IMAGINEA FEMININĂ A DIVINITĂŢII

                                                        

FAŢA ASCUNSĂ A SUFLETULUI ŞI ETAPA OBLIGATORIE
A CĂUTĂRII INIŢIATICE.

"A evoca astăzi franc-masoneria şi femeia îi face negreşit, atât pe masoni cât şi pe profani să îşi pună întrebări, să polemizeze chiar asupra a ceea ce unii consideră drept o ostracizare arhaică iar alţii ca pe o tradiţie de neatins: la ne-amestecul femeilor în masoneria regulară şi ne-recunoaşterea de către aceasta a masoneriei feminine. Aceste chestiuni, oricât de arzătoare ar putea părea raţiunii contemporane, sunt departe de a acoperi întreaga problemă. Îndrăznim chiar să spunem de la bun început că în ochii iniţiatului, mai ales din perspectiva masoneriei spiritualiste a Regimului scoţian rectificat, asemenea probleme nu au decât o importanţă secundară. Căci fiind prin natura ei simbolistă şi iniţiatică, deci fundamental orientată către spiritual, franc-masoneria cheamă mai întâi la înţelegerea rolului femininului în căutarea iniţiatică, în dezvoltarea personală şi în munca spirituală; aceasta înainte de a ne gândi la locul femeii în iniţierea masonică. Această abordare, care este cea a prezentului articol şi îi explică titlul, nu exclude totodată câteva reflecţii prealabile asupra acestei ultime probleme.

CRITICA PROFANĂ ŞI PRIVIRE INIŢIATICĂ

Bărbatul şi femeia sunt fără îndoială egali pe plan spiritual. Femeile pot accede la cele mai înalte adevăruri transcendente, iradia o profundă autoritate morală sau spirituală, şi din acest punct de vedere nimic nu justifică înlăturarea lor din sacerdoţie, de care le îndepărtează din alte motive numeroase religii. Femeia este deci, indiscutabil, iniţiabilă. Rămân totodată deschise problemele de a şti dacă natura iniţierii feminine este diferită, dacă franc-masoneria este o cale adecvată pentru femei sau dacă iniţierea şi, mai apoi, masoneria pot fi mixte.

Epoca noastră propovăduieşte egalitatea sexelor şi contopirea genurilor. Gândirea majoritară neagă orice diferenţiere a rolurilor sociale bazată pe sex şi proclamă mixitatea în toate domeniile. Prin urmare, caracterul exclusiv masculin al masoneriei regulare şi lipsa participării femeilor din majoritatea celorlalte obedienţe produc nedumeriri şi critici mergând până la acuzaţii de arhaism patriarhal sau de sexism sectar. Îndepărtarea femeilor sau respingerea participării mixte pot, desigur, pare că se opun universalităţii masoneriei, fiind contrare unei fraternităţi fără discriminări. Însă această situaţie decurge deopotrivă din tradiţie, căreia masonii îi sunt profund ataşaţi, cât şi din voinţa marii majorităţi a acestora.

Nu ducem lipsă de explicaţii profane pentru această atitudine a masoneriei faţă de femei. Sociologii văd în ea o supravieţuire a diviziunii sexuale a îndatoririlor sociale şi a muncii, un avatar al acaparării cunoaşterii şi puterii de o anumită clasă. Antropologii vor spune că ritualurile iniţiatice ale triburilor primitive au ca scop particular identificarea sexuală şi integrarea în comunitate, în care, din punct de vedere istoric, iniţierea bărbaţilor şi a feumeilor a fost întotdeauna separată. Psihanaliştii freudieni vor reduce această atitudine la un tabu născut din refularea libidoului sau la o formă de rezolvare a complexului lui Œdip. În fine, moraliştii vor căuta în ea amprenta unui ideal ascetic universal de depăşire a dorinţelor şi de castitate, de eliberare de constrângerile terestre.

Mai prozaic, un mare număr de franc-masoni, atât bărbaţi cât şi femei, consideră lipsa amestecului sexelor în lojă ca o expresie a înţelepciunii practice. În special în ceea ce priveşte morala masonică, riscurile înfrăţirii între sexe sunt evidente. Este deci legitimă grija de a evita tulburările sentimentale şi tentaţiile cărnii; ca şi aceea de a linişti partenerul sau de a nu periclita familia. Slăbiciunile bărbaţilor fiind aşa cum sunt, fără ca cele ale femeilor să fie mai mici ori mai puţine, prezenţa celuilalt sex perturbă adeseori gândirea şi comportamentul ; lucrarea masonică rituală, intelectuală sau spirituală poate fi parazitată. Lumea noastră este din ce în ce mai mixtă, însă atât bărbaţii cât şi femeile au rămas prizonieri ai propriilor imagini ; dincolo de plăcerile conviviale, prietenia dintre persoane având acelaşi sex, fără a purta o mască unul faţă de celălalt, are o valoare pozitivă.

Aceste critici, explicaţii profane sau justificări practice nu ne permit totuşi să ne dăm seama de adevărata proporţie a raporturilor dintre masonerie şi femeie. Ele provoacă dezbateri care ţin, deobicei, mai mult de politică decât de aspectul iniţiatic, sterile pentru că ignoră ceea ce este pentru noi esenţial : sensul feminin în cele trei dimensiuni, simbolică, psihologică şi spirituală ale franc-masoneriei. Ori, pentru a descoperi acest sens, necesar pentru clarificarea şi relativizarea problemei relaţiilor dintre bărbaţi şi femei în masonerie, nu trebuie să cercetăm în vreo direcţie sociologică sau pragmatică, ci în adâncul sufletului omenesc, în bazele şi istoria gândirii religioase, în înţelepciune

.                                                                 

          
FEMININUL ÎN SIMBOLISTICA  MASONICĂ

Simbolistica masonică nu prezintă, aparent, nimic feminin, mai ales în ceea ce priveşte numeroasele sale referinţe operative. Aceasta ţine, desigur, de originea tipic masculină a tradiţiei noastre, întrucât noi ne considerăm, simultan, descendenţii unor constructori şi ai unor cavaleri. Însă are legătură şi cu rădăcinile noastre religioase, cu tradiţia iudeo-creştină care lasă foarte puţin loc femininului, şi în care imaginea divinităţii este exclusiv masculină. Aparent, numai, căci la o examinare mai amănunţită vom vedea că simbolismul masonic, ca şi cel al religiei, ascunde o dimensiune feminină pe care este important să o înţelegem. Putem da, în acest sens, patru exemple.

Cele trei mici lumini care luminează loja, bazele sale care provin de la Fiinţa veşnică şi infinită, poartă toate nume feminine. Prima este Înţelepciunea. Or, aspect asupra căruia vom mai reveni, înţelepciunea divină ocupă un loc foarte important în ultimele cărţi ale Vechiului Testament şi reprezintă faţa feminină a lui Dumnezeu. Cartea înţelepciunii, zisă a lui Solomon, o proslăveşte de exemplu ca pe o « capodoperă » şi « artizană a universului », spunându-ne că « virtuţile sunt fructele lucrărilor sale, căci ea ne învaţă cumpătarea şi prudenţa, dreptatea şi tenacitatea » (Sg 7 : 27-28, 8 : 7). Bazilica din Bizanţ, Roma ortodoxiei, era consacrată Sfintei Sofia sau Sophia, care înseamnă, în limba greacă, înţelepciune. Legenda arată că Sophia a fost o martiră virtuoasă, însă textul ei spune în mod clar că este vorba, în realitate, de înţelepciunea divină, pentru că adaugă că Sfânta Sofia avea « trei fiice, credinţa, speranţa şi mila ».

La Orient strălucesc soarele şi luna, cuplu cosmic care evocă nunta diviă, hierogamia atât de dragă deopotrivă religiilor antice cât şi tradiţiei alchimice. Acest cuplu se regăseşte şi pe cele două coloane de la intrarea în templu, care reprezintă îndeosebi cei doi poli ai vieţii şi ai existenţei. În numeroase reprezentări ale crucificării în pictura medievală, soarele şi luna apar pe cer, de fiecare parte a capului lui Christos. De multe ori, iarăşi, cei doi aştri sunt desenaţi deasupra Sfânttului Ioan şi a Mariei, îngenuncheaţi la picioarele crucii, nou cuplu spiritual prin binecuvântare şi adopţie. Constructorii catedralelor aveau, de altfel, o predilecţie pentru a-şi dedica operele Sfântului Ioan sau Doamnei Noastre (Notre Dame), exact precum Templierii. Şi aceasta în chiar epoca amorului de curte, în care doamna era mai degrabă un ideal spiritual decât o femeie în carne şi oase.

