este limitat de o limbă, sau de convingeri  politice sau religioase, ci este hrănit de oameni care fac eforturi deosebite pentru a lăsa acele convingeri în afara spaţiului în care se adună pentru a-l hrăni. Dacă l-am putea vedea – chiar şi cu ochii minţii – am fi probabil dezamăgiţi.  Pentru că el nu este în întregime plin cu o lumină aurie, căci în orice Ordin iniţiatic mai există şi oameni care vin pentru beneficii personale, care vor să aibă putere asupra celorlalţi, care se cred zei şi nu înţeleg sensul Adevărului. Însă aceştia, deşi mulţi, sunt totuşi o minoritate, iar culorile luminoase strălucesc şi prin umbrele vremelnice.  Să ne amintim că, dacă aceşti oameni nu ar fi bine intenţionaţi în adâncul inimii lor, ar fi respinşi de către egregor:  dar egregorul este îndeajuns de mare pentru a-i cuprinde şi pe cei câţiva care s-au concentrat puţin greşit.

Când suntem la pământ, când avem nevoie de tărie, când suntem singuri şi avem nevoie de cineva, cum ajungem la această minunată sursă de energie creată în folosul nostru ?  Prin aceeaşi metodă pe care omul a folosit-o dintotdeauna:  prin simbol.

Aşa că atunci când vrem să luăm acel strop de energie care să ne ajute să depăşim starea în care suntem, să ne oprim din orice activitate pentru o clipă, să fim calmi şi să ne desprindem, atât fizic cât şi mental, de grijile vieţii de zi cu zi, concentrându-ne asupra unei imagini precum cea a Trandafirului şi a Crucii, căreia îi vom cere să ne dea un strop din energia ei benefică şi tămăduitoare.  Să ne îndreptăm trupul şi să ne amintim de ziua în care am intrat ca o nouă “celulă” în marea baterie a vieţii, şi să conştientizăm încă o dată legătura noastră cu  Templul Spiritual, acel Templu care nu a fost construit de mâna omului… egregorul nostru".

Piers Vaughan

---

[1] Sursa acstui citat nu este menţionată:  l-am preluat din cartea lui  R. Ambelain “Kabbala Practică”, pag. 178.

ADHUC STAT

“ Caderea ii indreapta pe orgoliosi, dar orgoliul inseamna pierderea tuturor bogatiilor noastre. ”

Orgoliul este dispretuirea a tot ceea ce nu iti apartine. Produs al caderii originale, el ramane o poarta prin care patrund ipocrizia, invidia si domnia minciunii, predispozitia instinctiva, naturala, pentru toate perversiunile simturilor si ale caracterului, izvorul maniei, bratul nedreptatii, limba calomniei. Insa partea cea mai rea consta in absenta oricaror remuscari, refuzul de a exprima orice compasiune fata de semenii tai. Si cum ar putea fi altfel, de vreme ce orgoliosul, iubindu-se numai pe sine, considera lumea inconjuratoare ca pe un dusman firesc al posesiunilor sale, si, ca atare, ignora oamenii, respingand, desigur, si pe Cel Vesnic, Cel-care-Exista, care sta la originea vietii si a oricarei intrupari.

“ ... Dumnezeu i-a aratat lui Adam toate generatiile... Aceasta nu inseamna ca Adam a aflat printr-un spirit profetic ca ele erau sortite sa vina in aceasta lume, ca un clarvazator, ci vrea sa spuna ca a vazut literalmente cu ochii lui formele pe care ele aveau sa le imbrace pe timpul existentei lor terestre. El le-a putut vedea, pentru ca din ziua in care lumea a fost creata, toate sufletele menite sa faca parte din omenire au existat in fata lui Dumnezeu in formele pe care trebuiau sa le ia pe pamant, si de aceea Adam le-a vazut cu propriii sai ochi. Nu trebuie sa ne imaginam ca ele au disparut imediat dupa aceea, caci toate fiintele create de Dumnezeu exista in fata Lui in permanenta, pana la coborarea lor... Cand Dumnezeu i-a aratat lui Adam toate generatiile viitoare, cel din urma le-a vazut pe toate in Gradina Edenului sub formele pe care ele trebuiau sa le imbrace in aceasta lume.” Zohar, 1.

Formele care vor exista pe pamant sunt pre-vizualizate in universul celest fiind imbracate in forma lor de glorie sau perfectiune initiala. Apoi, pe calea materializarii lor, sau a punerii in forma prin densificarea corpurilor energetic si luminos, prin intermediul coborarii astrilor, are loc in mod corelativ degradarea acestora. Pe masura ce forma capata contur, ea isi pierde din perfectiunea si puritatea originale, pe seama noilor insusiri dobandite prin coagulare. Astfel, orice creatie terestra se caracterizeaza drept o manifestare degenerata a omologului sau celest, datorita caderii originale si aparitei omenirii adamice. Va trebui sa asteptam sfarsitul timpului si a doua venire a lui Christos pentru ca mortii din epocile metalului, copii si urmasi ai lui Tubal-Caïn, sa reinvie in corpul lor primitiv aureolat de perfectiune, care se va transforma imediat intr-o mare torta in “ focul noptii ”, in timp ce Cei mai drepti dintre cei Drepti isi vor pastra “ invelisul ” sub forma sa primordiala, luminoasa si edenica. Cei Drepti, obtinandu-si reintegrarea, vor domni de acum inainte prin esenta divina in Ierusalimul Ceresc, aceasta restaurare definitiva a Paradisului pierdut, conform indicatiilor Ingerului cu Trestia de Aur care va provoca ultima metamorfoza a acestei unde diamantine, receptor spiritual, in mediatoare a Principiului, a energiei si a luminii, in zorii celei de-a opta zi. Acesti zori noi se vor ivi pentru servitorii Celui Vesnic, pentru Initiati, Oamenii dorintei, Cavalerii sacerdotiului.

