ILUMINAREA

                                                                 

Buddha (c. 563 – c. 483 I.H.) petrecuse deja o saptamana in samadhi, o stare de profunda trezire spirituala, cand, in dimineata de 8 decembrie 528 i. H., privind la Venus , luceafarul de dimineata, farmecat de stralucirea sa, a exclamat, intr-o stare de iluminare: ,,Asta este! Sunt eu! Sunt chiar eu cel ce straluceste atat de intens!”

Maestrul Rinzai Shodo Harada Roshi (n. 1940 ) scrie, in lucrarea Morning Dewdrops of the Mind: Teachings of a Contemporary Zen Master (1993), ca Buddha, in renasterea constiintei sale, a privit in jur si a vazut ca toate fiintele straluceau, cu splendoarea luceafarului. Din aceasta profunda iluminare a mintii s-a nascut intelepciunea lui Buddha si toata filosofia Zen este cuprinsa in impresiile deosebite resimtite de mintea lui Buddha, in acel moment. Prin urmare, in fiecare an, in apropiere de 8 decembrie, calugarii Zen anticipeaza rohatsu sesshin (retragerea pentru meditatie intensiva) si jura sa traiasca stralucirea unei asemenea realizari remarcabile.

In An Introduction to Zen Buddhism (1934), D.T. Suzuki (1870-1966) descria satori, starea de iluminare obtinuta prin atingerea unui nivel superior de constiinta, ca stare pe care maestrii Zen o numesc mintea lui Buddha, cunoasterea cu ajutorul careia oamenii traiesc iluminarea sau Prajna, intelepciunea suprema. ,,Este lumina divina, paradisul interior, cheia tuturor comorilor mintii, punctul focal al gandirii si al constiintei, sursa puterii, sediul bunatatii, al dreptatii, al simpatiei, al masurii tuturor lucrurilor'', spunea Suzuki. ,,Cand aceasta cunoastere ascunsa este pe deplin relevata, suntem capabili sa intelegem ca fiecare dintre noi e identic in spirit, in fiinta si in natura cu viata universala.''

Instructiunile scripturii hinduse Bhagavad Gita asupra modului ideal de practicare a tehnicilor yoga se incheie cu promisiunea ca ,,...atunci cand mintea unui Yogi se afla in armonie si-si gaseste odihna in Spiritul interior, toate dorintele pline de neastampar pier si el devine Yukta, unul in Dumnezeu. Sufletul lui devine o lampa a carei lumina ramane neclintita, caci arde intr-un adapost unde vanturile nu patrund''. In capitolul privind ,,Experienta mistica fundamentala'', din cartea Watcher on the Hills (1959), dr. Raynor C. Johnson (1901-1987) plaseaza ,,aparitia luminii'' in capul listei sale privind caracteristicile iluminarii :

1. aparitia luminii. Aceasta observatie este facuta uniform si poate fi considerata un criteriu al contactului dintre suflet si spirit.
2. Extazul, iubirea, stralucirea. Direct sau implicit, aproape toate marturiile privind experienta mistica se refera la tonurile emotionale supreme ale trairii respective.
3. Apropierea de deplinatate. La contactul dintre suflet si spirit, primul capata sentimentul contopirii cu toate lucrurile.

Johnson enumera si alte aspecte ale iluminarii, ca introspectii profunde, primite de subiectul experientei: un efect pozitiv asupra sanatatii si vitalitatii, sentimentul ca scurgerea timpului s-a oprit sau s-a diminuat, si efecte pozitive asupra stilului de viata. Cercetatorul citeaza un astfel de subiect, care afirma: ,,Semnificatia acestei iluminari, pentru mine, a fost incalculabila, m-a ajutat sa trec usor peste dureri si stres''.

In volumul autobiografic Don't Fall Off the Mountain (1970), actrita si autoarea Shirley MacLaine (n.1934) descrie o noapte petrecuta in conditii extreme, intr-o coliba din Valea Paro, din Himalaya, cand se intreba cum va putea rezista gerului patrunzator. Brusc, si-a reamintit cuvintele unui instructor Yoga din Calcutta, care-i spusese ca exista un punct in mintea ei, care era nucleul, centru universului propriu. De indata ce avea sa gaseasca acel punct, nu o vor mai afecta nici durerea, nici teama, nici suferinta. El ii destainuise ca punctul seamana cu un soare minuscul. ,,Soarele este centrul oricarui sistem solar si cel care da viata planetelor din Univers. La fel, acest punct iti da viata tie'', spusese maestrul.

Dardaind de frig, actrita a inchis ochii si a inceput sa caute centrul mintii. Apoi, incaperea friguroasa si vantul cumplit de afara au inceput sa paraseasca mintea ei constienta. Incet, in centrul mintii si-a facut aparitia un glob minuscul, de culoare portocalie, ce devenea tot mai puternic pe masura ce femeia se concentra asupra lui, simtind ca ea insasi devine acea sfera luminoasa. Caldura a inceput sa se raspandeasca, prin corpul ei, ajungand in cele din urma la stomac. Simtea picaturi de sudoare pe frunte si pe abdomen.

MacLaine scrie ca stralucirea s-a intensificat pana cand ea s-a ridicat din pat si a deschis ochii, convinsa ca cineva aprinsese o lumina. ,,M-am intins la loc, nota ea. Simteam ca de fapt eu stralucesc...Maestrul avusese dreptate; ascuns, dincolo de aparente, se afla ceva mai puternic decat sinele meu exterior.''

Parapsihologul dr. W. G. Roll afirma ca: ,,Este adevarat ca acest fenomen luminos se poate petrece. Unii oameni cred ca este un fel de lumina cvasifizica. Cand patrundem in aceste zone, devine dificil de facut diferenta dintre lumea fizica si cea spirituala. Ceea ce numim spiritual, fizic si mental sunt probabil acelasi lucru.''

Dr. Walter Houston Clark vorbeste despre fenomenul luminii orbitoare a iluminarii in legatura cu cei care au trait experiente revelatoare ca despre ,,...un fel de simbol al introspectiei noi si eliberatoare asupra naturii vietii subiectului. Dar sunt inclinat sa cred ca profunzimea si emotia declansate de experienta dau nastere unui gen de activitate nervoasa, responsabila de aparitia luminii. Desigur, intr-un anumit sens, aceasta ar putea avea o origine cosmica.''

In cartea Psychiatry (vol. 29. 1966), dr. Arthur J. Deikman se refera la perceptiile mistice ale luminii invaluitoare in termenii propriei lui ipoteze, referindu-se la “translatia senzoriala”, pe care o defineste drept “perceperea unei actiuni psihice (conflict, reprimare, rezolvare a unei probleme, atentie si asa mai departe) prin intermediul unor senzatii relativ nestructurate de lumina, culoare, miscare, forta, sunet, miros sau gust...”