Pe altarele noastre, Biblia este deschisă la Prologul Evangheliei lui Ioan, text consacrat Cuvântului, Logosului lui Dumnezeu. Or, chiar dacă teologia asimilează Cuvântul cu Christos, Logosul din Prolog se identifică în mai multe privinţe cu Cuvântul Sfântului Duh, şi mai cu seamă cu spiritul feminin al lui Dumnezeu, Sophia. Într-adevăr, Cuvântul, conform Prologului, prezintă analogii frapante cu Înţelepciunea divină, aşa cum a fost ea descrisă în Vechiul Testament. Înţelepciunea spune desprea ea însăşi că a fost « înfiinţată de o veşnicie… de la început… alături » de Cel Veşnic (Pr 8 : 22-23, 30), că « izvorul său este Cuvântul lui Dumnezeu din ceruri » şi că este « mama iubirii pure » (Si 1 : 5 ; 24 : 17). Solomon spune despre ea, adresându-I-se lui Dumnezeu : « Tu însuţi ai dăruit Înţelepciunea… trimiţând din ceruri Sfântul Tău Duh…», iar oamenii au fost astfel « instruiţi şi salvaţi de Înţelepciunea divină » (Sg 9 : 10, 17).

Templul lui Solomon, figură emblematică a masoneriei, distrus şi apoi reconstruit după exil, evocă, biblic, căsătoria dintre Dumnezeu şi poporul său, popor simbolizat prin Ierusalim, feminină ca întregul oraş. Profetul spune astfel despre ea : « Renaşte, ridică-te în picioare Ierusalim… tu, stearpă care nu mai dădeai naştere nici unui copil, izbucneşte şi vibrează… şi nu îţi vei mai aduce aminte de văduvie … căci soţul tău, Domnul atot-puternic, te-a strigat » (Es 51 : 17 ; 54 : 1-8). Şi tot o căsătorie este cea a noului Ierusalim ceresc din Apocalipsă, descrisă de Ioan « ca o mireasă gătită pentru mirele ei », îmbrăcată « cu un veşmânt splendid şi pur », gata pentru « nuntă », « logodnica, mireasa mielului » (Ap 19 : 7-8 ; 21 : 2, 9). Templul şi cetatea sfântă sunt deci locuri ale căsătoriei, ale unirii simbolice a masculinului şi femininului.

Astfel, aspectul feminin al sacrului este cu adevărat prezent în adâncurile simbolisticii noastre, având o importanţă care nu este de neglijat. Şi atunci, de ce acest aspect feminin este atât de discret şi de ce este îndepărtat cu atâta îndârjire din reflecţiile nostre simbolice ? Predominanţa masculină din simbolismul nostru nu se bazează numai pe diferenţele ce decurg din munca artizanală sau din lupta cavalerească. Ea nu se explică nici ca fiind o simplă reflectare a condiţiei feminine în societăţile patriarhale din timpurile biblice sau din Evul Mediu. Ci îşi trage seva mult mai de departe, din adâncul sufletului omenesc şi din fundamentele gândirii religioase.

FAŢA FEMININĂ A SUFLETULUI

Aparenta izolare şi îndepărtare a femininului în tradiţie, apoi renaşterea lui episodică, trebuiesc înţelese pe două planuri. Pe de o parte cel al înaintării psihologice a sufletului fiecăruia către desăvârşire, iar pe de alta, cel al dezvoltării conştiinţei religioase a omenirii. Or, pe ambele planuri, refuzarea -temporară- a femininului corespunde unei realităţi, unei faze naturale. Sufletul omenesc, psihicul bărbatului, ca şi al femeii, are doi poli, unul corespunzând calităţilor simbolic feminine, precum intuiţia sau sensibilitatea, celălalt calităţilor simbolic masculine, precum logica sau construcţia. Acest dualism, care îl acoperă parţial şi pe cel al inconştientului şi al conştientului, este mai cu seamă exprimat de luna şi soarele care strălucesc la Orient, sau pe cele două coloane de la Occident. Echilibrul între aceşti doi poli este fundementul existenţei, iar armonia înseamnă desăvârşirea ei.

Însă odată încarnaţi în această lume, căpătând sexul lor fizic, bărbatul şi femeia trebuie, fiecare, să îşi asume această identitate. Trebuie, mai întâi de toate, în existenţa şi conştiinţa lor, să pună în valoare polul masculin sau feminin care corespunde sexului lor. Rezultă că partea complementară a fiinţei, care nu se identifică cu sexul, rămâne în umbră, ascunsă cel mai adesea în inconştient. Această faţă ascunsă este ceea ce numim suflet, « anima » sau « animus ». « Anima » este faţa feminină a psihicului bărbatului, « animus » - faţa masculină a psihicului femeii. Bărbatul şi femeia se află aici într-o situaţie identică, dar inversată. Totodată, la fiinţa omenească, oricare i-ar fi sexul, conştiinţa şi raţiunea sunt legate simbolic de latura masculină a personalităţii, în vreme ce inconştientul şi spiritualul se leagă de latura sa feminină. Or, în evoluţia naturală a persoanei sau a omenirii, mai întâi se dezvoltă conştiinţa şi raţiunea, în dauna inconştientului şi a spiritualului. De aceea, « anima » ascunsă a bărbatului este luată drept model general pentru partea nevăzută a sufletului omenesc.

Pentru a ajunge la împlinirea fiinţei sale, desăvârşire a destinului său terestru, omul trebuie să înveţe să descopere şi să asculte, să iubească şi să pună în lumină această faţă ascunsă a lui-însuşi. El trebuie să meargă în întâmpinarea sufletului său, pentru a-l face să renască din întuneric, pentru a se căsători cu el, într-un fel. Este vorba, aici, de o trecere obligatorie, căci numai atunci când fiinţa reuşeşte să se reunească, să-şi cupleze cele două feţe ale sinelui, ea poate ajunge la împlinirea de Sine, sens şi scop al vieţii sale terestre. Această uniune a celor doi poli ai personalităţii este una din etapele drumului iniţiatic.

                                                                     

IMAGINEA FEMININĂ A DIVINITĂŢII

Procesul psihic şi individual precedent este, în linii mari, exact acelaşi precum cel urmat de evoluţia spirituală şi colectivă a religiilor. În starea sa primitivă, omul percepe divinitatea într-un mod mai cu seamă inconştient şi natural. După modelul lui Adam şi Eva în paradis, polii psihicului său rămân echilibraţi şi el percepe, tot într-un mod armonios, aspectele simbolice masculine şi feminine ale divinităţii. Universul său este încă înţesat de zei şi zeiţe.

Marile religii antice şi tradiţiile primitive ale Occidentului acordau un loc important femeilor în cadrul ritualurilor, şi îi recunoşteau divinităţii mai multe aspecte feminine. În religiile arhaice, zeiţele mame sau ale pământului erau predominante. Templele din Egipt şi din Grecia numărau tot atâţia zei cât zeiţe, şi practic fiecare zeu avea drept corespondent feminin o soţie sau o soră, precum Jupiter şi Junona, Apollo şi Diana. Triadele divine cuprindeau foarte adesea un element feminin, ca Isis în Egipt, Ishtar în Babilon. Până şi străvechiul Yahvé al evreilor avea o soţie, Ashéra.

Însă încetul cu încetul conştiinţa omului se dezvoltă ; este cunoaşterea binelui şi a răului, căderea alegorică. Psihicul se disociază, precum percepţia şi reprezentarea divinităţii. Plecând de la această conştiinţă, această disociere, iudaismul va evolua către monoteism, elenismul spre filosofie. Cum conştiinţa şi raţiunea sunt simbolic masculine, inconştientul şi spiritualul feminine, pe măsură ce conştiinţa şi raţiunea cresc, percepţia lumii şi a divinităţii care o guvernează ia forme din ce în ce mai masculine. Se întăreşte astfel, până la a deveni unică în iudaism, imaginea masculină a lui Dumnezeu tatăl, simbolizând ordinea şi legea, a Dumnezeului ceresc de care trebuie să ne temem. Şi invers, se estompează până la dispariţie imaginea zeiţei pământ protectoare şi hrănitoare, a zeiţei mamă metaforă a iubirii şi a renaşterii. Creştinismul va urma aceeaşi cale : Christos mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu Tatăl; Sfânta Treime este golită de orice urmă feminină; Maria, chiar dacă este « mama lui Dumnezeu », este exclusă din aceasta, în timp ce Sfântul Duh provine din Tată şi din Fiu. Modelul divin este o relaţie tată-fiu sublimată, în vreme ce mama şi fiica sunt îndepărtate.

Astfel, psihicul şi religia urmează acelaşi drum. Aşa cum omul îşi ascunde sufletul în adâncul subconştientului său, religia exclude imaginea feminină a lui Dumnezeu. Însă, în ambele cazuri, jumătatea îndepărtată nu este eliminată, ci doar ocultată. Rezultă de aici un anume dezechilibru, o neîmplinire. Este totuşi o situaţie temporară, căci aşa după cum omul este destinat, prin căutarea sa, să-şi regăsească sufletul, tot astfel religia este făcută ca, într-o zi, să lase să transpară sau să pună în deplina lumină, elementele feminine pe care le disimulează. Aşa s-a întâmplat cu iudaismul preamărind Înţelepciunea, apoi cu creştinismul venerând Fecioara sau idealizând Ierusalimul ceresc.