Insa acest timp nu va fi niciodata accesibil celei mai mari parti a oamenilor care, in mod spontan, impulsiv, vor privilegia intotdeauna expresia eului lor, a acestui eu care obnubileaza totul, devastand printr-un egocentrism si un orgoliu nemasurat intentiile cele mai nobile, virtutile cele mai elevate. “ Caderea ii indreapta pe orgoliosi. ” Prin caderea spiritului in materie a avut loc drama lui Adam si a intregii omeniri, deopotriva analoga si inversata, intr-o stare inferioara celei pe care o avea in Eden, moartea sufletului divin meritand astfel cea mai mare pedeapsa. Insa nasterea noii omeniri va provoca o noua cadere, prin “ uciderea ” carnala, fizica si materiala de asta data a lui Abel de catre Caïn. Asa cum Adam si Eva s-au ascuns, rusinati, dupa ce au fost alungati de catre inger, la vest de Eden, Caïn va incerca sa fuga de privirea Creatorului, ascunzandu-se si el departe de fata acestuia. Astfel caderea va determina starile de separare, de subjugare fata de dualitate (generatoare ale unui Bine relativ, numit Rau si atat de indepartat de Binele divin), ce produc respingerea Infinitului, a vesniciei si a divinitatii, in avantajul fiintei partiale, limitate, condamnata la putrefactie inca de la nastere. Copiii lui Caïn fiind condamnati la putrezire iar cei ai lui Abel neputand lua o forma, Seth va fi cel Perfect, viata divina incarnata, devenind astfel salvatorul unei noi omeniri, formata numai din Alesi, Drepti sau Perfecti, care vor constitui de-a lungul timpurilor clasa eterna a Initiatilor, a purtatorilor Luminii. Prin intermediul lui Seth, pe calea divina, corpurile materiale vor reusi din nou, printr-o transmutare spirituala, sa reintegreze materia prima pentru a se dizolva in Metacosmosul divin. Seth este doar unul din numele sub care este cunoscut in diferitele religii, este Christos care, pentru Crestini, devine “Calea, Adevarul, Viata ”, este drumul unei posibile reintegrari pentru Initiati, acesti paznici ai Tacerii care vor putea percepe ezoterismul Cuvantului. Pentru ceilalti, pentru cei care nu retin decat exoterismul mesajului sau, el este ca un glob al carui centru se afla peste tot si circumferinta nicaieri. Aceasta accesibilitate care implica un risc permanent de confuzie ne este aratata de maxima primei calatorii a candidatului din timpul ceremoniei de initiere : “ Omul este imaginea nemuritoare a lui Dumnezeu, dar cine o va putea recunoaste, daca el insusi o desfigureaza ? ”

Iata deci pusa problema imaginii si a asemanarii. Scripturile ne spun ca Adam a fost creat “ dupa chipul ” lui Dumnezeu, in timp ce Seth a fost conceput “ dupa asemanarea” Lui, intrucat acest lucru s-a intamplat prin intermediul lui Adam incarnat si nu direct, plecand de la propria reflectare a Celui Vesnic. Seth, nefiind nascut direct din Lumina Creatorului, se afla separat de El printr-o substanta cosmica tenebroasa formata din sangele si carnea lui Adam, dar el devine prin gratia si mila divina un arhetip incoruptibil, a carui carne eterica sau paradisiaca poseda asemanarea cu receptivitatea proprie lui Dumnezeu, cu substanta necreata si creatoare.

“ Iar Seth a avut si el un fiu caruia i-a pus numele Enoch, si de atunci a inceput invocarea numelui lui YHVH. ”

Secretul invocarii, cel al perfectei sale vocalizari, realitatea sa semnificativa si activa, a fost revelat Initiatilor, sub acoperirea simbolurilor sacre, pentru ca ei sa stie prin ce mijloc ar putea redobandi perfectiunea primordiala a Absolutului divin. Astfel, invocarea Numelui actioneaza ca un substrat al reintegrarii in Arborele Vietii edenice. Inseamna, asimiland Prezenta si vibratia principiului, a deveni intr-o oarecare masura identic cu cel Invocat, chiar daca omul sufera toate constrangerile si limitarile materiei si ale tenebrelor, dar si siguranta de a gusta, intr-un viitor apropiat, ultima bucurie extatica prin cufundarea totala in Lumina suprema a Creatorului.

“ El a facut sa coboare prezenta Sa de pace nesfarsita in inimi, pentru a le spori credinta, printr-o credinta deopotriva plina de lumina si de cunoastere, gratie insasi acestei coborari divine. ”

Aceasta importanta a inimii tine de faptul ca lumina si pacea vin din centrul Fiintei, acolo unde se trezeste si se ridica divinul pentru a construi un plan nou catre realitatea sa. Aceasta absorbire a umanului de catre divin este deci proportionala cu intrepatrunderea lor care precede coborarea hesychiei din planul mental catre inima. Acest lucru ramane esential, intrucat inima este arca privilegiata unde opereaza teofania, locul sacru din care ea iradiaza.

Deus pax est. Sfanta treime este pacea. Fiul este pacea. Este motivul pentru care, atunci cand ne rugam Celui Vesnic sau lui Christos, capatam pacea, pentru ca, invocandu-i, avem parte de manifestarea Verbului sau a Cuvantului divin, ceea ce face posibila reunificarea sinelui si fuziunea sa cu Principiul.

Urmand drumul posibilei mantuiri oferita de calea lui Seth sau de cea a Fiului Omului, Adhuc Stat nu va mai exista : coloana originala fiind refacuta in puterea sa glorioasa , omul nu va mai trebui sa recunoasca chipul divinitatii, pentru ca, fiind reintegrat, va redeveni oglinda perfecta a acesteia.