“Translatia senzoriala”se refera la experienta echivalentelor concrete, simple, nonverbale ale actiunii psihice. Potrivit lui Deikman, “lumina” poate reprezenta mai mult decat o metafora pentru experienta mistica: “Iluminarea ar putea deriva dintr-o experienta senzoriala reala produsa atunci cand, in cadrul actului cognitiv de unificare, are loc o degajare de energie, sau cand se petrece o rezolvare a conflictului din subconstient, permitand experimentarea “pacii”, a unei “prezente'' si a altor senzatii similare. Energia eliberata, manifestata ca lumina, poate constitui experienta senzoriala esentiala a misticismului''.

Cercetarile efectuate la Universitatea Wales au relevat ca evreii, crestinii si musulmanii au experiente similare, descriind o lumina intensa si un sentiment de iubire atotcuprinzatoare. Un studiu in desfasurare, sponsorizat de Fundatia Sir Alister Hardy, a adunat 6000 de relatari privind experientele religioase traite de oameni de toate varstele si categorii sociale. Cica o mie dintre acestia descriu o lumina care patrunde in incapere, in vreme ce altii vorbesc despre sentimentul invaluirii in lumina. Cei mai multi sunt singuri atunci cand traiesc o asemenea experienta, dar cercetatorii au colectat si marturiile mai multor oameni care au asistat la aparitia aceleiasi lumini.

Sir Alister Hardy ( 1896-1985) a infiintat Unitatea de Cercetare a Experientelor Religioase la Colegiul Manchester, Oxford, in 1969, si a inceput programul, studiind un tip general de trezire spirituala – sentimentul contactului cu ,,o putere transcendenta, numita sau nu Dumnezeu, care duce la o existenta imbunatatita''. Desi cercetatorii au subliniat interesul lor in adunarea acestui gen de rapoarte, curand ei s-au trezit bombardati cu un numar aproape egal de ,,experiente mistice de tip extatic'', ce includeau experiente de fenomene luminoase care insoteau iluminarea.

In cartea lui, The Divine Flame (1966), Hardy sugera ca stiinta ,,trebuie sa accepte posibilitatea ca extazul experientei spirituale... ar putea fi... o parte a istoriei naturale... si ca poate s-a transformat in religie abia atunci cand limbajul i-a permis fiintei umane sa compare si sa discute aceasta perceptie a ceea ce Rudolf Otto numea ,,zeitate protectoare,, si ceea ce eu numesc flacara divina, ca parte integranta a procesului evolutionist creativ de care omul, dobandind facultati de intelegere superioare, a devenit constient''.

Hardy afirma ca stiinta nu poate fi mai preocupata de ,,esenta interioara'' a religiei decat este de natura artei sau de poezia dragostei umane. El continua sa afirme ca ,,o cunoastere stiintifica organizata – de fapt una strans legata de psihologie – vizand consemnarile experientei religioase umane... nu trebuie sa distruga elementele religiei care sunt atat de pretioase pentru om, dupa cum cunoasterea biologica a sexualitatii nu trebuie sa diminueze pasiunea si frumusetea iubiriiumane,,.

In secolul al XXI-lea, multi savanti sunt implicati in proiecte de cercetare privitoare la experientele mistice, religioase si spirituale. Varieties of Anomalous Experiences (2000), editata de Etzel Cardena, de la Universitatea Texas Pan American din Edinburg, Steven .Lynn, de la State University of New York, din Binghamton, si Stanley Krippner, de la Saybrook Graduate School, din San Francisco, examineaza dovezile stiintifice ale starilor de constiinta alterata asociate experientelor mistice si altor evenimente stranii. Potrivit revistei Science News (17 februarie 2001), cei trei psihologi ,, nu vad niciun motiv sa presupuna ca lumile supranaturale... exista in afara mintilor oamenilor care le experimenteaza. Ei doresc sa lanseze o stiinta menita sa studieze caracteristicile constiintei umane care fac posibile experientele mistice. Concentrarea lor pe un spectru al constiintei sfideaza notiunea general acceptata ca exista un singur tip de constiinta...''

David M. Wulff, psiholog la Colegiul Wheaton din Norton, Massachusetts, considera ca experientele religioase se manifesta in cadrul unui continuu: ,,Chiar daca ele nu sunt de inspiratie religioasa, pot fi izbitoare, precum sentimentele transcendente pe care muzicienii le au uneori, in timp ce canta. Am colegi care spun ca au avut experiente mistice, desi le explica diferit.''

Alti savanti interesati de studiul experientelor mistice sugereaza ca sentimentele transcendente remarcate la muzicieni, actori si artisti, afirmatiile a doua treimi dintre adultii americani, care pretind ca au intrat in contact cu o forta sau cu un spirit din afara lor si chiar si iluminarea lui Buddha, vocile ceresti auzite de Moise, Mahomed sau Isus, nu sunt altceva decat rezultatul scaderii activitatii in lobul parietal al creierului, care vizeaza orientarea in spatiu si sentimentul de sine. Dar sentimentele de iubire neconditionata si compasiune coplesitoare pentru toate fiintele, care ii cuprind pe multi dintre iluminati? Acesti savanti afirma ca probabil rugaciunea, meditatia, cantecele sau alte practici spirituale sau religioase ar putea activa lobul temporal, care gazduieste amintirea experientelor cu semnificatie personala.

Alti oameni de stiinta care testeaza frontierele psihicului uman si miracolul iluminarii sunt mult mai deschisi fata de realitatea experientelor mistice individuale. In vreme ce cercetatori precum Matthew Alper, autor al cartii The ,,God'' Part of the Brain (1998 )este de parere ca exista o conexiune intre creierele umane si Dumnezeu si experientele religioase, altii, precum Daniel Batson, psiholog la Universitatea Kansas, respund ca ,,insusi creierul este un dispozitiv prin care este traita religia''.

Psihiatrul Roy Mathew, de la Universitatea Duke, preciza, intr-un interviu acordat ziarului Washington Post (18 iunie 2001 ), ca prea multi neurosavanti si neuroteologi contemporani ,,au adoptat punctul de vedere al fizicienilor din ultimul secol, potrivit caruia totul este materie. Accept posibilitatea ca exista mai multe lucruri decat putem vedea cu ochii nostri. Nu cred in omnipotenta stiintei si nici nu cred ca exista explicatii stiintifice infailibile''.

BRAD & SHERRY HANSEN STEIGER

CONŞTIINŢA COSMICĂ

In lucrarea lui clasica, Cosmic Consciousness (1901), dr. Richard Maurice Bucke (1837-1902) nu a incercat sa se puna in compania personalitatilor iluminate ale caror vieti le-a descris in paginile cartii, dar a relatat – la persoana a treia – propria lui experienta.  Aceasta a avut loc intr-o primavara, in anul cand Bucke implinea 36 de ani. Alaturi de doi prieteni, isi petrecuse seara citind din operele unor poeti ca William Wordsworth, Percy Bysshe Shelley, John Keats si Robert Browning, punand accent in mod deosebit pe poeziile lui Walt Whitman. Tinerii au fost atat de pasionati de lecturile lor, incat nu s-au despartit decat dupa miezul noptii, iar Bucke s-a intors acasa cu o caleasca trasa de cai. Isi amintea ca mintea ii era inca sub influenta multor idei, imagini si sentimente starnite de cele citite si discutate in seara respectiva. Se simtea calm si relaxat cand, dintr-o data,”s-a trezit invaluit intr-un fel de nor de culoarea flacarii”. Instantaneu, s-a gandit ca izbucnise un incendiu in oras, dar ulterior “a stiut ca lumina provenea dinauntrul sau”.