Cu alte cuvinte, căutarea omului faţă cu el însuşi şi zborul său către divinitate au acelaşi parcurs obligatoriu: întâlnirea, nunta cu Eternul feminin. Pentru omul gândirii, scopul va fi unirea în Sine a conştiinţei sale masculine şi a interiorităţii lui feminine, sufletul. Pentru omul spiritual, scopul va fi căsătoria mistică a spiritului şi a sufletului, sau a inteligenţei şi a înţelepciunii divine, pentru ca din această uniune să se nască copilul – zeu al iubirii, omul readus la viaţa adevărată. Dacă chipul feminin al lui Dumnezeu se ascunde astăzi privirilor noastre, sub vălul mai mult sau mai puţin opac care acoperă religia, tradiţia şi simbolurile noastre, aceasta se întâmplă pentru că el reprezintă unul din scopurile cele mai secrete ale căutării interioare şi spirituale.

MASCULIN ŞI FEMININ ÎN GENEZĂ

Prin intermediul numeroaselor sale povestiri şi anecdote, de multe ori exploatate în scopuri misogine, Vechiul Testament dă, la o primă vedere, o imagine a femeii sub forma unui personaj minor, supus arbitrariului unei societăţi patriarhale. Însă femininul Biblic depăşeşte această condiţie profană, cu condiţia să îl privim în esenţa sa. Şi această esenţă începe cu Geneza, care ne dezvăluie dubla natură deopotrivă masculină şi feminină a fiinţei omeneşti şi a divinităţii, în acelaşi timp cu statuarea egalităţii bărbatului şi femeii în faţa izbăvirii, şi complementaritatea lor esenţială.

În a şasea zi, « Dumnezeu a creat omul după chipul său, l-a creat după imaginea lui Dumnezeu, a creat bărbatul şi femeia ». Astfel, chiar prima carte a Genezei susţine că masculinul şi femininul s-au încarnat simultan în fiinţa omenească, ceea ce vizează mai ales dubla natură psihică a omului. Mai mult, declarând că atât bărbatul cât şi femeia au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, textul implică, logic, că Dumnezeu însuşi posedă acest dublu aspect masculin şi feminin. Acest dualism în unitate este unul din sensurile pe care i le putem da simbolului masonic al literei delta.

Apoi, în a doua carte, Dumnezeu l-a creat pe Adam, scos din pământ şi însufleţit de suflarea divină. Însă singurătatea lui Adam determină crearea imediată a Evei. Nu pentru ca omenirea să se poată reproduce, căci acest lucru nu este necesar în paradis, ci pentru ca Adam să aibă un semen, în faţa lui. Eva întrupează deci nu doar pe celălalt, fără de care viaţa nu ar avea sens, ci şi oglinda, care îl trimite pe om spre propria sa imagine profundă. Mai mult, anecdota creării femeii din coasta bărbatului arată că Eva este, în mod simbolic, o parte din Adam, partea feminină a acestuia, sufletul.

În paradis, Adam şi Eva trăiesc într-o armonie perfectă. Însă căderea, cu blestemele diferite pentru fiecare dintre ei, va înlocui această stare cu relaţii suferinde, de dorinţă şi dominare. Este simbolul disocierii conştiinţei şi al minţii. De atunci încoace, scopul va fi de a regăsi această armonie pierdută, de a forma din nou cuplul original al lui Adam şi Eva. Căci, după cum spune evanghelia apocrifă a lui Filip, « Când Eva era în Adam, nu exista moarte. Dacă din nou ea intră în el, şi dacă el o primeşte înlăuntrul său, nu va mai fi moarte ». Renaşterea iniţiatului trece prin această reuniune.

EVOLUŢIA TRADIŢIEI BIBLICE

După căderea cuplului primordial, iudaismul din Vechiul Testament va cunoaşte, schematic, două perioade, dominate succesiv de două moduri de a privi divinitatea, şi deci de două imagini foarte diferite ale femininului în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Pe de o parte, în prima jumătate a mileniului dinaintea erei noastre, figura dominantă va fi cea a Alianţei, adică a vechii legi; pe de altă parte, în a doua sa jumătate, înainte de apariţia creştinismului şi sub influenţă greacă, va apărea imaginea Înţelepciunii lui Dumnezeu, care va prefigura legea nouă.

Prima perioadă pune accentul pe Alianţa dintre Cel Veşnic şi poporul său. În această Alianţă, care exprimă dragostea şi credinţa în Dumnezeu, ca într-o relaţie nupţială în care divinitatea joacă rolul mirelui, omenirea este dotată cu o identitate feminină. Ea îmbracă, poetic, chipul feminin al Pământului făgăduit sau al Cetăţii sfinte. Prin acest cuplu, omenirea se identifică cu o femeie supusă legilor unui soţ exigent şi gelos. Soţie ispitită de infidelitate, întoarcerea la divinităţile păgâne, datorită suferinţei provocate de furiile imprevizibile ale durului ei soţ époux (Os 1-2). Aşa se cristalizează imaginea lui Yahve din Vechiul Testament. În lumina cerului, străluceşte doar Tatăl, care inspiră teamă. Sufletul este exilat în întunericul pământului.

De-a lungul secolelor, această relaţie întunecoasă se mai îndulceşte puţin. Cântarea cântărilor, imn pur al dragostei în care răsună vocea feminină a celei prea-iubite, ridică simbolic omenirea la rangul unei soţii mai mult iubită decât posedată. Această relaţie o vom regăsi, mai târziu, în creştinism, mai ales la Apostolul Pavel, când se menţionează unirea lui Christos şi a Bisericii sale, Biserica fiind comparată cu femeia supusă, dar iubită de soţul ei (Eph 5 : 21-32). În acest stadiu, în care omul este încă puternic dominat de sentimente şi în care raţiunea sa se îndoieşte de ea însăşi, identitatea simbolică a omenirii rămâne feminină, iar cea a divinităţii exclusiv masculină. Deja nu mai avem de a face cu legea veche, dar nici, încă, cu legea iubirii.

Cu cât ne apropiem mai mult de era noastră, cu atât conştiinţa şi raţiunea omului se întăresc, în timp ce divinitatea devine tot mai abstractă şi se spiritualizează. Pe de o parte, spiritul omului nu mai acceptă imagine unui Dumnezeu patriarhal şi violent ca altădată; conştiinţa nu mai acceptă umilirea lui Iov. Pe de altă parte, şi în consecinţă, în gândirea religioasă calităţile divine se feminizează, legătura cu divinitatea îndeamnă la înţelepciune şi dragoste. Astfel, în gândirea iudeo-alexandrină din ultimele două secole dinainte de Iisus Christos, Dumnezeul lui Israel îşi schimbă întrucâtva caracterul şi, mai ales, apar lângă el alte două creaturi de esenţă divină : Logosul şi Sophia.

Astfel, prin intermediul cărţilor târzii ale Vechiului Testament, cum sunt Proverbele, Înţelepţii şi Siracida, se conturează imaginea Înţelepciunii divine şi tradiţia ei sophianică. Sophia, misterioasă entitate feminină, emanaţie veşnică a suflării lui Dumnezeu, depozitară a secretelor Sale, prezentă lângă El pe durata creaţiei, şi artizană a universului. Ea va deveni mediatoare între om şi Dumnezeu, interfaţa binevoitoare care compensează prăpastia de necuprins a Veşniciei înspăimântătoare. Sufletul regăseşte lumina, divinitatea - o faţă feminină.

                                                               

ÎNŢELEPCIUNEA DIVINĂ ŞI NUNTA

Înţelepciunea divină, imagine prea puţin cunoscută a iudaismului de la sfârşitul Antichităţii, prefigurează în mod clar Sfântul Duh al Sfintei Treimi creştine, le Paraclet-ul din Evanghelia lui Ioan, şi chiar şi Logosul din Prolog. Ea va inspira multe din trăsăturile imaginei Mariei, mama neprihănită a lui Christos şi mijlocitor pios ce se roagă pentru mântuirea păcătoşilor. Ea a mai fost, în fine, cântată cu pasiune, ca o femeie iubită, după modelul Ierusalimului apocaliptic, mireasă spirituală a mielului. Mireasă gătită nu doar pentru uniunea cosmică a lui Dumnezeu cu omenirea, poporul sau Biserica Sa, ci împodobită pentru nunta mistică a omului, a fiecărui iniţiat, cu divinitatea.