                                                                       *

                                                                    *    *

Adhuc Stat, sau imaginea decaderii omului, se regaseste in toate societatile gnostice sau religioase. Astfel, un vers din Coran spune ca omul a fost creat cu cele mai minunate insusiri, dar ca a fost apoi aruncat la cel mai de jos nivel sau grad al scarii, pierzandu-si amintirile din lumea divina, angelica, si pe cele ale adevaratei sale naturi. Aceasta cadere este, pana la urma, cea care da intreaga valoare cautarii mistice : omul orbecaind prin tenebre, intr-o stare de separare de Dumnezeu, de cand sufletul sau s-a desprins de sufletul universal. Dar, chiar daca a devenit o creatura supusa impulsurilor, pasiunilor si dorintelor, ce si-a pierdut realitatea si amintirea glorioasei sale origini, el poarta inca, ascunsa in inima fiintei sale, imaginea perfectiunii, care deschide calea tuturor Mantuirilor, caci starea care i-a apartinut in Edenul primordial, acea stare paradisiaca in care se gasea, nu este iremediabil pierduta. El pastreaza undeva in adancurile sale aceasta mica flacara vie care este intuitia unitatii divine, si, ramanand in asteptarea unei revelatii sau a unei teofanii oricand posibile, dispune de mijloacele de actiune care ii pot permite sa reatinga starea sa originala, identificandu-se cu arhetipul omului universal pe care il poarta in el."

Christian Guigue

                                                                        *

                                                                     *    *

CEI PATRU ARHANGHELI ŞI PUNCTELE CARDINALE ALE TMPLULUI

"De mai bine de un deceniu, in Europa occidentala si in America de Nord, angeologia a revenit in credinta populara. Ca sa ne convingem, este de ajuns sa cautam in orice librarie raioanele cu carti despre ezoterism sau dezvoltare personala si sa vedem acolo uriasul numar de carti despre ingeri. Pana si ingerasii, care disparusera practic din uzantele decorative, au redevenit motive ale unor ilustratii sau ornamente destul de des intalnite. Aceasta moda actuala a ingerilor poate parea à priori foarte departe de traditia initiatica, cu deosebire de cea masonica, al carei simbolism nu include, in mod clar, ingerii. Si totusi, fiintele angelice nu fac parte numai din folclor, ci apartin celei mai inalte traditii spirituale a Occidentului.

Asa ca nu vom ceda unui capriciu pentru a fi la moda, daca vom cauta sa facem o paralela intre arhitectura  templului masonic si cei patru mari arhangheli. Dimpotriva, exista motive intemeiate pentru a face o comparatie intre, pe de o parte, cele patru puncte cardinale ale templului, care simbolizeaza in principal cele patru anotimpuri, cele patru elemente si cele patru functii ale sufletului omenesc, si, pe de alta parte, cei patru arhangheli principali ai traditiei, Mihail, Gabriel, Rafael si Uriel, care, la randul lor, conduc anotimpurile, elementele si starile sufletesti. Chiar daca sunt absenti in simbolistica masonica, acesti patru arhangheli merita, fara indoiala, sa ni-i imaginam ca aflandu-se la occident, la nord, la orient si la sud in templul nostru, si ca fiind prezenti in spiritul masonilor care se reculeg aici in cautarea unei inspiratii simbolice, a unor resurse spirituale sau a energiilor cosmice.

Exista, intr-adevar, numeroase corespondente, pline de invataminte, pe care le putem trasa intre personalitatile celor patru arhangheli, conform traditiei religioase sau ezoterice, si structura initiatica si simbolica a templului. Or, descifrarea corespondentelor reprezinta cheia simbolisticii si primii pasi in ezoterism. Cautarea firelor secrete care leaga angeologia si franc-masoneria ne permite, astfel, sa intelegem mai bine simbolismul templului, si, poate, sa ne apropiem de spiritualitatea angelica. Sa incepem, asadar, prin a-i prezenta pe  ingeri in general, explicand mai intai ce reprezinta acestia pentru traditie, apoi examinand ce simbolizeaza ei, fie ca credem sau nu in existenta lor.

Natura si misiunea ingerilor

Conform celei mai simple definitii, in toate traditiile, ingerii sunt fiinte spirituale, spirite aeriene dotate cu un corp eteric, intermediari intre Dumnezeu si om. Intermediari sub doua aspecte, caci, pe de o parte, ingerii au o natura care este intr-o oarecare masura la jumatatea drumului dintre uman si divin; pe de alta parte, ingerii joaca un rol de mesageri intre divinitate si oameni, intre cer si pamant.

Natura esentiala a ingerilor, in traditia iudeo-crestina, poate fi definita prin trei atribute caracteristice. Mai intai, ingerul are aripi ; fiinta aeriana, el este deci de esenta spirituala si reprezinta a-corporalul, desprinderea, suflul vietii superioare. In al doilea rand, ingerul este in general alb si luminos ; cand apare, vesmintele sale fac din el o fiinta pura si luminoasa ce exprima armonia, iluminarea si transcendenta. In al treilea rand, ingerul are o voce ; prin cuvant, sau uneori cu ajutorul unei trambite, el li se adreseaza oamenilor ca un mesager din alta lume, reveland divinitatea si cuvantul acesteia.

Natura ingerilor face, desigur, abstractie de spatiu si timp. Spatial, viata ingerilor se desfasoara deopotriva in cer, locul lor predilect, si pe pamant, unde intervin asupra naturii si oamenilor. Ca si fiintele omenesti, dar la un alt nivel, ei imbina deci concomitent creatul si ne-creatul, naturalul si supranaturalul. Din punct de vedere temporal, viata ingerilor se deruleaza in afara oricarei cronologii istorice, nu pe o durata profana ci pe timpul inteligentei spirituale.

Rolul ingerului este in primul rand cel al unui trimis al lui Dumnezeu. Conform traditiei crestine, care corespunde in mare masura si traditiei evreiesti, acest rol poate fi rezumat in noua misiuni principale :

      Ingerii se afla in slujba lui Dumnezeu; ei ii impodobesc tronul si ii canta gloria,  participand la transcendenta Sa.