   Realizand acest lucru, Bucke a trait un sentiment de exaltare, de beatitudine, “urmat imediat de o iluminare intelectuala aproape imposibil de descris in cuvinte”. I s-a parut ca prin creierul sau trecuse “o fulgerare efemera a splendorii brahmatice”, care ulterior ii va lumina permanent viata. El a vazut si a stiut ca Universul nu este materie moarta, ci o prezenta vie, ca sufletul omului este nemuritor, ca Universul este astfel construit si ordonat, incat fara indoiala entitatile care-l compun conlucreaza, in folosul fiecaruia si al tuturor, ca principiul fundamental al acestei lumi este ceea ce numim iubire si ca fericirea fiecarei fiinte umane este, pe termen lung, o certitudine. Bucke avea sa insiste ulterior ca invatase mai mult, in cele cateva secunde ale experientei sale de iluminare, decat in toti anii de studii de pana atunci – si ca “invatase multe lucruri pe care niciun studiu nu l-ar fi putut invata vreodata”.

   Printre personajele istorice despre care Bucke considera ca atinsesera constiinta cosmica se numarau Gautama Buddha (c. 563 – c. 483 i.H.), Isus Hristos (c. 6 i.H. - c. 30 d. H.), Sfantul Pavel (d. 62-68 d. Cr.). Plotinus (205-270), Mahomed (c.570-632), Dante (1265-1321), Francis Bacon (1561-1626), Jakob Behmen (1575-1624), William Blake (1757-1827) si idolul sau, Walt Whitman (1819-1892). Din lista de mai sus, este evident, ca Bucke considera iluminarea mai curand apanajul barbatilor decat al femeilor. In capitolele ulterioare, el numea si alte personalitati, pe care le considera recipiente inferioare, imperfecte sau indoielnice ale constiintei cosmice – oameni precum Moise (sec.XIV-XIII i.H.), Gideon, Isaia (sec. VIII i.H.), Socrate (470-399 i.H), Spinoza (1632-1677), Emanuel Swedenborg (1688-1772), Ralph Waldo Emerson (1803-1882), Henry David Thoreau (1817-1862) si Ramakrishna Paramahansa (1836-1886).

   Potrivit lui Bucke, cel ce dorea sa atinga constiinta cosmica trebuia sa apartina in primul rand “stratului superior al constiintei de sine”. Trebuia sa aiba un bun intelect, un fizic agreabil, o sanatate de fier, dar mai presus de toate,,...trebuie sa aiba o aprinsa natura morala, sentimente puternice, o inima calda, curaj, convingeri religioase profunde”. Studiul vast al lui Bucke asupra celor pe care ii considera posesori ai constiintei cosmice l-a facut sa considere varsta de 36 de ani ca momentul propice, in viata unui om, pentru atingerea starii elevate de constiinta. Concluzionand, el considera ca semnele ,,simtului cosmic” ar fi urmatoarele:

1. Lumina subiectiva. Persoana se trezeste brusc scufundata intr-un nor roz sau portocaliu sau “se simte ca si cum mintea i-ar fi napadita deodata de o ceata roz sau portocalie”.

2. Elevarea morala. Subiectul este cuprins de un sentiment de “bucurie, incredere, triumf, mantuire”. Dar, explica Bucke, nu este mantuirea in contextul sau obisnuit, al eliberarii de pacat, ci intelegerea faptului ca nu este necesara nicio “salvare” speciala, schela pe care lumea este construita fiind ea insasi suficienta.

3. Iluminarea intelectuala. Subiectul nu ajunge doar sa creada, “ci vede si stie ca Universul, care pentru mintea obisnuita pare format din materie moarta, este de fapt altceva – o prezenta cu adevarat vie”.

4. Sentimentul nemuririi.

5. Disparitia fricii de moarte.

6. Pierderea sentimentului pacatului.

7. Senzatia instantanee a iluminarii.

8. Caracterul anterior de o deosebita calitate intelectuala, morala si fizica.

9. Varsta in jur de 36 de ani.

10. Dobandirea carismei specifice iluminatilor.

11. Transformarea infatisarii. Desi aceasta schimbare se poate diminua treptat, scrie Bucke, “in acele cazuri in care iluminarea este intensa, transformarea in cauza este intensa si poate merge pana la o veritabila transfigurare “.

   Teza primordiala a lui Bucke era ca in decursul secolelor de dezvoltare evolutionista a umanitatii ca specie, au existat trei forme de constiinta. Prima, constiinta simpla, sau intelegerea instinctuala. Ulterior a aparut constiinta de sine, care i-a permis omului sa se considere o individualitate distincta. In sfarsit, in specia umana au aparut acei indivizi care poseda constiinta cosmica, o noua facultate de constiinta, care va duce omenirea la apogeul evolutiei sale spirituale.

   Profeti spirituali precum Rudolf Steiner (1861-1925 ) au prezis de asemenea ca omenirea patrunde intr-o “deplinatate “ a timpului, in care va aparea o noua constiinta. Steiner numea aceasta noua intelegere a lucrurilor “constiinta cristica“, o energie transformatoare care transcede crestinismul oficial. In opinia lui, “restul omenirii, luand exemplul lui Hristos, trebuie acum sa dezvolte ce a fost prezent pe Pamant timp de 33 de ani, intr-o singura personalitate “.

   Steiner recunoaste ca istoria spirituala este plina de profeti si invatatori onesti, care au trait inaintea Maestrului Isus, dar credea ca acestia au putut vorbi semenilor, folosind doar facultatile transmise prin naturile lor terestre. Ei au folosit energia si intelepciunea Pamantului. Isus a patruns insa intr-o constiinta a acelei energii superioare care vine din taramul divin. Stia ca o particica infima din aceasta energie, nu mai mare decat o boaba de mustar, putea inalta sufletul uman. Stia si ca infuzia cea mai marunta de astfel de energie, intr-o fiinta umana, o putea transforma intr-un reprezentant al dimensiunii superioare a realitatii, “Imparatia lui Dumnezeu”. Si in acelasi timp, el invata ca poarta spre aceasta minunata imparatie se afla in inima fiecarui pelerin sincer, care cauta sa-l intalneasca pe Isus acolo.

   Filosoful si scriitorul John W. White ( n. 1939) il vede de asemenea pe Isus ca pe un premergator revolutionar al rasei superioare care va mosteni Pamantul, ,,o rasa de oameni care va intruchipa constiinta cosmica, constiinta cristica la scara larga si nu la nivel sporadic, individual, ca anterior in istorie, cand un avatar ocazional, precum Buddha sau Hristos, a aparut''. White numeste aceasta forma evoluata a omenirii Homo Noeticus (detinator al unei constiinte superioare ). ,,In conditiile sporirii gradului de constiinta si autocunoastere a omului, formele, controalele si institutiile sociale impuse in mod traditional constituie bariere in calea dezvoltarii sale depline, afirma White. Psihologia modificata a fiintei umane se bazeaza pe exprimarea si nu pe suprimarea sentimentelor. Motivatia oamenilor o reprezinta cooperarea si iubirea, nu competitia si agresivitatea. Simtul logicii este multilateral, integrat, simultan... Identitatea lor este colectiva si impartasita, nu izolata si individuala... Conceptele si mentalitatile conventionale ale societatii nu ii mai satisfac, dimpotriva, ii preocupa gasirea de noi moduri de trai.''