Vechiul Testament spune despre Înţelepciune : « Ea este o reflectare a luminii eterne, o oglindă fără pată în acţiunea lui Dumnezeu şi o imagine a frumuseţii sale… Ea trăieşte alături de Dumnezeu… ca o capodoperă… artizană a universului şi a fiinţelor » (Sg 7 : 26 , 8 : 3-4 ; Pr 8 : 30, Sg 8 : 5). Iar Înţelepciunea spune despre ea însăşi : « Eu sunt mama iubirii pure… le sunt dăruită tuturor copiilor mei… Veniţi la mine, voi cei care mă doriţi şi delectaţi-vă cu fructele mele » (Si 24 : 17, 19). Astfel, omagierea Înţelepciunii divine în Vechiul Testament, ca mai târziu în franc-masonerie, simbolizează o triplă împlinire, celebrarea a trei feluri de nunţi, care abolesc dualismul.

Mai întâi, împlinirea religioasă. Partea feminină a lui Dumnezeu, altă dată zeiţă arhaică alungată din cer, revine din exil regenerată şi spiritualizată ; ea îşi regăseşte locul lângă cel Veşnic. Din această căsătorie divină se va putea naşte copilul-Dumnezeu mântuitor al omenirii, încarnat în inima omului pentru a zămisli în ea dragostea. Îndeplinire psihologică, apoi. Jumătatea personalităţii, refulată în inconştient, este eliberată, iubită ; polul feminin al sufletului şi polul masculin al conştiinţei se împreunează şi redescoperă armonia. Din această unire psihică se va putea naşte Sinele, expresie a desăvârşirii fiinţei. În fine, împlinire spirituală. Imaginea lui Dumnezeu ascunsă în om este resuscitată precum iniţiatul, imaginea desfigurată este restaurată ; fiinţa îşi regăseşte mijlocul, comuniunea cu izvorul ei sacru. Din aceste nunţi mistice va putea renaşte omul primordial, reintegrat în asemănarea sa divină.

Aceasta este tripla unire sărbătorită, în mod simbolic, de Ierusalimul apocaliptic : « Fericiţi cei chemaţi la masa nunţii mielului ! ». Fericiţi cei spirituali sau iniţiaţii desăvârşiţi care vor putea intra în propriul lor oraş sfânt, în interiorul lor pregătit ca o mireasă, ca un tabernacol al lui Dumnezeu, căci acesta va locui împreună cu ei. (Ap 19 : 9 ; 21 : 2-3). Asemenea nunţi trec prin abolirea oricărui dualism, mai ales prin fuziunea dintre masculin şi feminin. Ajunsă la acest ultim stadiu al căutării, fiinţa nu mai are nevoie nici de soare, nici de lună; căci gloria lui Dumnezeu o luminează. Atunci, noaptea, ca şi moartea, sunt abolite. (Ap 21 : 4, 23 ; 22 : 6).

OGLINDIREA CONŞTIINŢEI

Prin intermediul simbolismului masonic, a psihologiei profunde şi a istoriei religiilor, înţelepciunea veşnică ne învaţă, aşadar, că această căutare iniţiatică, aidoma oricărei căi spirituale, trebuie să ducă spre o unitate care transcede orice dualism. Pe drumul către acest ţel, ultim şi poate inaccesibil, are loc în mod necesar o răsturnare a conştiinţei. Ceea ce luam drept cauze se dovedesc a nu fi decât consecinţe ; ceea ce luam drept simple consecinţe se arată a fi cauze profunde. Astfel, lumina raţiunii nu este, adeseori, decât reflectarea unui sens, psihologic sau transcendent, care ne scapă. La fel, ne dăm seama că uneori simbolul este cel real, în timp ce realitatea sensibilă nu mai are decât o valoare simbolică.

Această inversare a unghiului de analiză conduce în particular la a admite că bărbatul nu construieşte propria sa imagine inconştientă şi simbolică a femininului, plecând de la experienţa trăită cu femeia adevărată, şi mai cu seamă alături de propria sa mamă; din contra, el proiectează asupra femeilor, începând chiar cu mama sa, imaginea femininului pe care o poartă în el de la origini. În consecinţă, relaţiile concrete dintre bărbaţi şi femei, atât pe planul individual cât şi pe cel colectiv, sunt puternic influenţate de arhetipurile relaţionale ale masculinului şi femininului ; inclusiv cele care privesc raporturile transcendente ale omului, şi de care ţine imaginea feminină a divinităţii.

Degeaba vom pune căruţa voinţei înaintea boilor naturii. Graţie armonizării psihice a polilor masculin şi feminin ai fiinţei, graţie integrării spirituale a feţelor masculină şi feminină ale divinităţii, putem spera să construim, între bărbaţi şi femei, relaţii la un nivel cu adevărat iniţiatic. Numai plecând de la această şlefuire prealabilă, psihologică şi spirituală a pietrei fiecăruia s-ar putea preconiza să se îmbine pietre masculine şi feminine, pentru ridicarea unui edificiu comun sau a două edificii alipite. Această şlefuire este însă delicată, munca este îndelungată, pietrele numeroase şi planul îndrăzneţ.

Şi poate că adevărata răsturnare a conştiinţei constă din a te detaşa de însăşi dorinţa de a îndeplini o atare operă. Căci de multe ori scopul călătoriei este dat mai mult de drum decât de punctul terminus, mai degrabă de munca depusă decât de produsul ei finit, care îi justifică acţiunea. De-alungul drumului şi a muncii, ambiţia lasă loc umilinţei, calculul - artei, raţiunea - înţelepciunii. Pentru iniţiatul desăvârşit, ceea ce fiecare adept trebuie să viseze că va ajunge într-o zi, o problemă de genul celei a locului femeii în masonerie apare, neîndoielnic, ca aproape profană. Căci în stadiul ultim al căutării, în vârful piramidei căilor spirituale, masculinul şi femininul sunt mai întâi de toate simboluri; genurile nu mai contează, în faţa sufletului şi a divinităţii".

 
JEAN-PIERRE AUGIER
                                                                        

                                                                      

                                                                

REGULAMENT MASONIC PENTRU UZUL LOJILOR REUNITE ŞI RECTIFICATE

PROLOG

"O, tu, care ai fost iniţiat în tainele înţelepciunii ! Fiu al virtuţii şi al prieteniei ! Apleacă-te cu atenţie asupra spuselor noastre şi fie ca sufletul tău să se deschidă în faţa preceptelor adevărului ! Îţi vom arăta calea care duce la o viaţă fericită, te vom învăţa să placi Creatorului tău şi cum să faci uz, cu energie şi folos, de toate mijloacele pe care Providenţa ţi le-a încredinţat pentru a te face util şi pentru a gusta din bucuria binefacerii.

 PRIMUL ARTICOL
 ÎNDATORIRILE  FAŢĂ  DE DUMNEZEU ŞI CREDINŢĂ

 Primul tău omagiu adresează-l Divinităţii. Adoră-L pe cel care, majestuos, a creat universul printr-un act al voinţei Sale, care îl perpetuează prin efectul acţiunii Sale continue, pe Cel care îţi umple inima, dar pe care spiritul tău mărginit nu Îl poate nici concepe, nici defini. Deplânge delirul trist al celui ce închide ochii în faţa luminii şi se complace în tenebrele adânci ale întâmplării: inima ta, blândă şi recunoscătoare faţă de binefacerile părinteşti ale lui Dumnezeu, să respingă cu îndârjire sofismele deşarte, ce dovedesc degradarea spiritului omenesc atunci când se îndepărtează de izvoarele sale. Înalţă-ţi cât poţi de des sufletul deasupra fiinţelor materialiste care te înconjoară şi aruncă o privire plină de dorinţă în zonele superioare, care sunt moştenirea ta şi adevărata ta patrie. Sacrifică, pentru acest Dumnezeu, voinţa şi dorinţele tale, fii demn de influenţele sale pline de viaţă, du la îndeplinire legile pe care El a vrut să le urmezi ca om în această viaţă pe pământ. Să-i placi lui Dumnezeu, iată adevărata fericire; să te reuneşti pe veci cu El, iată scopul tău, busola acţiunilor tale.
Dar cum ai putea îndrăzni să-i înfrunţi privirea, tu, fiinţă fragilă, care Îi încalci în fiecare clipă legile şi Îi profanezi Sacralitatea, dacă în bunătatea Lui părintească, nu te-ar ierta la nesfârşit?  Abandonat rătăcirilor raţiunii tale, unde vei găsi siguranţa unei consolări viitoare ?  Dat judecăţii Dumnezeului tău, unde-ţi va fi refugiul ? Adu deci mulţumire Învăţătorului tău; prosternează-te în faţa Cuvântului întrupat şi binecuvântează Providenţa care te-a făcut să te naşti printre creştini. Susţine peste tot Religia divină a lui Christos şi nu roşi niciodată de faptul că îi aparţii. Evangheliile stau la baza tuturor obligaţiilor noastre; dacă nu crezi în ele, vei înceta să mai fii mason. Pune în toate faptele tale o caritate luminată şi activă, fără ipocrizie sau fanatism; Creştinismul nu se limitează la adevărurile speculative: practică toate îndatoririle morale pe care ţi le arată şi vei fi fericit; contemporanii tăi te vor binecuvânta şi te vei arăta fără griji în faţa tronului celui Veşnic.
Mai cu seamă, lasă-te pătruns de principiul carităţii şi dragostei, bază a acestei religii sfinte: deplânge greşeala altuia fără să urăşti şi fără să persecuţi; lasă-i lui Dumnezeu sarcina de a judeca şi mulţumeşte-te să iubeşti şi să tolerezi.   Masoni! Copii ai aceluiaşi Dumnezeu, reuniţi de credinţa comună în divinul nostru Mântuitor, fie ca această legătură a dragostei să ne unească strâns şi să facă să dispară orice prejudecată contrară concordiei noastre frăţeşti".