      Ingerii sunt cei ce conduc astrele si sferele celeste ; ei fac sa domneasca armonia divina in planul cosmic.

      Ingerii sunt executanti ai vointei divine, alcatuind legiunile cerurilor, care asigura domnia legii divine pe pamant precum in cer.

      Ingerii sunt mesagerii lui Dumnezeu in fata oamenilor; ei reveleaza cuvantul divin, determinand inspiratia, viziunea, iluminarea.

      Ingerii sunt si mesagerii oamenilor in fata lui Dumnezeu ; ei sunt cei care le duc rugaciunile in ceruri si care intervin in favoarea lor.

      Ingerii sunt meniti sa ii protejeze pe oameni fizic si spiritual ; acesta este indeosebi rolul ingerului pazitor pe care il are fiecare dintre noi.

      Ingerii, mai ales cei pazitori, sunt cei care incurajeaza oamenii in necazurile vietii; ei dau curaj si tarie, alinandu-i pe cei nefericiti.

      Ingerii ne sunt indrumatori spirituali ; ei ii instruiesc si ii initiaza pe oameni, ajutandu-i sa-si castige astfel sanatatea.

      In fine, in ceasul ultim al mortii, ingerii sunt cei ce duc in cer sufletul omului si ii deschid portile raiului.

Toate acestea provin, desigur, din credinta religioasa si nu influenteaza existenta sau inexistenta ingerilor. Sunt acestia cu adevarat fiinte din lumea nevazuta sau sunt doar niste simboluri ? Conteaza prea putin daca ingerii, vocile si puterile lor sunt emanatii ale divinitatii sau produse ale subconstientului. Caci, in ambele cazuri, mesajele si energiile pe care ni le transmit sunt eficiente. Forta angelica actioneaza cu adevarat asupra omului. Astfel, pe planul spiritual sau la nivelul experientei mistice, realitatea transcendenta si fenomenul psihologic isi dau mana. Realul nu se limiteaza la lumea materiala, iar initiatii trebuie sa ia in considerare omul si dimensiunea spirituala a acestuia dincolo de valul sensibilitatii, eliberati de prejudecatile materialiste.

Sub numele de teorie a corespondentelor, ezoterismul a trasat intotdeauna paralele intre om si natura, microcosmos si macrocosmos. Daca ii recunoastem asadar omului o dimensiune spirituala, trebuie sa intelegem ca si natura are una. Or, ingerii sunt, sau reprezinta, aceasta dimensiune spirituala a naturii. Iar acest lucur este valabil, fie ca o privim pe cea din urma ca pe o creatie divina, fie ca o consideram o simpla imagine simbolica. Caci, chiar daca vom privi natura dintr-un punct de vedere materialist, trebuie sa admitem ca ea poseda o dimensiune spirituala, in care ingerii isi au un loc bine definit. Aceasta deoarece corespondentele dintre destinul uman si fenomenele naturale sau angelice sunt o oglinda a raporturilor dintre om si psihicul sau.

Daca trecem dincolo de  religia anecdotica si de psihologia reductionista pentru a ne situa in planul simbolismului initiatic si al spiritualitatii traite, putem, foarte pe scurt, face ingerului portretul urmator. Fundamental, fiinta angelica este deopotriva mesager si model : el dezvaluie si este in acelasi timp el insusi imaginea lui Dumnezeu in om.

Ca mesager intre cer si pamant, ingerul este mai intai simbolul ridicarii si al largirii constiintei ; al deschiderii prin care omul intre in contact cu sursa sa primordiala si comunica cu ceea ce il transcende. Ingerul poate, apoi, sa fie considerat drept o  personificare a vocii interioare, a sufletului care traieste in adancul fiintei. In fine, ingerul reprezinta energia si elanul care spiritualizeaza viata, care trezesc misterul, care aduc lumina. Intr-un cuvant, ingerul este calauza evolutiei personale si spirituale.

Ca model, ingerul este simbolul celei mai elevate infloriri a omului, a initiatului pe deplin trezit si eliberat. El reprezinta toate functiile umane sublimate, fiinta ajunsa la deplina realizare de Sine. Cum spunea poetul Rilke, ingerul simbolizeaza creatura in care s-a operat transformarea vizibilului in invizibil, a materialului in spiritual.

Cele de mai sus ne arata suficient de clar ca ingerii, prin natura si rolul lor, cel putin simbolic, sunt pe deplin susceptibili de a fi integrati in lumea masonica, indeosebi in cea a Ritului Scotian Rectificat. Trebuie sa mai adaugam si faptul ca, in toate traditiile in care masoneria isi are radacinile, ingerii au un loc deloc neglijabil. Asa este cazul cu Vechiul si  Noul Testament, cu parintii Bisericii si a Cabbalei, a calugarilor si misticilor medievali, al alchimiei si al teosofiei, etc. Exemple ale firelor secrete ce leaga angeologia de masonerie sunt numeroase.

Ingerii conform  traditiei

Mai intai de toate, Vechiul Testament, baza gradelor noastre simbolice, contine destul de multe referiri la ingeri. Chiar daca acestea, de origine persana sau mesopotamica, au fost introduse, fara indoiala, in iudaism dupa Exilul in Babilon, le intalnim de la Geneza la ultimii profeti.

      In Geneza (3 : 24), Dumnezeu, dupa ce i-a alungat pe Adam si Eva din paradis, a asezat la est de gradina Edenului heruvimi care agitau o sabie inflacarata pentru a pazi drumul arborelui vietii.

      Dupa Cartea Regilor (I. 8 : 6-7), in capitolul consacrarii templului lui Solomon, sta scris ca arca aliantei se afla sub aripile heruvimilor, pe care ii regasim si in viziunile lui Ezéchiel (10 : 18), legate de cifra patru, intinzandu-si aripile la poarta templului Vesniciei, catre rasarit.