In anii '50, Albert Einstein (1879-1955) sustinea cu tarie ca omenirea trebuie sa dezvolte un nou mod de a gandi, daca vrea sa supravietuiasca pe Pamant, ca specie. Genialul fizician nu a fost singurul care a sugerat ca omenirea trebuie sa-si dezvolte un drum interior spre salvare, implicand o imbinare a intelegerii rationale cu experienta mistica a unicitatii.

   In lucrarea Mystics as a Force for Change (1981), dr. Sisirkumar  Ghose afirma ca de-a lungul evolutiei umane, misticii au existat intotdeauna printre pamanteni, ca dovada a formelor de tranzitie din cadrul speciilor. In loc sa-i acuze pe mistici ca s-ar sustrage indatoririlor sociale, Ghose insista ca ,,ar fi mai corect sa spunem ca, in destramarea iluziilor locuitorilor din pesteri, ei au fost mult mai responsabili fata de realitate si de rasa umana... Ei au fost autenticii artisti ai convertirii si catharsisului... Singurii ganditori radicali, ei au mers la originea lucrurilor, dincolo de diferitele scheme subrede ale perfectiunii lumesti, osciland intre venerarea vitelului cel gras si ororile corporatiilor''. Cum multi sfinti, profeti si mistici au parut sa fi atins o stare de constiinta cosmica si/sau iluminare, William James (1842-1910) enumera in lucrarea lui clasica, Varieties of Religious Experience (1902), caracteristicile despre care credea ca formeaza o imagine complexa a ,,sfinteniei universale, unica in toate religiile'':

1. Sentimentul de traire intr-o dimensiune mai larga decat meschinele interese lumesti si convingerea, nu neaparat intelectuala, ci mai curand senzitiva, a existentei unei Puteri Ideale...

2. Sentimentul unei continuitati stranse intre propria lor viata si Puterea Ideala, ca si dorinta de a-si pune fiinta sub controlul acesteia.

3. O stare de profunda beatitudine si libertate, pe masura ce obstacolele, create de sinele care constrange, se topesc.

4. O deplasare a nucleului emotional catre iubire si armonie, catre acceptare, si o indepartare de negare si de egoism.

Multi cercetatori contemporani folosesc termenul “experienta de varf”, cand se refera la constiinta cosmica. In cartea Ordinary People as Monks and Mystics (1986), Marsha Sinetar scrie ca experienta de varf este “esentiala pentru orice discutie asupra calatoriei misticului, caci prin ea si gratie ei individul dobandeste o viziune profunda, de ansamblu, a insesi esentei lui spirituale. Experienta de varf inseamna ca persoana respectiva simte ca ,,este'', mai curand decat ca ,,devine''. Sinetar sugereaza ca persoana care traieste o asemenea dezvoltare a constiintei poate experimenta direct ,,natura transcendenta a realitatii''. Persoana ,,patrunde in Absolut, unindu-se cu acesta, fie doar si pentru o secunda... o secunda care-i va transforma radical viata''. Experienta de varf extinde ,,nivelul constiintei umane, incat aceasta include tot Universul..., iluminatul simte ca a dobandit totul, pentru ca traieste acest tot in interiorul sau''. Dr. Raynor C. Johnson in cartea Watcher on the Hills (1959), avanseaza urmatoarele trei criterii pentru a testa autenticitatea experientei mistice, a momentelor cand o persoana simte ca a atins ,,natura transcendenta a realitatii'':

1. Testul pragmatic. A dus experienta la o existenta echilibrata, senina, fericita, de o calitate imbunatatita?

2. Coincide cu descoperirile recunoscute ale ratiunii? (Acest lucru nu implica insa sa fie sustinuta de ratiune.)

3. Este unificatoare si integranta sau izolatoare si distructiva, in privinta relatiei individului cu un intreg atotcuprinzator?

Johnson remarca faptul ca ,,...toate procesele psihotice, rezultand in stari obsesive, nu pot indeplini primul criteriu”. ,,Este de asemenea clar”, noteaza el, ca ,,toti oamenii ce se pretind religiosi, dar sunt intoleranti si sustin doar propriile viziuni religioase, sunt de asemenea exclusi, fiindca incalca al treilea criteriu”.

BRAD&SHERRY HANSEN STEIGER

EXTAZUL

Tot ceea ce stie sufletul in mod obisnuit este nimic, in comparatie cu cunoasterea pe care o dobandeste in timpul extazului. Cand sufletul se ridica spre ceruri, iluminat de prezenta lui Dumnezeu,cand se contopeste cu divinitatea, el intelege si se bucura de lucruri splendide, pe care nu le poate descrie in cuvinte. Sufletul se scalda atunci in bucurie si cunoastere.”(mistica Angela da Foligno, citata de parintele A. Poulain in The Grace of Interior Prayer-1910).”

Multi dintre cei care au studiat spiritualitatea descriu experienta extatica drept o stare mistica prin excelenta. Misticii tuturor traditiilor cansiderau extazul o stare minunata – una in care spiritul uman este absorbit si se afla in uniune imediata cu divinul. Asa cum evidentiaza Evelyn Underhill in lucrarea Mysticism (1961), termenul a devenit sinonim cu exaltarea exuberanta: „Extazele induse ale misterelor dionisiace, inaltarea metafizica a neoplatonicienilor, transa voluntara sau involuntara a misticilor indieni si sfintilor crestini – toate acestea, indiferent de cat de mult ar diferi ca valoare transcedentala, pretind ca ar avea o astfel de valoare si ca aceasta schimbare de constiinta aduce cu ea o justificata si inefabila intelegere a realului.”

In starea de extaz spiritul uman este absorbit si se afla in uniune imedieta cu divinul.

Extazul difera de meditatie – unul dintre stadiile care il preced – atat ca dezvoltare, cat si ca trasaturi. In decursul indelungatei pregatiri preliminare a constiintei mistice este necesar un constant efort de vointa. Dar cand in cele din urma noile si mult ravnitele experiente apar in viata misticului, „ca o fulgerare” la nivel psihic, el stie ca nu are altceva de facut decat sa accepte ceea ce i-a fost dat.

Fredric W.H. Myers (1843 – 1901) observa ca evidentele extazului sunt mai puternice decat evidentele oricarei alte experiente religioase. „Dintre toate experientele subiective ale religiei, extazul a fost, pentru psihologi, cel mai pregnant si mai convingator afirmat, iar el nu este legat de vreo religie anume,” spunea Myers. „De la vraci...la Sfantul Ioan, Sfantul Petru si Sfantul Pavel, mergand pana la Buddha si Mahomed, gasim consemnari care, desi moral si intelectual difera, sunt in esenta identice.”