ARTICOLUL II

NEMURIREA SUFLETULUI

Om ! Rege al lumii ! Capodoperă a creaţiei din clipa în care Dumnezeu te-a însufleţit cu suflarea Sa ! Meditează asupra destinului tău sublim. Tot ce trăieşte în jurul tău şi nu are decât o viaţă animală, piere cu timpul şi este supus voinţei tale; numai sufletul tău nemuritor, emanat din sânul Divinităţii, va supravieţui lucrurilor materiale şi nu va pieri în veci. Iată adevăratul tău titlu de nobleţe; simte din plin fericirea, dar fără orgoliu; căci acesta te-ar duce la pierzanie şi te-ar arunca în abis. Fiinţă decăzută ! În ciuda măreţiei tale primitive şi relative, ce eşti tu în faţa Veşniciei ? Ador-o prosternându-te în ţărână şi separă cu grijă acest principiu celest şi indestructibil de impurităţile străine; cultivă sufletul tău nemuritor şi perfectibil, şi dă-i posibilitatea de a se reunifica cu sursa pură a binelui, atunci când va fi eliberat de mantia grea a materiei. Astfel vei fi liber chiar şi închis în armură, fericit în toiul nefericirii, de nezdruncinat în faţa celei mai mari furtuni şi vei muri fără frică.

Masonule! Dacă vreodată te vei îndoi de nemurirea sufletului tău şi de înaltul tău destin, iniţierea a fost fără sens pentru tine; tu nu vei mai fi fiul adoptiv al înţelepciunii şi vei rămâne aidoma fiinţelor materiale şi profane care orbecăie prin tenebre."

ARTICOLUL III

ÎNDATORIRILE FAŢĂ DE SUVERAN ŞI PATRIE

Fiinţa supremă şi-a încredinţat puterile pe pământ Suveranului; respectă şi preţuieşte autoritatea sa legitimă în colţul de lume în care trăieşti; primul tău omagiu aparţine lui Dumnezeu; cel de-al doilea, Patriei.

Dacă omul ar fi rămas rătăcitor prin păduri, fără cultură şi fugind de semenii săi, nu ar fi putut îndeplini dorinţa Providenţei, nici primi întreaga fericire care îi este menită. Personalitatea sa se împlineşte în mijlocul celor la fel ca el; spiritul i se întăreşte prin ciocnirea opiniilor diferite; însă odată integrat în societate, el trebuie să lupte fără încetare împotriva interesului personal şi a pasiunilor dezordonate, şi astfel, dacă nu capătă ajutor, inocenţa sa va sucomba curând în faţa forţei sau a vicleniei. Are deci nevoie de legi care să îl conducă şi de şefi pentru a le pune în aplicare.

Om sensibil ! Tu îţi venerezi părinţii; onorează-I la fel pe părinţii Ţării şi roagă-te pentru sănătatea lor; ei sunt reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ. Dacă se abat de la drumul drept, vor răspunde la Judecata Regilor; însă propriul tău sentiment te poate înşela şi nu trebuie să te facă nicicând să nu îi asculţi. Dacă nu vei îndeplini această datorie sacră, dacă inima ta nu va tresări la numele dulce al Patriei şi al Suveranului tău, masonii te vor repudia din sânul lor ca pe un om refractar la ordinea publică, nedemn să ia parte la avantajele unei asociaţii ce merită încrederea şi stima guvernanţilor, întrucât una din principalele idei ce o animă este patriotismul şi care, bucuroasa că formează cei mai buni cetăţeni, cere ca ai săi copii să îndeplinească, cu cea mai mare osârdie şi din cele mai nobile motive, toate îndatoririle stării lor civile. Războinicul cel mai curajos, judecătorul cel mai integru, maestrul cel mai blând, servitorul cel mai fidel, tatăl cel mai iubitor, soţul cel mai constant, fiul cel mai supus, toate acestea trebuie să se regăsească în fiinţa masonului, pentru că obligaţiile obişnuite ale cetăţeanului au fost sanctificate şi întărite de voinţa liberă a masonului, iar a le neglija înseamnă a adăuga slăbiciunii ipocrizia şi sperjurul.

ARTICOLUL IV

ÎNDATORIRILE GENERALE FAŢĂ DE OMENIRE

Dar dacă îndatorirea faţă de Patria care îţi aşterne în faţă o carieră atât de bogată şi plină de satisfacţii nu îţi umple tot timpul; dacă inima ta sensibilă vrea să treacă dincolo de limitele imperiilor şi să îmbrăţişeze, cu focul electrizant al umanităţii , toţi oamenii, toate naţiunile; dacă, amintindu-ţi de originea comună, vrei să aduci bucurie în rândul celor la fel ca tine, care au aceeaşi nevoie de a iubi, aceeaşi dorinţă de a se face utili şi acelaşi suflet nemuritor, vino în templele noastre ca să-ţi oferi omagiile sfintei omeniri; universul este patria masonului şi nimic din ce este omenesc nu îi este străin.

Priveşte cu respect acest edificiu maiestuos, destinat întăririi legăturilor prea slabe ale moralei; cinsteşte această adunare de suflete virtuoase, capabile de a se exalta, răspândită în toate ţările în care raţiunea şi lumina au pătruns, reunită sub baniera sfântă a umanităţii, condusă de legi simple şi echitabile. Simte, în fine, scopul sublim al sfântului nostru Ordin; consacră-ţi toată viaţa şi toată activitatea binefacerii; înnobilează, purifică şi întăreşte acestă hotărâre generoasă, muncind fără preget pentru a te perfecţiona şi a te reuni cu Divinitatea.

ARTICOLUL V

FACEREA DE BINE

Crede în acel Dumnezeu care s-a înfăţişat oamenilor şi a răspândit fericirea asupra lor;apropie-te de acest model infinit printr-o voinţă permanentă de a revărsa fără încetare asupra celorlalţi toată fericirea care îţi stă în putinţă; tot ceea ce spiritul poate concepe în bine este patrimoniul masonului.

Înţelege neputinţa copilăriei, care îţi cere ajutorul; ia în considerare lipsa de experienţă a tinereţii, care îţi cere sfatul; pune-ţi în joc toată bunăvoinţa pentru a o păzi de greşelile şi seducţiile ce o ameninţă; aprinde în ea scânteile focului sacru al geniului, ajut-o să le răspândească pentru fericirea lumii.

Orice fiinţă care suferă sau geme are asupra ta drepturi sacre; fereşte-te de a nu le recunoaşte, nu aştepta ca ţipătul ascuţit al nevoii să te cheme; mergi în întâmpinarea nefericitului timid şi încurajează-l; nu otrăvi, prin ostentaţia calităţilor tale, izvoarele de apă vie din care nefericitul trebuie să se adape; nu căuta recompensa binefacerii tale în aplauzele deşarte ale mulţimii; masonul o găseşte în liniştea propriei conştiinţe şi în surâsul Divinităţii, care îi dă puteri, şi sub ochii căreia se află în permanenţă.

Dacă Providenţa ţi-a acordat vreun privilegiu, fereşte-te să-l foloseşti în scopuri frivole sau criminale; ea a dorit ca, printr-o mişcare liberă şi spontană a sufletului tău generos, să faci mai puţin dureroasă distribuirea inegală a bunurilor, care intră în planurile sale; bucură-te de aceste frumoase prerogative. Fie ca niciodată avariţia, cea mai sordidă dintre pasiuni, să nu-ţi invadeze caracterul, şi ca inima ta să se ridice deasupra calculelor reci şi aride pe care ea le face. Dacă vreodată inima ţi se va usca datorită suflului său trist şi meschin, fugi din atelierele noastre de caritate; ele nu te vor mai atrage iar noi nu vom mai putea recunoaşte în tine antica imagine a Divinităţii.

Binefacerea ta să fie luminată de religie, înţelepciune şi prudenţă; inima ta ar vrea să îmbrăţişeze toate nevoile omenirii, dar spiritul tău trebuie să le aleagă pe cele mai presante şi mai importante. Învaţă, sfătuieşte, apără, dă, alină rând pe rând; să nu crezi niciodată că ai făcut destul şi nu te odihni din truda ta decât pentru a căpăta o nouă energie. Astfel, dăruindu-te elanului acestei pasiuni sublime, ţi se va deschide o sursă inepuizabilă de bucurii: vei simţi pe acest pământ gustul fericirii celeste, sufletul tău va creşte şi toate clipele vieţii tale vor fi pline de satisfacţie.