      In visul lui Iacob (Gn 28 : 12-13), o scara leaga cerul de pamant si pe ea ingerii lui Dumnezeu urca si coboara ; aceasta scara este reprezentata pe unele tablouri din lojile englezesti, in care putem vedea, pe scara, virtutile teologice desenate sub forma unor ingeri.

      In episodul sacrificiului lui Abraham (Gn 22 : 15), ingerul care apuca mana acestuia si il salveaza pe Isaac se defineste singur drept cuvantul celui Vesnic ; iar in Daniel ( 9 : 21-23), ingerul ii interpreteaza  acestuia viziunea si ii explica cuvantul lui Dumnezeu.

Exemplele sunt la fel de numeroase in Noul Testament, adica in Evanghelii, Apocalipsa si chiar in Epistolele lui Pavel.

      Ingerul Gabriel ii aduce Mariei vestea ca este insarcinata prin puterea Sfantului Duh si ca il va naste pe Christos (Lc 1 : 26-38) ; tot el il anunta si pe Zaharia de nasterea Sfantului Ioan Botezatorul (Lc 1 : 11-20, 64).

      Ioan ii spune lui Iisus aceste cuvinte, care sunt ecoul visului lui Iacob (Jn 1 : 51) : “ Veti vedea cum se deschide cerul si ingerii lui Dumnezeu urca si coboara asupra Fiului omului ”.

      Cand Maria din Magdala merge la mormant (Jn 20 : 12), inainte ca ea sa-l vada si sa-l auda pe Christos, descopera doi ingeri imbracati in alb, asezati in locul in care fusese pus corpul lui Iisus.

      Pentru Pavel (1 Th 4 : 16), in ziua reinvierii, venirea lui Christos si invierea mortilor vor fi anuntate prin vocea arhanghelului si trambita lui Dumnezeu.

      In fine, conform scrierilor apocrife (ale lui Nicodim si Pilat), cand Iisus coboara in infern, il elibereaza pe Adam si il incredinteaza arhanghelului Mihail pentru ca acesta sa il conduca in paradis.

   

In continuare, toti parintii Bisericii vor recunoaste existenta ingerilor, mai ales pe cea a ingerilor pazitori, care, dupa Matei, (Mt 18 : 10) le cer oamenilor sa regaseasca credinta pura a copiilor, spunand ca ingerii din ceruri ai copiilor vad in  permanenta fata lui Dumnezeu.

Sfantul Augustin va scrie : “ La miezul zilei, lumina sufletului si lumina ingerului se contopesc in lumina divina ”. Iar Maestrul Eckhart, marele mistic medieval, va scrie mai tarziu : “ sufletul trebuie sa se ridice in lumina sa naturala, apoi sa se ridice in lumina ingerilor, si, impreuna cu ea, sa ajunga la lumina divina, pentru a sta, astfel, intre cele trei lumini”.

Adevaratul fondator al angeologiei crestine a fost Denis Pseudo - Areopagitul care, in jurul anului 500, a scris un tratat despre “ Ierarhiile ceresti ” ; de altfel, operele sale au exercitat o mare influenta asupra artei gotice si a luminii acesteia. El i-a impartit pe ingeri in noua ierarhii, formate din trei triade, triade comparabile celor ale arborelui Sephiroturilor. Trebuie sa subliniem ca Denis nu si-a bazat clasificarea ierarhiilor angelice pe speculatii intelectuale, ci pe o autentica experienta mistica. Pentru el, ingerii erau cu adevarat imaginea vizibila a invizibilului, o oglinda ce reflecta forma divina ; ei exercitau asupra omului o functie revelatoare si ghidau elevarea spirituala a acestuia, catre conversia, iar apoi spre comuniunea cu divinitatea.

Angeologia lui Denis va juca un rol important in monahism si, mai apoi, in ordinele cavaleresti. Conciliul de la Frioul identifica, in 796, calugarii drept cavaleri angelici. Calugarul, si, mai tarziu, calugarul-cavaler, va fi aidoma ingerilor ; el tinde in mod ideal sa devena el insusi un inger, adica sa trezeasca la viata lumina angelica pe care o poarta in el. Caci atunci cand omul ajunge la starea angelica, sufletul i se ilumineaza, iar ingerul sau se manifesta; el devine o fiinta spirituala, un suflet aerian; devine el insusi un inger.

Astfel, pentru spiritualitatea medievala occidentala, mai ales la Bernard de Clairvaux, sufletele si ingerii au o sursa identica iar munca omului spiritual consta in a se ridica la starea angelica. De altfel, daca sunt prezenti in ceruri, ingerii sunt deopotriva prezenti si in chilia calugarului sau in templu. Pentru omul spiritual, templul interior este ca cerul ingerului,  este deja un paradis ; asa cum spunea  Sfantul Ieronim, omul si ingerul se contopesc in mister.

In Evul Mediu, ingerii sunt prezenti si in legende, mai ales in baladele cavaleresti. Se spune, de pilda, ca ingerii sunt cei care au cioplit din smarald cupa pe care Iisus a folosit-o in timpul Cinei din urma, in care Iosif din Arimateea a adunat sangele lui Christos, si care a devenit apoi Sfantul Graal pe care l-a cautat Arthur si cavalerii Mesei Rotunde.

Renasterea si Epoca moderna nu au determinat disparitia ingerilor. Pana si protestantismul i-a admis, iar Calvin ii considera “ administratori ai providentei divine si prieteni ai omului ”. Alchimia spiritualista din secolul al 17^lea definea meditatia alchimica drept un dialog interior cu ingerul. In secolul 18, Swedenborg, unul dintre intemeietorii masoneriei suedeze, a facut cu  ingerii o experienta spirituala comparabila celei a lui Pseudo-Denis ; contempland ierarhiile cerului, el a descoperit ingerul ca imagine a lui Dumnezeu, protector, invatator si sfetnic al omului, traind in iubire perfecta, pace si armonie.