Evelyn Underhill considera ca extazul „reprezinta cea mai mare extindere posibila a constiintei spirituale in directia fiintei pure: dorinta oarba exista aici isi capata recompensa, printr-o profunda experienta a vietii eterne. In aceasta experienta, constiinta eului, a spatiului si timpului...a tuturor fiintelor din lumea devenirii si a propriului nostru loc acolo...este suspendata. Vitalitatea pe care, de obicei, o impartim intre aceste lucruri diferite, se aduna acum pentru a forma o stare de intelegere deplina... o intuitie vie a transcendentului.”

Underhill afirma ca in unitatea perfecta a constiintei, care apare in starea de extaz, misticul este atat de concentrat asupra absolutului, incat facultatile sale sunt suspendate si el inceteaza sa se mai considere separat de „tot ce este”. Misticul devine atat de scufundat in absolut, incat „asa cum pasarea nu poate vedea aerul care o sprijina, nici pestele oceanul in care inoata, la fel si misticul cunoaste tot, dar nu se gandeste la nimic, percepe tot, dar nu concepe nimic”.

Pe langa natura pasiva a extazului, o alta caracteristica a continutului sau este relativa unitate si ingustimea campului sau constient. Intr-o masura mai larga, lumea exterioara se inchide, iar cele cinci simturi sunt complet blocate, fata de stimulii externi. Fiecare alt gand, sentiment sau emotie, este eliminat din minte, cu exceptia ideii de Dumnezeu si a sentimentelor de bucurie si iubire. Acestea umplu mintea pana la excluderea aproape totala a oricarui alt gand sau sentiment, si se imbina, intr-un conglomerat unic. Misticul nu crede ca Dumnezeu este prezent, el simte ca sufletul i s-a unit cu divinitatea astfel, incat aceasta intensa trezire spirituala si puternicele sale accesorii emotionale nu lasa loc, in constiinta lui, pentru nimic altceva.

Se spune ca Sfantul Ignatius (1491-1556) statea la marginea unui drum, privind multimea care-l traversa, absorbit in contemplatie, cand ochii sufletului sau s-au deschis si sufletul a fost inundat de lumina. El nu mai putea distinge nimic cu cele cinci simturi, dar in mod miraculos a inteles un mare numar de adevaruri, referitoare la credinta sau stiinta. Noile concepte si idei erau atat de numeroase, iar lumina atat de stralucitoare, incat Sfantul Ignatius a avut impresia patrunderii intr-o alta lume. Cantitatea de informatii era atat de mare, incat, potrivit lui Ignatius, tot ce putuse invata in viata lui, pana la 62 de ani, fie prin mijloace supranaturale, fie prin studiu laborios, nu se putea compara cu ceea ce aflase in aceasta experienta extatica. Cunoasterea pe care un om aflat in starea de extaz o dobandeste este imediata si lasa destinatarul cu un sentiment neotic complet, o cunoastere clara, o intelegere a faptului ca lucrurile vazute in timpul viziunii extatice reprezinta adevarul suprem.

Cunoasterea perceputa intr-o astfel de stare nu are, adesea, multe in comun cu cunoasterea conceptuala sau reprezentativa despre lucruri. Pentru mistic, realitatea autentica nu sta in astfel de cunostinte. Doar intr-o experienta imediata, cea a extazului vizionar, care se justifica prin ea insasi, se poate gasi adevarata realitate – si mai presus de toate, doar aici misticul poate gasi realitatea suprema a lui Dumnezeu.

Sfanta Teresa de Avila (1515-1582), respectata calugarita carmelita spaniola, mistica si scriitoare totodata, se referea, in ultima ei lucrare importanta, Interior Castle (1577), la patru grade ale uniunii mistice cu Dumnezeu:

1. uniunea mistica incompleta, ce apare odata cu linistirea mintii;
2. uniunea semiextatica;
3. uniunea extatica;
4. uniunea transformatoare a unirii desavarsite cu Dumnezeu.

Poate cea mai remarcabila trasatura a experientei extatice o constituie fenomenul ocazional al viziunilor, cel mai adesea fiind vazuti Hristos, Fecioara Maria, diversi sfinti sau ingeri. Cum multe dintre aceste intalniri vizionare sunt compatibile cu convingerile religioase ale extaticului, anumiti cercetatori afirma ca viziunile misticilor ar fi determinate, ca si continut, de orientarea spirituala a acestora si sunt declansate de imaginatia care lucreaza intr-o maniera similara visului asupra materialului teologic bogat care domina mintea vizionarului. Unii oameni de stiinta considera ca viziunea, ca si visul normal, isi are originea in unii stimuli senzitivi pe care imaginatia ii interpreteaza si elaboreaza.

Extazul mistic dezvaluie, pentru cei care-l traieste, un adevar incontestabil. Misticul este pus fata in fata cu realitatea suprema, experimentata pri sentimente si intuitie. Astfel se obtine o transcendenta a sinelui. Misticul revine din experienta, cu siguranta accederii intr-un alt spatiu, de unde a primit revelatia unor adevaruri extraordinare, adevaruri ce sustin, de pilda, ca realitatea este unitara si divina, ca pana si experientele umane obisnuite sunt fenomenale, ca sufletul, cheia intelegerii realitatii, se poate uni cu Dumnezeu, ca prezenta divina poate fi gasita ascunsa oriunde, in mijlocul vietii cotidiene.

In lucrarea Ecstasy; A Study of Some Secular and Religions Experiences (1961), Marghanita Laski enumera cinci manifestari principale ale experientei mistice extatice:

1. sentimentul pierderii, de pilda, pierderea timpului, a spatiului, a contactului cu lumea, a sinelui, a pacatelor etc.
2. Sentimentul dobandirii, de pilda, dobandirea unei noi vieti, a bucuriei, a mantuirii, a gloriei, a unei noi cunoasteri etc.
3. Inefabilitatea, experientele traite de subiect sunt imposibil de descris in cuvinte.
4. Senzatii cvasifizice, de pilda, referirea la trairi sugerand senzatii fizice, care pot insoti experientele extatice, cum ar fi senzatia de plutire, de crestere, de transformare in lumina etc.
5. Senzatii de dezvoltare sau retragere, de pilda, senzatia de „absorbire”, o acumulare de forta pana la un punct in care aceasta este eliberata, in vreme ce retragerea reprezinta contrariul – o conditie extatica atinsa „nu prin acumulare, ci prin scadere”, un sentiment de retragere a fortei si a energiei.

Laski considera ca experientele extatice nu pot fi niciodata explicate satisfacator daca se sugereaza ca extazurile sunt „...doar aceasta sau doar aceea – doar un fenomen de sexualitate reprimata sau doar un simptom asociat unei stari patologice”. In cercetarea efectuata despre convingerile misticilor asupra valorii experientei extatice, ea ajunge la concluzia ca astfel de manifestari „trebuie tratate ca niste contexte religioase exterioare si considerate ca avand efecte importante asupra bunastarii fizice si mentale a oamenilor, asupra preferintelor lor estetice, a creativitatii lor, convingerilor si filosofiilor lor si chiar asupra comportamentului lor...” A ignora sau a nega importanta experientelor extatice, sugereaza cercetatoarea, inseamna de fapt „a lasa pe seama irationalului interpretarea a ceea ce multi oameni considera a avea o valoare suprema”.