Atunci când simţi că ai ajuns la capătul puterilor şi al posibilităţilor tale limitate, ştiind că nu poţi face singur tot binele pe care ai vrea să îl faci, iar sufletul tău se întristează, vino în templele noastre; vezi mănunchiul sacru de binefaceri care ne uneşte şi contribuie după posibilităţile tale la planurile şi acţiunile utile pe care frăţia masonică ţi le prezintă şi pe care le face, şi fii mândru că eşti cetăţean al acestei lumi mai bune; gustă din dulcele fruct al forţelor noastre adunate şi focalizate asupra aceluiaşi ţel; atunci resursele tale vor spori, şi vei ajuta la fericirea a o mie de oameni în loc de a unuia singur, iar dorinţa îţi va fi răsplătită.

ARTICOLUL VI

ALTE ÎNDATORIRI MORALE FAŢĂ DE OAMENI

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi şi nu-i fă niciodată ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie. Foloseşte-te de darul sublim al cuvântului, semn exterior al dominaţiei tale asupra naturii, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor celorlalţi şi pentru a aprinde în toate inimile focul sacru al virtuţii. Fii amabil şi politicos, clădeşte prin puterea exemplului pe care îl dai; fii părtaş la fericirea altora fără gelozie. Nu lăsa niciodată invidia să-ţi încolţească în suflet, căci ţi-ar tulbura izvorul pur al fericirii, iar sufletul tău ar cădea pradă celor mai înjositoare furii.

Iartă-ţi duşmanul; nu te răzbuna pe el decât făcându-i bine; acest sacrificiu generos, ale cărui precepte sublime le datorăm religiei, îţi va procura plăcerile cele mai pure şi mai adevărate; vei redeveni astfel imaginea Divinităţii care iartă cu o bunătate cerească jignirile omului, şi îl binecuvântează în ciuda ingratitudinii sale. Adu-ţi aminte întotdeauna că acesta este cel mai frumos triumf pe care raţiunea îl poate obţine asupra instinctului, şi că masonul uită injuriile, dar niciodată facerea de bine.

ARTICOLUL VII

PERFECŢIONAREA MORALĂ A SINELUI

Devotându-te astfel binelui altuia, nu uita de propria ta perfecţionare şi nu neglija satisfacerea nevoilor spiritului tău nemuritor. Coboară adesea în adâncul inimii tale, pentru a-i cerceta colţurile cele mai ascunse. Cunoaşterea sinelui este marele pivot al preceptelor masonice. Sufletul tău este piatra brută pe care trebuie să o şlefuieşti; oferă-i Divinităţii omagiul afecţiunii tale, a pasiunilor tale înfrânte.

Moravurile caste şi severe să-ţi fie tovarăşe nedespărţite; ele te fac respectabil în ochii profanilor. Sufletul tău fie pur, drept, adevărat şi umil. Orgoliul este duşmanul cel mai periculos al omului, dându-i o încredere iluzorie în forţele sale. Nu lua în consideraţie punctul din care ai plecat, căci îţi va încetini cursa; fixează-l pe cel unde trebuie să ajungi; scurta durată a trecerii tale de-abia îţi dă speranţa că îl vei putea atinge: îndepărtează din amorul tău propriu comparaţia periculoasă cu cei care sunt înapoia ta; simte mai degrabă o emulaţie virtuoasă văzând modele mai împlinite în faţa ta.

Niciodată vorbele tale să nu altereze gândurile secrete ale inimii, ci să-i fie acesteia mereu credincioase: un mason care respinge candoarea pentru a-şi pune masca ipocriziei şi a artificialului va fi nedemn să stea printre noi şi, semănând neîncredere şi discordie în templele noastre liniştite, va deveni în curând o persoană nedorită. Ideea sublimă a prezenţei lui Dumnezeu în toate să îţi dea tărie şi să te susţină; reînnoieşte-ţi în fiecare dimineaţă voinţa de a deveni mai bun; veghează şi roagă-te; şi dacă seara inima ta mulţumită îţi va aminti de o faptă bună sau de vreo victorie câştigată asupra ţie însuţi, de-abia atunci te poţi odihni liniştit în sânul Providenţei pentru a căpăta noi puteri şi a o lua de la capăt. Studiază sensul scrierilor şi a simbolurilor pe care ţi le arată Ordinul. Natura însăşi îşi dezvăluie cea mai mare parte a secretelor sale; ea vrea să fie observată, comparată şi surprinsă adesea în efectele sale. Din toate ştiinţele, care îşi pun rezultatele cele mai fericite în slujba omului şi în avantajul societăţii, aceea care te va învăţa raporturile dintre Dumnezeu, univers şi tine, va împlini dorinţele sufletului tău celest şi te va învăţa cel mai bine să-ţi îndeplineşti îndatoririle.

ARTICOLUL VIII

ÎNDATORIRILE FAŢĂ DE FRAŢI

Din mulţimea nesfârşită de fiinţe care populează universul nostru, tu i-ai ales, prin libera ta hotărâre, să îi ai pe masoni drept fraţi şi surori. Nu uita deci niciodată că orice mason, din orice comunitate creştină, ţară sau condiţie ar fi, întinzându-ţi mâna lui dreaptă, simbol al deschiderii fraterne, are dreptul sacru de a primi ajutorul şi prietenia ta. Fidel acelui dar al naturii care este egalitatea, masonul restabileşte, în templele sale, drepturile originare ale familiei omului; el nu le sacrifică niciodată în faţa prejudecăţilor populare, iar nivelul sacru asimilează aici toate stările. Respectă în societatea civilă distanţele stabilite sau tolerate de Providenţă, pe care de multe ori orgoliul le-a creat; aici va trebui să le faci să se topească şi să nu le bagi în seamă. Dar fereşte-te, mai ales, să faci, printre noi, distincţii pe care noi le dezaprobăm; lasă demnităţile şi decoraţiile tale profane la uşă şi intră doar însoţit de virtuţi. Oricare ar fi rangul tău în lume, lasă să treacă în faţa ta, în Lojile noastre, pe cel mai virtuos, pe cel mai luminat.

Nu roşi niciodată în public dacă te afli lângă un om obscur dar virtuos, pe care l-ai îmbrăţişat ca pe un frate în Loja noastră cu câteva clipe mai înainte; Ordinul s-ar ruşina, la rândul său, de tine, şi te va trimite să îţi etalezi orgoliul pe scena teatrelor profane din lume.

Dacă fratele sau sora ta este în pericol, zboară în ajutorul lor şi nu te teme să îţi rişti viaţa pentru a o salva pe a lor.

Dacă este nevoiaş, varsă asupra lui bogăţia ta şi bucură-te că i-ai putut da o utilizare atât de plină de satisfacţii; ai jurat să exerciţi binefacerea faţă de toţi oamenii în general, i-o datorezi cu atât mai mult fratelui /surori tale în nevoi. Dacă greşeşte sau se rătăceşte, adu-i lumina sentimentelor, a raţiunii, a convingerii. Readu virtutea celor care au pierdut-o şi ridică-i pe cei căzuţi.

Dacă inima ta rănită de ofense adevărate sau imaginare nutreşte oricât de puţină lipsă de prietenie faţă de unul din fraţii tăi, risipeşte pe loc norul care se formează; cheamă în ajutor orice arbitru dezinteresat; cere medierea lui frăţească; dar nu trece niciodată poarta templului înainte de a fi scăpat de orice sentiment de ură sau răzbunare. Vei invoca în van numele celui Veşnic, pentru că El nu va sălăşlui în templele noastre dacă acestea nu sunt purificate prin virtuţile fraţilor/surorilor şi sfinţite prin înţelegerea dintre ei.

ARTICOLUL IX

ÎNDATORIRILE FAŢĂ DE ORDIN

Când vei fi, în cele din urmă, primit să iei parte la avantajele care rezultă din Asocierea ta la masonerie, tu îi vei da acesteia, într-un schimb tacit, o parte din libertatea ta naturală; îndeplineşte deci cu stricteţe obligaţiile morale pe care ea ţi le impune, conformează-te înţeleptelor sale reguli şi respectă-i pe cei pe care încrederea publică i-a desemnat pentru a fi paznici ai legii şi interpreţii dorinţelor generale. Voinţa ta în Ordin va fi subordonată celei a legii şi a superiorilor tăi; vei fi un frate/soră rău dacă vreodată nu vei recunoaşte această subordonare necesară în orice societate şi vei face, astfel, să ne sileşti să te excludem din rândurile noastre.