Printre esoteristii din secolele 19 si 20 care au dat o mare importanta ingerilor, trebuie sa-l mentionam in mod deosebit pe Rudolf Steiner, parintele miscarii antroposofice. Pentru el, cu cat omul se dezvolta ca fiinta spirituala, cu atat se apropie mai mult de imparatia ingerilor; ingerii au, deci, ca misiune sa ajute omenirea sa dobandeasca un grad mai ridicat de spiritualitate. Rolul ingerilor este deci triplu : sa elibereze fiinta omeneasca de barierele psihologice care o inlantuie, incepand cu negativismul si prejudecatile acesteia, si sa o faca sa fie ea insasi pe deplin; sa lege individul de izvorul sau creator interior si de transcendenta divina ; sa-l determine pe om sa traiasca in pace si liniste, in armonie cu ceilalti oameni, fratii sai .

Cei patru mari arhangheli

In ierarhia creaturilor angelice, cuprinzand noua grade, conform traditiei, arhanghelii fac parte din triada cea mai apropiata de natura si de oameni. Dupa exemplul ingerilor, dar fiindu-le superiori acestora deoarece sunt mai puternici, arhanghelii intervin in viata individuala a oamenilor. In plus, arhanghelii domnesc si isi exercita influenta asupra naturii, terestre si ceresti. Toate aceste planuri sunt legate intre ele.

In ceea ce-i priveste pe oameni, arhanghelii sunt in general mesageri, aparatori si instructori, furnizand energii si inspiratii, fiecare in domeniul sau de predilectie. Ei sunt indeosebi vectori ai revelatiilor ce ofera mijloace de evolutie morala si spirituala. Arhanghelii aduc omului in acelasi timp iubirea  cereasca si ajutor concret. Ei impart lumina si forta care trezesc energiile adormite dinlauntrul fiintei, ajutand-o astfel sa progreseze de-a lungul vietii, catre fericire si planul divin.

In angeologie exista multi arhangheli, dar patru sunt cei mai importanti: Mihail, Gabriel, Rafael si Uriel. Primii trei sunt bine cunoscuti si existenta lor este admisa de Biserica catolica. Cat despre Uriel, importanta sa este atestata de traditia apocrifa, mai ales de Cartea lui Enoch, ca si de  traditia ebraica. Astfel, o veche rugaciune evreiasca spune : “ Pentru a ma insoti catre Atot-Puternicul …, fie ca Mihail sa mearga  la dreapta mea, Gabriel in stanga, Rafael inainte si Uriel inapoia mea …, Dumnezeu planand deasupra-mi ”. Nu este chiar pozitia exacta pe care noi o atribuim in templu pentru doi din cei patru arhangheli, Mihail si Uriel fiind inversati, dar aceasta rugaciune le arata insemnatatea.

Numele celor patru arhangheli se termina, toate, in limba franceza, in “el ” (Mihail devenind Michael, Nota red.). Acest sufix este o prescurtare a unuia din numele evreiesti ale lui Dumnezeu, Elohim, si inseamna, deci, divin sau « al lui Dumnezeu ». “ El ” are si sensul prepozitiei “catre ”,  exprimand directia, obiectivul de atins. Aceste doua sensuri, de divin si tel, se combina, caci din punct de vedere spiritual viata nu are sens decat intru Dumnezeu. Prin numele lor, arhanghelii sunt si cei ce poarta energia divina si care conduc la Dumnezeu.

Cu prefixele respective, numele arhanghelilor au urmatoarele semnificatii: Mihail inseamna “ cel care ii seamana lui Dumnezeu ”, sau, am putea spune, cel ce este imaginea lui Dumnezeu  ; Gabriel inseamna “ forta lui Dumnezeu ”, in sensul izvorului divin ; Rafael semnifica “ medicul lui Dumnezeu ”, vindecatorul divin ; in fine, Uriel are sensul de “ lumina a lui Dumnezeu ” sau iluminare divina.

Din perspectiva intretesuta a timpului si a naturii, cei patru arhangheli definesc in mod traditional ciclul celor patru anotimpuri, toamna, iarna, primavara, vara ; ei domnesc si asupra celor patru elemente traditionale, pamant, apa, aer, foc. Putem deci sa le atribuim cele patru puncte cardinale ale templului, occident, nord, orient si sud, intrucat aceste puncte corespund ele-insele anotimpurilor ; mai putem pune arhanghelii si in corespondenta cu cele patru functii ale psihicului omenesc, senzatie, sentiment, intuitie, intelect, functii care reprezinta, si ele, cele patru puncte cardinale ale templului.

Apropo de anotimpuri, trebuie sa subliniem ca ciclul unui an exprima nu numai parcursul existentei omenesti terestre, de la nastere la moarte, ci traseaza si drumul evolutiei spirituale a omului. Constiinta instinctiva a anticilor recunostea aceasta prin intermediul sarbatorilor anotimpurilor, mai intai agricole si pagane, apoi mai ales crestine. A fi sensibili in fata naturii ne invata sa fim sensibili fata de noi-insine ;  a participa la viata anotimpurilor ne permite sa retraim si sa ne construim propria viata, cu ciclurile ei, fizice si spirituale.

Mihail  la occident

Arhanghelul Mihail, al carui nume inseamna “ cel care este aidoma lui Dumnezeu ” reprezinta, in mod traditional, soldatul divin, comandantul legiunilor ceresti. El este protectorul poporului lui Dumnezeu si mai ales protectorul luptatorilor, al cavalerilor, ca si al pelerinilor si al calatorilor. Il calauzeste deci pe omul de actiune care isi intreprinde cautarea spirituala, mai intai in lumea pamanteana. Mihail este activ si pozitiv, si indica drumul de urmat.