BRAD & SHERRY HANSEN STEIGER

SINARHIA

-->

"Alături de alţi contemporani precum Eliphas Levi, Maitre Philippe sau Fabre d’Olivet, Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, (1842-1909), a fost unul dintre cei mai influenţi filosofi şi maeştri spirituali din Franţa secolului 19, fiind considerat drept un mistic şi un gânditor profound al acelor timpuri.

Ca ocultist, Saint-Yves credea în existenţa unor fiinţe spirituale superioare, care puteau fi contactate telepatic. El pretindea că se afla în legătură cu astfel de “superiori necunoscuţi”, şi chiar că principiile ’Sinarhiei’ îi fuseseră parţial transmise telepatic de aceşti ‘Maeştri’.

Saint-Yves d’Alveydre a dezvoltat noţiunea de Sinarhie la începutul anilor 1870, într-o perioadă de maximă înflorire a unor noi idei politice. Ca mulţi alţi contemporani de-ai săi cu vederi conservatoare, Saint-Yves era alarmat de răpândirea rapidă a Anarhiei, aşa că a pus bazele Sinarhiei în mod special pentru a contracara această tendinţă. În timp ce Anarhia considera că statul nu trebuie să aibă nici o autoritate asupra vieţii şi comportamentului individului, Sinarhia avea păreri diametral opuse. Cu alte cuvinte, cu cât statul are un mai mare control asupra individului, cu atât e mai bine. Este lesne de înţeles că acest gen de idei erau atractive pentru mulţi oameni ai acelor timpuri.

Practic, Sinarhia pledează pentru o guvernare exercitată de societăţile secrete, sau, după propriile ei cuvinte, de o elită de iniţiaţi iluminaţi care conduc din culise. Prin urmare, nu contează ce partid politic deţine puterea într-o anumită ţară, şi nici măcar ce sistem politic are acel stat, pentru că Sinarhiştii acaparează şi preiau controlul instituţiilor cheie. Saint-Yves a identificat trei piloni principali ai societăţii care, odată intraţi sub controlul elitei, îi permite acesteia să conducă fără ca populaţia să aibă habar de existenţa sa. Aceştia sunt instituţiile social-politice, instituţiile economice şi instituţiile religioase.

Deşi Sinarhia poate, aşadar, conduce în orice fel de stat, ea se simte mai în largul ei, din motive obiective, în regimurile totalitare (pentru că acolo puterea este deţinută de mai puţini indivizi iar regimul politic nu se schimbă atât de des ca într-o democraţie). De aceea, ea a atras întoteauna mai mulţi adepţi din dreapta spectrului politic. Sinarhia este total opusă ideilor de democraţie şi egalitate socială, întrucât crede că anumiţi oameni, adică Sinarhiştii, sunt conducători naturali.

Totuşi, Sinarhia, în concepţia lui Saint-Yves, nu era o mişcare pur politică. Saint-Yves era implicat în mod activ în lumea ezoterică din Europa secolului al 19-lea; el era, de pildă, prieten cu ocultişti de seamă, precum Victor Hugo sau Lordul Bulwer-Lytton, şi astfel a incorporat o serie de idei specifice, mistice şi oculte, în sistemul său.

Doctrinele lui Saint-Yves cuprindeau idei despre evoluţia şi istoria speciei umane, care erau, în acele timpuri, considerate poveşti fantastice, dar care au devenit de atunci încoace subiecte obişnuite în cercurile Ezoterice şi New Age. Punctul central al istoriei, în viziunea sa, era Atlantida văzută ca o civilizaţie avansată, globală.

El credea că Sfinxul nu fusese construit de Egiptenii antici, ci era opera Atlanţilor, realizată cu multe mii de ani înainte de înflorirea Egiptului. Saint-Yves situa sfârşitul Atlantidei în jurul anului 12000 Înainte de Christos.

Saint -Yves a susţinut şi ideea existenţei raselor pure, sub forma unei succesiuni de rase dominante, fiecare având propria perioadă de supremaţie şi menirea de a fi înlocuită de rasa următoare, superioară. Nu trebuie, aşadar, să fim surprinşi să aflăm că actuala rasă dominantă este cea Ariană Albă.

Trebuie să subliniem că este imposibil să separăm versiunea lui Saint-Yves asupra istoriei de ideología sa politică, întrucât istoria putea fi folosită pentru a justifica ideologia şi vice-versa. Totodată, această interpretare a istoriei era rezultatul unor informaţii ‘revelate’, ce nu se bazau pe nici o dovadă concretă, arheologică. Pentru adepţii săi, acceptarea acestor idei era un simplu act de credinţă.

În 1877, Saint-Yves a întâlnit-o pe Contesa Marie de Riznitch-Keller, o rudă a lui Honoré de Balzac, cunoscut romancier şi membru al Ordinului Martinist. Saint-Yves s-a căsătorit cu Contesa, lucru care i-a adus independenţa financiară. El şi-a putut permite, astfel, să îşi dedice aproape tot timpul cercetărilor prin bibliotecile din Franţa şi din străinătate. În 1880, Saint-Yves a obţinut titlul de “Marchiz”, care i-a fost conferit de Vatican.

În anul 1885, Saint-Yves a primit vizita unui grup de Iniţiaţi Orientali, unul dintre aceştia numindu-se Prinţul Hardji Shariff. Misiunea lor era de a-l informa pe Saint-Yves despre ‘AGARTHA’, o organizaţie spirituală şi politică. Vizita lor l-a făcut pe acesta să publice “Misiunea Indiei în Europa, misiunea Europei în Asia. Problema lui Mahatma şi rezolvarea ei”. Saint-Yves a dedicat respectiva operă « Suveranului Pontif care poartă tiara celor şapte coroane ale lui Brahatma în anticul Paradis al Ciclului Mielului şi al Berbecului ». Însă Saint-Yves nu şi-a pus cartea în vânzare, ci a hotărât să distrugă toate exemplarele tipărite, acţionând, după cum a susţinut chiar el, la ordinele Frăţiei.

Motivul care a stat la baza luării acestei decizii a fost temerea că secretele revelate nu vor putea fi înţelese, şi, prin urmare, publicarea lor ar fi ca “perlele aruncate porcilor”. Alte surse susţin că Saint-Yves nu a vrut să “expună viaţa unui sfânt” lumii exterioare, sfântul fiind “Guru Pandit”, iniţiatul Oriental care îl vizitase pe Saint-Yves.

După Saint-Yves, lumea secretă a “Agarthei” şi toată învăţătura şi bunăstarea ei vor fi accesibile întregii omeniri, atunci când Creştinii vor trăi urmând poruncile aduse lor de Moise şi Iisus, adică « Atunci când Anarhia ce există în lumea noastră va fi înlocuită de Sinarhie ».