Există mai cu seamă o lege pe care ai promis, în faţa cerului, să o respecţi cu stricteţe: aceea a secretului, cel mai deplin, asupra ritualurilor noastre, a ceremoniilor, semnelor şi a formei asocierii noastre. Fereşte-te să crezi că acest angajament este mai puţin sacru decât jurămintele pe care le faci în viaţa profană. Ai fost liber atunci când l-ai pronunţat, dar nu mai eşti liber de a rupe secretul care te leagă. Cel Veşnic, pe care l-ai invocat ca martor, l-a ratificat: teme-te de pedepsele destinate sperjurului; nu vei scăpa niciodată de chinul inimii tale şi vei pierde stima şi încrederea unei societăţi numeroase, care va avea dreptul să te declare fără credinţă şi fără onoare.

CONCLUZII

Dacă lecţiile pe care ţi le dă Ordinul, pentru a-ţi uşura drumul pe calea adevărului şi a fericirii, se întipăresc profund în sufletul tău docil şi deschis virtuţii; dacă maximele înţelepte, care vor însoţi fiecare pas pe care îl vei face în cariera masonică, vor deveni propriile tale principii şi regula invariabilă a acţiunilor tale; o, frate/soră, ne vom bucura nespus ! Îţi vei împlini sublimul tău destin, vei regăsi acea scânteie divină care i-a fost dată omului în starea lui de inocenţă, îndeplinind astfel scopul creştinismului şi obiectul principal al Iniţierii masonice; vei redeveni creatura iubită a Cerului: binecuvântările Sale fecunde se vor opri asupra ta; şi, meritând titlul glorios de sfânt, mereu liber, fericit şi constant, vei călca pe acest pământ ca egal al regilor, binefăcător al oamenilor şi model pentru fraţii tăi”. 

Rodia – REGULAMENT MASONIC PENTRU UZUL LOJILOR REUNITE ŞI RECTIFICATE

PUR ŞI SIMPLU MARTINIST

"Fraţii Necunoscuţi se adună în Templul Martinist la ceas de seară, nu pentru că ar exista o anumită oră la care trebuie să se întâlnească, ci pur şi simplu pentru că munca de zi cu zi ia deobicei sfârşit spre asfinţit, lăsând loc lucrării interioare, echilibrate.

Chipul adepţilor este liniştit, luminos, iar privirea limpede şi atentă: ei pur şi pimplu ŞTIU.

Vin din toate părţile Pământului, pentru că nu există graniţe care să-i poată opri, nici legi sau închisori care să-i poată închide: ei sunt pur şi simplu LIBERI.

Mersul lor este când hotărât, când nesigur; uneori chiar se opresc şi pot da impresia că vor să se întoarcă, dar apoi merg înainte cu şi mai mare avânt: ei sunt, pur şi simplu, OAMENI AI DORINŢEI.

Fiecare dintre ei este îmbrăcat cu o mantie de nepătruns, care îl apără în orice clipă de forţele negative şi îi împiedică pe ceilalţi să le vadă creşterea interioară: ei sunt pur şi simplu INVINCIBILI.

Chipul lor este acoperit de o mască, pentru că ei sunt pur şi simplu NECUNOSCUŢI.

La intrarea în Templu, mantia lor se deschide pentru o clipă, lăsând să se vadă un pieptar alb (semn că ei sunt pur şi simplu PURI), pe care străluceşte un pantaclu aurit(fiindcă ei urmează pur şi simplu TRADIŢIA); talia le este încinsă cu un cordon a cărui culoare indică progresul pe Calea aleasă şi opreşte impulsurile inferioare(care sunt pur şi simplu OMENEŞTI); în fine, în picioare poartă ciorapi albi din lână (fiindcă sunt pur şi simplu PRUDENŢI).

Fraţii Necunoscuţi se reunesc aducând cu ei templul lor sferic: pur şi simplu ei sunt propriul lor TEMPLU.

Se adună în cerc pentru că acesta este Templul Martinist: pur şi simplu UN CERC, o adunare de forţe care se realizează în chip misterios chiar şi fără prezenţa fizică a adepţilor.

Templul-Cerc personal este împărţit în trei categorii de cercuri: unul exterior, exoteric, profan, în care adepţii îşi conduc corpul fizic; unul mijlociu, esoteric, secret, sacru, în care Iniţiatul lucrează la propria-i perfecţionare; şi unul central, divin, sălaş al scânteii Vieţii, unde Iniţiatul devine Dumnezeu însuşi.

Imaginea Templului Martinist, potrivit regulii de aur că tot ce este sus este la fel şi jos, este în mod coerent similară celei a Templului interior, iar Fraţii intră în el de pe toate laturile exterioare exoterice către cercul mijlociu, aşezându-se în scaune, dispuse tot în cerc, în jurul unei zone sacre centrale în care nimeni nu poate intra, cu excepţia unui profan, gol în mod simbolic, pentru a primi Lumina de la Iniţiatorul său.

În cercul din mijloc se desfăşoară lucrările, se formează lanţul, se comunică cu Fraţii care sunt aici amestecaţi, fără deosebire de grad, Dar simbolurile iniţiatice sunt mereu prezente, pentru că fiecare adept rămâne incognito, un necunoscut între necunoscuţi, un om al Dragostei şi al dorinţei care caută fără încetare Reintegrarea cu Dumnezeu, adică, pur şi simplu: UN MARTINIST".