Mihail este inarmat, deobicei, cu o spada inflacarata, pentru a anihila puterile intunericului, balaurul raului. Aceasta spada este, mai intai de  toate, cea a virtutii morale care lupta cu viciile, cu natura animalica a omului, simbolizate de balaur. Apoi, ea este si arma luminii pozitive ce imprastie umbrele negative, ajuta la infrangerea animozitatilor, reda taria in clipele de descurajare. Ea este, in fine, arma de lupta a spiritualitatii contra materiei, flacarile sale fiind forta sufletului si a spiritului.

Acestea sunt motivele care ne permit sa-l asezam pe Mihail la occident in templu, loc simbolic al Pamantului, al lumii fizice, al fierului ; este,din punct de vedere  psihologic, domeniul corpului si al senzatiilor, al afirmarii eului; locul in care se desfasoara munca si se fac operele, unde se exercita dreptatea, cultivand mai ales virtutea saraciei, adica a  desprinderii de tot ce este material.

Tot prin traditie, Mihail este si ingerul mortii, care aduce eliberarea si nemurirea. Caci acest arhanghel este justitiarul care, in ultima zi, va ajuta sufletul sa treaca portile lumii de dincolo si il va conduce in paradis. Este inca un motiv pentru care locul lui Mihail este la occident, la poarta templului pe care il pazeste, iar noi il putem identifica, in mod simbolic, in Ritul nostru, cu Maestrul de Ceremonii.

Fiind ingerul mortii si al calatoriei in lumea de dincolo, Mihail domneste asupra toamnei, anotimp al declinului, al apropierii sfarsitului, al intoarcerii in pamant. Sarbatoarea Sfantului Mihail este, astfel, apogeul toamnei. In aceasta etapa a vietii sale fizice, omul trebuie sa isi constientizeze declinul, batranetea, sa invete sa-si accepte moartea. In acest anotimp al vietii spirituale, initiatul se pregateste sa coboare in strafundul sufletului sau, sa moara sub forma fiintei sale exterioare, vechi, pentru a accede la o forma de viata noua si mai interioara.

Arhanghelul Mihail il stimuleaza deci pe initiat sa depaseasca dificultatile existentei cotidiene, ca si limitele corpului si ale materiei. El ii mai cere acestuia sa se deschida in fata constiintei sinelui, si sa opuna constientizarii mortii, constiinta spirituala a nemuririi sufletului.

Gabriel la nord

Arhanghelul Gabriel, al carui nume semnifica forta divina, energia lui Dumnezeu in natura si in fiinta omului, este in mod traditional mesagerul divin, purtatorul Cuvantului ; ingerul ce dezvaluie secretul, cel ce aduce buna vestire. El reprezinta deci vocea izvorului spiritual si divin ce se gaseste in strafundul omului si care ii arata acestuia propriul destin. Este simbolul ascultarii cuvantului interior, al vocii subconstientului.

Gabriel este si ingerul fecunditatii si al nasterii, pentru ca el o anunta pe Maria ca este insarcinata prin lucrarea Sfantului Duh si ca il va naste pe Christos ; tot el va vesti si nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Este deci cel ce dezvaluie misterul incarnarii sufletului, al fecundarii psihicului de catre spirit. Gabriel este adeseori reprezentat tinand intr-o mana crinul alb al puritatii virginale si in cealalta o cupa, Graalul, simbol al inimii si al iubirii. Acest arhanghel este, de altfel, protectorul bebelusilor si al copiilor mici ; el apara, ca o mama, copilul ce salasluieste in fiecare om si ii daruieste dragoste, tandrete si afectiune. Este ingerul sentimentelor.

Astfel, locul lui Gabriel in templu este la nord, loc simbolic al apei, al lumii psihice scaldata in lumina argintie a lunii ; este, pe taram psihologic, domeniul afectivitatii si al subconstientului, al sufletului, ca aspect feminin al psihicului ; este locul in care se desfasoara munca introspectiva a cunoasterii de sine, a meditatiei si rugaciunii, cultivand cu precadere virtutile cumpatarii sentimentelor, a caritatii si emotiilor caste..

Gabriel domneste asupra iernii, pentru ca in acest anotimp viata salasluieste in germene, samanta este fecundata si se dezvolta in sanul pamantului ; ca embrionul fizic in pantecul femeii, ca sufletul spiritual inca ascuns in subconstientul psihicului. Cele doua sarbatori din preajma solstitiului de iarna sunt de aceea legate simbolic de Gabriel : ziua Sfantului Ioan Evanghelistul, pentru ca acesta este arhanghelul mesager care aduce vesti bune ; Craciunul, pentru ca este arhanghelul nasterii, a copilariei si a iubirii.

Forta divina pe care ne-o transmite  Gabriel este, asadar, puterea secreta si materna a naturii si a creatiei ; energia misterioasa a iubirii care va conduce fiinta spre renastere, spre dezvoltare si crestere in lumina primavarateca a iluminarii.

Rafael  la orient

Arhanghelul Rafael, al carui nume inseamna « vindecatorul divin », este, conform traditiei, ingerul terapeut care are grija de sanatatea corpului, a spiritului si a sufletelor. El le da darul vindecarii si ii ajuta pe medici ; il invata pe om sa se ingrijeasca singur si sa-i tamaduiasca pe ceilalti. Orice vindecare vine de la Rafael ; el reda in special vederea si lumina orbilor ; da celor ce abia mai respira suflul vital si salvator.