Istoria “Agarthei”, în versiunea lui Saint–Yves, se bazează pe informaţii revelate, adică primite de el însuşi prin telepatie. Totuşi, mai multe surse franceze demne de încredere afirmă că Saint–Yves nu era un medium.

Potrivit lui Saint-Yves, aceşti Maeştri, care sunt liderii Spirituali ai omenirii, şi cu care el susţinea că intrase în contact, conduceau un misterios regat subteran cunoscut sub numele de “Agartha” (mitul “Agarthei” fiind cunoscut în India sub numele de “Shambhala”).

Unii scriitori consideră că termenii de Shambhala şi Agartha sunt sinonimi, în timp ce alţii fac o distincţie între ei. Ultimii se referă la Shambhala ca la “calea mâinii stângi” sau “ocultismul negru” ori “Roata Soarelui Negru”, şi la Agartha ca la “calea mâinii drepte” sau “ocultism alb” ori “Roata Soarelui Auriu” (şi sursă a puterii Vrilului, pe care unii o numesc forţa Kundalini).

Conducătorul Agarthei este Regele Lumii. Liderii din Shambhala au nume diferite, după cum putem citi în acest fragment dintr-o carte scrisă de Victoria Le Page: “Alice Bailey îi numeşte Maeştrii, Idries Shah le spune Păzitorii Tradiţiei, John Bennett – psychoteleios sau “perfecţii,” şi mai sunt cunoscuţi şi ca Bătrânii, Paznicii, Nemuritorii, Conducătorii Ascunşi, Copiii lui Seth. Cu toţii urmează ceea ce numim Vechea Cale. Potrivit tradiţiei ezoterice, în timpuri îndepărtate şcolile Misterelor comunicau mult mai deschis cu noi, dar odată cu trecerea timpului ele au fost silite să se retragă în discreţia care le caracterizează astăzi, astfel încât acum ele sunt accesibile doar celor mai pure suflete şi, cu rare excepţii, se fac cunoscute restului lumii doar prin intermediul viziunilor mistice. ”Agartha” este Universitatea Asiatică a Iniţiaţilor în Marile Mistere, iar ‘Mahatma’ (‘Marele Suflet’) joacă rolul liderului spiritual suprem al omenirii.

Saint-Yves s-a inspirat din mai multe sisteme ezoterice, atât din Orient cât şi din Apus, în dezvoltarea ideilor sale. De exemplu, el i-a privit pe Cavalerii Templieri ai evului mediu ca pe nişte Sinarhici ai timpului lor, care exercitau controlul asupra celor trei stâlpi ai societăţii din Europa medievală: viaţa politică, financiară şi religioasă.

Totodată, el a fost influenţat şi de numeroasele societăţi neo-Templiere care prosperau în zilele sale, şi a preluat multe dintre ideile acestora, îndeosebi de la un Ordin Masonico–Templier numit Ritul Strictei Observanţe, care fusese creat pe la 1740-1750 de către baronul german Karl Von Hund. Conceptul de Superiori Necunoscuţi a fost împrumutat de la Von Hund, fiind extins la definirea unor fiinţe avansate spiritual, care trăiau într-o regiune îndepărtată a Tibetului, adică în “Agartha”

Saint-Yves a publicat 4 cărţi între 1882 şi 1887, despre conceptul de ‘Sinarhie’.

“Misiunea Indiei în Europa” a apărut postum, într-un tiraj limitat, în anul 1910, la editura Dorbon-AIné. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Gestapo-ul a urmărit şi a confiscat toate exemplarele acestei cărţi despre care se ştia în posesia cui se aflau.

Potrivit Dr .Philippe Encausse, fiul lui Papus, exemplarul original, aparţinând Contelui Keller i-a fost dat lui Papus.

După moartea lui Papus, în 1916 acesta a fost donat Librăriei de la Sorbona.

Saint-Yves d’Alveydre a avut mulţi adepţi în cadrul Ordinului Martinist, iar ideile sale au fost îmbrăţişate, ulterior, de o serie de organizaţii oculte, în special datorită popularizării lor de către unul dintre cei mai influenţi ocultişti ai epocii moderne, Helena Petrovna Blavatsky. ­Divinizată de unii, considerată o escroacă de către alţii, Doamna Blavatsky (1831-1891), a fost cea care, ca urmare a imensei sale pasiuni pentru misterele Orientale a înfiinţat Societatea Teosofică. Opera sa a avut un impact enorm aupra diferitelor organizaţii ezoterice, în special asupra celor create la începutul secolului 20, fiind incorporată, de pildă, în învăţăturile lui Alice Bailey (1880-1949), care au avut o uriaşă influenţă asupra credinţelor New Age.

A existat apoi Rudolf Steiner (1861-1925), care a folosit Sinarhia ca principala sa sursă de inspiraţie atunci când şi-a creat propria organizaţie, “Die Antroposofische Gesellschaft”, în 1913, şi curentul filosofic ce poartă numele de “Antroposofie”.

Steiner era un fost membru (şi înalt demnitar) al “Societăţii Teosofice” din Germania. Unul din foştii săi discipoli, Max Heindel (1865 -1919), a înfiinţat “Frăţia Rozicruciană” în 1908. Toate aceste organizaţii, din care am amintit doar câteva, au răspândit multe dintre ideile enunţate pentru prima dată de Saint-Yves.

Principiul “Maeştrilor” este un concept bine cunoscut în cadrul a numeroase organizaţii ezoterice, nefiind invenţia lui Saint-Yves, căruia îi revine, totuşi, meritul de a fi introdus ideea unui regat ascuns al acestor Maeştri, Adepţi şi Iniţiaţi, situat undeva în Orient.

Dar poate că lucrul cel mai important din punctul de vedere al articolululi de faţă este faptul că unele din ideile specifice lui Saint-Yves apar în scrierile lui Edgar Cayce.

De pildă, Saint-Yves, în istoria sa reconstruită, descrie un mare războinic Celt numit Ram, care a cucerit şi supus rasele negre ‘degenerate’ cu 7700 de ani înainte de Christos.

Porivit lui Saint-Yves, super-eroul Ram a creat primul Imperiu Sinarhic, care se întindea din Europa până în India, marcând începutul perioadei de dominaţie a rasei albe asupra celei negre. În mod ciudat, într-o discuţie despre evenimente foarte îndepărtate în timp, Edgar Cayce a spus că faptele s-au petrecut ‘cu câţiva ani înainte de intrarea lui Ram în India’. Însă acest personaj nu şi-ar fi putut croi drum în scrierile lui Cayce decât prin intermediul lui Saint-Yves, care, de fapt, îl inventase pe Ram şi toate acţiunile acestuia.

Desigur, ideea că lumea ar trebui condusă de societăţile secrete le-a convenit de minune celor din urmă... De aceea, multe dintre ele au adoptat principiile Sinarhice.

Astfel, ideile lui Saint-Yves au produs schimbări în lumea ezoterică din întreaga Europă şi mai ales din Franţa.