Dincolo de vindecarea corpului, care, pentru adevaratul terapeut, este indisolubil legata de sanatatea sufletului, Rafael simbolizeaza vindecarea esentiala, de natura spirituala ; sanatatii corpului ii corespunde sanatatea sufletului, eliberarii de boala, reinvierea. Arhanghel al providentei si al milei divine, Rafael nu reprezinta numai energiile care ne scapa de rele si ne usureaza suferintele ; el intruchipeaza si vitalitatea spirituala, inspiratia care ne conduce la izvorul nostru esential sau ne indreapta spre transcendenta, gratia care ne ofera intelepciunea spirituala, libertatea, lumina si unitatea.

De aceea Rafael isi are locul in templu la orient, loc simbolic al cerului si al aerului, al lumii spirituale scaldata in lumina de aur a stelei ; este, psihologic, domeniul intuitiei, al aspiratiilor spirituale, al realizarii Sinelui ; locul in care are loc cea mai inalta cautare, lucrarea mistica in cautarea transcendentei si a inexprimabilului ; cultivand virtutile sperantei si ale curajului, ca si ale supunerii fata de fiinta interioara sau de divinitate.

Rafael domneste asupra primaverii, caci acesta este anotimpul in care viata iese din pamant, se elibereaza si se ridica sub efectul luminii zilelor in crestere si sub influenta vantului primavaratec  ce sufla peste pamant, apa si foc. Este anotimpul inmuguririi, a infloririi si a fructificarii, a sperantei implinite si a fericirii. Sarbatorile primaverii, Pastele, Urcarea la cer, ii plac lui Rafael, caci ele reprezinta terapia si vindecarea supreme ; desprinderea de materie,  eliberarea de corpul propriu si daruirea de sine, victoria asupra mortii, renasterea, transfigurarea si unirea.

Arhanghelul Rafael ne indeamna deci sa ne folosim toate fortele vindecarii si ale sanatatii, pe care ni le  propune ca terapeut al omenirii. El este revelatorul unei vieti spirituale superioare si ne invita sa il urmam intru sanatatea corpului si a sufletului.

Uriel la sud

Arhanghelul Uriel, al carui  nume inseamna lumina lui Dumnezeu, sau iluminarea divina, este prin traditie printul soarelui si flacara lui Dumnezeu ; el respandeste lumina cunoasterii sacre si a intelegerii cosmosului. El ne invata sa interpretam profetiile si viziunile, si tot el ne desluseste legile stelelor si ale timpului, ale armoniei ceresti. El este deci ingerul inteligentei si al  ratiunii, al stiintei si al cunoasterii. Stapan deopotriva asupra fulgerelor si tunetelor, el il simbolizeaza pe Sfantul Duh, care lumineaza constiinta cu lumina si frumusetea sa.

Locul lui Uriel este deci la sudul templului, loc simbolic al focului, al lumii spirituale luminata de razele soarelui, stralucind ca bronzul ; este psihologic domeniul mentalului si al constientului, al sufletului, ca aspect masculin al psihicului ; este locul unde au loc, simultan, munca teoretica si de reflectie, dar si munca, orientata spre exterior, a raspandirii invataturii si transmiterea cunoasterii ; urmand mai ales virtutile credintei, ale intelepciunii practice si al umilintei intelectuale.

Uriel domneste asupra verii, caci in acest anotimp, in care soarele lumineaza si incalzeste Pamantul cu toate razele sale, natura se afla la apogeu, iar fructele se coc si ating deplina maturitate. Vara este si anotimpul in care cerul noptii este cel mai activ, fiind brazdat cand de stele cazatoare, cand de fulgere. Uriel este in armonie, simbolic, cu sarbatorile verii, cea a Sfantului Ioan Botezatorul, care este ultimul profet clarvazator, ce predica in caldura desertului si caruia ii sunt dedicate focurile de Sf.Ioan ; cea a Adormirii Maicii Domnului, pe care o putem intelege simbolic ca sufletul ce trece de la starea de psihic inconstient la constiinta luminata.

Uriel, arhanghel al luminii si al desteptarii, ne invita si ne ajuta deci sa fim totodata clarvazatori si stralucitori ; sa traim cu spiritul treaz, pe deplin constienti, obiectivandu-ne spiritualitatea ; sa traim cu fata intoarsa catre zenit, contopindu-ne cu fortele inteligentei cosmice, actionand in afara eului nostru si participand la viata universala.

* * *

Aceasta prezentare a celor patru arhangheli si a locului lor invizibil in templu a stimulat, fara indoiala, gustul cititorului pentru cercetarea simbolica. Poate ca i-a trezit si interesul fata de lumea misterioasa a ingerilor, sau chiar dorinta de a-i intalni intr-o buna zi. Fie ca ei salasluiesc cu adevarat in sufletul nostru, in natura sau in ceruri, ca sunt imagini ale spiritului sau fiinte supranaturale, produse ale subconstientului nostru sau mesageri ai lui Dumnezeu, ingerii reprezinta sau sunt, in orice caz, energii reale si care pot deveni prezente si active.

In timpul unei  tinute in Loja un mason si-i poate imagina pe Mihail, Gabriel, Rafael si Uriel in cele patru colturi ale templului si, de ce nu, sa incerce sa le simta prezenta. Templul masonic fiind o imagine a omului interior, a templului pe care fiecare il regaseste in el insusi, poate ca aceasta cautare il va face ca, intr-o buna zi, sa intalneasca inlauntrul sau ingerii si arhanghelii, iar acestia ii vor darui forta, sfaturi si dragoste.

In incheiere, merita sa-l citam pe parintele Henri Le Saux, care a fost deopotriva calugar benedictin si calugar hindus. El spunea ca aceasta lume in care traieste omul se afla in stransa legatura cu lumea cealalta, care este in acelasi timp lumea supraterestra a luminii si lumea misterioasa a subconstientului. El mai spunea ca ingerii sunt personificari ale fortelor cosmice, forte ce actioneaza ca niste entitati personale si care il ajuta pe om sa isi duca la indeplinire propriul destin. Caci omul nu-si implineste destinul de unul singur, ci impreuna cu tot universul".  

 Jean-Pierre Augier