Unele din cele mai importante personalităţi al istoriei ocultismului au fost devotate ideilor sale, fapt deloc surprinzător, întrucât ocultiştii, iubind ierarhiile, tind să fie în mod firesc totalitari şi nu egalitarişti. De exemplu, Papus (pe numele său adevărat Gerard Encausse, (1865-1916), l-a numit pe Saint-Yves ‘maestrul său intelectual’, iar la moartea acestuia a înfiinţat o societate numită “Prietenii lui Saint-Yves”, pentru a-i perpetua opera. Papus, se ştie, a avut o enormă influenţă asupra lumii societăţilor secrete ezoterice de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20.

O altă mişcare importantă strâns legată de Sinarhie a fost Martinismul. Deşi acesta l-a precedat pe Saint-Yves cu câteva decenii, principiile ambelor curente iniţiatice erau foarte apropiate; se spune, deşi dovezile lipsesc, că Saint-Yves însuşi ar fi fost un important membru al Ordinului Martinist, aşa că este normal ca între cele două mişcări să fi existat multe idei comune.

La începutul secolului 20, Ordinele Martiniste, şi multe altele, s-au aliniat pe deplin la ideologia Sinarhică. În 1921, Victor Blanchard a înfiinţat în Franţa Ordinul Martinist şi Sinarhic. În acelaşi timp, în Franţa au existat Loji masonice care s-au declarat Sinarhice.

Cu toate acestea, Sinarhia nu şi-a exercitat influenţa numai asupra lumii oculte, ci şi în politică. După cum am văzut, Sinarhia cuprindea un program bine conturat pentru preluarea puterii în stat. Ţelul lui Saint-Yves era însă mult mai ambiţios; el dorea ca întreaga Europă să fie guvernată pe principii Sinarhice. Încă de la bun început, o parte importantă a proiectului Sinarhic a vizat crearea Statelor Unite ale Europei, susţinând desfiinţarea graniţelor dintre ţări, eliminarea taxelor vamale, şi aşa mai departe.

Acesta a fost în permanenţă unul din obiectivele centrale ale Sinarhiei. De fapt, un document Sinarhic publicat în anii 1930 menţionează unul din scopurile cheie ca fiind formarea unei Uniuni Federale Europene. El pleda pentru Statele Unite ale Europei, deşi preconiza o Europă dominată, pe plan economic, de Franţa şi Germania.

După cum am văzut, Sinarhia a favorizat regimurile nedemocratice şi totalitare, existând o legătură evidentă între grupările Sinarhice şi apariţia fascismului în Europa în anii l9I0 - I920.

O organizaţie numită Mişcarea Sinarhică Internaţională a fost înfiinţată ca răspuns la Revoluţia Bolşevică din 1919. Potrivit cercetătorilor francezi, aceasta a fost răspunzătoare de ascensiunea fascismului în Italia şi de crearea Mişcării Pan-Europene în 1922.

După cum era de aşteptat, Sinarhia a avut o oarecare influenţă asupra dezvoltării ideologiei naziste, deşi Sinarhiştii au avut rezerve în privinţa exacerbării de către nazişti a naţionalismului german şi a cultului Mesianic a lui Hitler.

Sinarhia a continuat să se dezvolte în Franţa natală a lui Saint-Yves. Grupuri Sinarhice s-au aflat în spatele unui val de atacuri teroriste ale extremei drepte în anii I920 şi 30.

În 1930, un francez pe nume Vivien Postel du Mas a scris un celebru document numit Pactul Sinarhic, care a devenit manifestul progamatic al acestora.

În 1932, în Franţa a fost înfiinţată o societate denumită Mişcarea Sinarhică a Imperiului, care a fost descrisă de un comentator drept ‘o societate secretă, cu membri aleşi pe sprânceană, după criterii foarte severe, şi urmând un program politico-economic bine definit”.

Aceasta s-a aflat în spatele grupărilor teroriste de extremă dreaptă precum CSAR (Comitetul Secret pentru Acţiune Revoluţionară), ai cărui membri făceau cu toţii parte din Mişcarea Sinarhică a Imperiului.

În 1941, în Vichy, Franţa, un raport al poliţiei avertiza asupra unui complot al Sinarhiştilor care urmăreau preluarea puterii şi remarca strânsa legătură dintre mişcarea Sinarhică şi Ordinele Martiniste. De altfel, pe timpul procesului Mareşalului Pétain, Preşedintele guvernului de la Vichy, în 1945, s-au pus o serie de întrebări despre legăturile sale cu Pactul Sinarhic.

Adevărul este că Sinarhia a dat multe bătăi de cap autorităţilor franceze în anii I930 şi 40. Termenul a intrat în vocabularul politic francez (iar presa din Franţa foloseşte frecvent cuvântul ‘Sinarhie’ cu referire la orice conspiraţie politică sau economică, cum ar fi cartelurile care fixează preţurile pieţei).

După Război, Sinarhia a adoptat o strategie mai discretă, dar este încă foarte activă. În anii din urmă, o serie de grupări Sinarhice au început să funcţioneze atât în Europa cât şi în Marea Britanie.

Câteva concluzii

Am încercat, în acest articol, să trecem în revistă pe scurt istoria mişcării Sinarhice din epoca lui Saint-Yves până astăzi. Încă din primele rânduri am arătat că termenul Sinarhie (sau derivatele lui, sinarhism, sinarhic, sinarhist) are mai multe înţelesuri. O foarte scurtă definiţie ar putea fi “conducere colectivă,” şi în anumite cazuri a fost înţeles ca un “consorţiu” de naţiuni care conduc împreună sau care sunt conduse de o autoritate supremă.

În ultimii ani, folosirea termenului de “mişcare sinarhică” s-a referit adesea la conceptul de control al naţiunilor suverane ale lumii de către un grup puternic de indivizi sau organizaţii din culise, altfel spus, de o plutocraţie.

“Dreapta radicală” crede că găseşte tot mai multe dovezi ale unei conspiraţii Sinarhice globale în sensul creării unui sistem bancar şi a unui guvern mondial. Mulţi politicieni, şi nu numai ei, vituperează în mod frecvent împotriva sinarhiei (înţelegând sinarhia în sensul unei guvernări mondiale făcută de un consorţiu de bănci sau de naţiuni, nu în cel preconizat de comunităţile New Age, adică un guvern planetar format din oameni superiori spiritual, care să se preocupe de natură, pace, şi dezvoltarea spirituală a omenirii).

Mulţi Creştini fundamentalişti sunt împotriva instituirii unui guvern mondial şi a unui sistem bancar universal, în vreme ce alţii o privesc ca pe un plan Divin, profeţit de mai multe ori în Biblie. În acest timp, populaţia planetei continuă să crească într-un ritm exploziv iar activităţile industriale distrug tot mai mult natura, ceea ce va face ca luptele date pentru a controla resursele tot mai limitate (petrol, apă, teren arabil, zone de pescuit) să devină din ce în ce mai frecvente, răspândite şi intense. Şi, probabil, vom mai auzi de multe ori despre “Sinarhie” în lunile şi anii care vor veni".

Michael N. Buckley