Sincerius

MASONERIA MIXTĂ FACE PRIMII PAŞI ÎN ROMÂNIA

În anul 1993, luminile Franc-Masoneriei Universale au fost reaprinse în România, după mai bine de jumătate de secol de întuneric. Numărul Obedienţelor masculine a crescut, după aceea, ajungând astăzi la aproape zece. Au apărut şi câteva loji feminine, precum şi loji de adopţie, care funcţionează pe lângă cele masculine, după un statut special.
Despre lojile mixte s-a vorbit însă prea puţin sau chiar deloc, ceea ce nu înseamnă că ele nu există în ţara noastră.
De la bun început se impune a face o distincţie clară între lojile mixte laice, de tipul „Droit Humain”, care au un rol progresist, de susţinere a egalităţii de şanse între sexe şi de promovare a femeilor în viaţa publică pe picior de egalitate cu bărbaţii, şi cele făcând parte din aşa numita Co-masonerie, înfiinţate în jurul Societăţii Teosofice, la sfârşitul secolului al 19-lea, sub conducerea lui Annie Bessant, având un pronunţat substrat mistico-esoteric de tip eclectic şi combinând ritualurile masonice britanice ale Ritului Antic şi Primitiv cu alte ritualuri de tip oriental.
Primele, cele laice, au pătruns astăzi şi la noi, sub forma lojilor Ordinului Masonic Mixt Internaţional „Dreptul Uman” (Le Droit Humain) şi ale Ordinului Masonic Internaţional Delphi, desprins în anul 1926 din cel dintâi. Aceste organizaţii, cărora li se alătură două loji mixte formate sub egida Marii Loji (Mixte) din Italia, lucrează masonic conform ritualurilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Ele colaborează în cadrul CLIPSAS, Confederaţie Internaţională de Mari Loji semnatare ale Apelului de la Strasbourg din anul 1962, militând pentru o Masonerie laică, umanistă, adogmatică, cu accente sociale şi umanitare.
Societatea Teosofică, deşi aflată astăzi pe plan mondial într-o nouă expansiune, pare să nu fi deschis încă sucursale în România, şi, în orice caz, Co-masoneria din cadrul acesteia rămâne o formă închisă, destinată unui cerc interior, restrâns, de adepţi.
Rămâne însă o a treia cale, Franc-masoneria mixtă Egipteană, a Riturilor de Memphis şi Misraim, care s-a dezvoltat cu precădere în Franţa şi Belgia în ultimii 60 de ani şi ale cărei Lumini au fost aprinse, în anul 2008, şi în România.
Se cuvine, poate, să facem o paranteză pentru a prezenta, pe scurt, istoria Masoneriei Egiptene, conştienţi de faptul că un asemenea discurs nu poate fi rezumat în câteva rânduri.
Istoria riturilor masonice egiptene este îndeobşte cunoscută. Ele au apărut la sfârşitul secolului XVIII, în Italia şi Franţa, deşi urme ale legendelor şi miturilor fondatoare ale masoneriei legate de civilizaţia Egiptului Antic pot fi găsite începând cu mijlocul secolului XVII, de când Michael Maier susţinea că Rozi-Crucienii îşi aveau obârşia în această străveche cultură şi civilizaţie.
Monumentala operă „Oedipus Aegyptianicus”, a savantului iezuit Athanase Kircher (patru volume, publicate între 1652 şi 1654) a redat Egiptului strălucirea şi măreţia pierdute cu mii de ani în urmă. Au urmat numeroase alte scrieri, ale unor autori care au readus în atenţia europenilor episoade uitate din istoria faraonilor. Napoleon însuşi a fost stimulat de această tendinţă culturală a vremii sale, atunci când a pornit campania din Egipt, aducând cu sine, în afara armatei regulare, şi arheologi sau istorici, precum Champollion, cel care a reuşit descifrarea hieroglifelor. Obeliscul egiptean din centrul Parisului stă mărturie şi astăzi acelor vremi.
Chiar dacă în cadrul Masoneriei engleze, a Constituţiilor Pastorului Anderson, de la 1723, nu se face nici o menţiune la ţinutul Misraim, totuşi, în discursul Cavalerului de Ramsay din 1737, găsim menţionate Misterele lui Isis celebrate în Egipt, alături de cele ale Grecilor şi Fenicienilor.
Odată cu a doua jumătate a secolului al XVIII – lea, a existat o dezvoltare fără precedent a riturilor Masonice, cu precădere în Franţa şi Germania. În acelaşi timp, în statele Italiene, alte organizaţii se ocupau cu studiul Alchimiei şi a celorlalte Ştiinţe Hermetice.
I se atribuie în general contelui Cagliostro crearea Ritului Misraim, în care acesta a preluat o serie de ritualuri aparţinând Ordinului „Arhitecţilor Africani” din Berlin. Şi dacă sunt atestate mai multe loji lucrând conform unor rituri ce făceau referire mai mult sau mai puţin concret la Anticul Egipt, cert este că ritul Misraim apare menţionat ca atare, pentru prima oară în 1811, iar cel de Memphis în 1838.
După o existenţă paralelă de peste o jumătate de secol, în anul 1881 Fr. Giuseppe Garibaldi este ales conducător al ambelor Rituri, ceea ce duce la unificarea acestora sub numele de Ritul Primitiv de Memphis şi Misraim.
Nu este lipsit de interes faptul că primul rit masonic introdus în Ţările Române în secolul 19 a fost cel de Memphis şi Misraim, România fiind printre puţinele ţări din lume în care exista, la 1880, un Sanctuar Suveran al Ritului, condus de un Mare Hierofante (căpitanul Moroiu, ulterior, în 1912, colonelul I.T.Ulic)
După terminarea Primului Război Mondial, şi afirmarea Statelor Unite ca o mare putere pe plan internaţional, masoneria Riturilor de Memphis-Misraim nu a mai fost practicată în România, locul ei fiind luat de riturile scoţiene, venite de peste ocean.
În Franţa, însă, Ritul de Memphis-Misraim a fost dezvoltat de cunoscutul ocultist Papus (pseudonimul dr. Gerard Encausse), căruia i-au urmat Jean Bricaud şi Constant Chevillon.
Ultimul a fost asasinat de Gestapo în oraşul Lyon, în anul 1944. După moartea sa, au existat mai multe tendinţe şi curente în sânul acestei Obedienţe masonice.
Unul dintre continuatori a fost Rene Chambellant, care a dus mai departe, cu discreţie, comoara iniţiatică primită de la Constant Chevillon. Înainte de moartea sa, la sfârşitul anilor '90, Chambellant a desemnat patru legatari testamentari cărora le-a încredinţat perpetuarea riturilor şi a sistemului iniţiatic gândit de înaintaşii săi. Unul din cei patru este Prea Respectabilul Frate Gilbert Tappa, care, prin Suveranul Sanctuar Naţional din Marea Britanie, a dat patente pentru crearea unor loji simbolice, în România, în care Fraţii şi Surorile lucrează, împreună, întru Gloria Marelui Arhitect al Universului.
Prin însăşi definiţia sa, Masoneria Egipteană este mistică, bazându-se pe studierea Ştiinţelor Oculte, a Hermetismului, Kabbalei, Tarotului, Alchimiei, Magiei înalte, şi a tuturor celorlalte discipline ce stau la baza Tradiţiei Universale.
Considerând că spiritul sălăşluieşte vremelnic în corpul fizic, şi că apariţia sexelor a avut loc într-un moment ulterior, după căderea Adamică, Masoneria Mixtă Egipteană admite faptul că spiritul este androgin, ceea ce face ca femeia să fie la fel de iniţiabilă ca bărbatul, desigur, în anumite limite şi cu un anumit specific. Cagliostro, unul din întemeietorii Ritului de Misraim, a conceput, de altfel, şi un Ritual feminin al acestuia, iar în anii 1930, Raoul Fructus a fost cel care a pus bazele Obedienţei Mixte în cadrul Marelui Sanctuar Internaţional al acestor Rituri.
Se ştie că celebrul ocultist Robert Ambelain a încercat o delimitare clară a căii masculine de cea feminină în cadrul Masoneriei de Memphis-Misraim opunându-se, în principiu, mixităţii, lucru ciudat, dacă ţinem seama de faptul că acelaşi Ambelain a acceptat grupurile mixte în toate celelalte societăţi oculte pe care le-a condus, inclusiv în cadrul Bisericii Gnostice.
Continuatorul tradiţiei iniţiatice pe linia Papus – Teder – Bricaud – Chevillon, Rene Chambellant, a considerat inacceptabilă teoria lui Ambelain şi a pus bazele rectificării Masoneriei de Memphis-Misraim, prin introducerea mixităţii depline în cadrul acesteia.
De altfel, după retragerea lui Ambelain din funcţia de Mare Maestru Mondial şi trecerea tuturor funcţiilor acestuia în mâinile lui Gerard Kloppel, a început o fragmentare accentuată a Ritului, luând naştere nenumărate Obedienţe, dintre care aproximativ jumătate sunt mixte.
Iată, aşadar, că principiul pentru care s-a luptat Chambellant în anii '80 a avut, până la urmă, câştig de cauză.
În ce priveşte Lojile româneşti ce funcţionează în acest Regim, ele fac parte dintr-un Sistem Iniţiatic mai amplu, care este în întregime mixt, şi care porneşte de la Franc-Masonerie, pentru a continua cu o serie de Ordine Martiniste, spre alte societăţi oculte, care practică Teurgia, Taumaturgia, etc., şi care au, în centru, un nucleu creştin esoteric de sorginte Gnostică şi Rozicruciană.
Acestor Ateliere li se vor adăuga în lunile viitoare altele, care vor lucra conform ritualurilor mistice creştine ale Regimului Scoţian Rectificat, pentru a forma, împreună, Marea Lojă Naţională Mixtă din România, ca federaţie de loji simbolice având drept numitor comun credinţa în Marele Arhitect al Universului şi în nemurirea spiritului omenesc.
Fraţii şi Surorile acestei Obedienţe îi recunosc pe toţi Masonii din lume drept zale ale Lanţului Universal de Unire Fraternă şi sprijină toate organizaţiile masonice, fie ele masculine, feminine sau mixte, în eforturile lor de răspândire a Luminii pe întreg globul pământesc.

Vladimir Radu Sauciuc.

MASONERIA, O SOCIETATE INIŢIATICĂ

Adeseori auzim spunându-se că masoneria este o societate iniţiatică.

Ce înseamnă acest lucru ?

Semnificaţia acestei expresii este aceea că accesul în masonerie se face trecând prin probe simbolice şi morale care ii arată iniţiatului calea de urmat pentru desavârşirea sa spirituală. Această cale trebuie să fie parcursă în mod constant pentru a accelera procesul de transformare interioară, adică propria perfecţionare spirituală.

Transformarea ( şlefuirea ) de care vorbim trebuie să fie permanentă şi fără răgaz. Aceasta va duce, în mod firesc, la o modificare a comportamentului propriu (în bine) şi la o mai bună înţelegere a problemelor cu care ne confruntăm noi, şi cei din jurul nostru.

Esenţială rămane însă evoluţia interioară,(şlefuirea individuală).

Masoneria noastră promovează printre altele şi libertatea de gândire şi de conştiinţă, înţelegând prin aceasta libertatea interioară la care omul aspiră dintotdeauna.

Este libertatea pe care ne-o dorim toţi, şi pentru a o obţine considerăm valabile invăţăturile pe care masoneria ni le pune la dispoziţie prin simbolismul şi iniţierile sale.

Fireşte, valabilitatea enunţării acestor principii poate fi demonstrată numai prin comportamentul ireproşabil şi exemplar al masonilor.

Îi vom putea convinge pe interlocutorii noştri de temeinicia principiilor pe care le susţinem doar dacă le dovedim ca modul nostru de a privi lucrurile este clar si pur.

Prin privire pură înţelegând capacitatea de a ne elibera de prejudecăţi pentru a aborda toate problemele ce apar, cu cea mai mare obiectivitate.

Aceasta cere un efort constant de studiere şi cercetare, o comparaţie zilnică între realitatea noastră interioară şi principiile pe care le promovăm.

Dar solicită şi voinţa şi răbdarea de a persevera pe această cale în ciuda inevitabilelor dezamăgiri şi în pofida singurătăţii care îl izolează pe căutător de Adevăr.

Prin urmare, masoneria, ca să folosim un cuvant la modă, nu poate fi o mişcare a maselor populare.

Nu cred că este nici necesar, nici măcar eficient, să o explicăm celor care nu sunt pregătiţi să o inţeleagă.

Ea se adresează individului, căci numai prin transformarea lui putem spera în transformarea societăţii.

Acest lucru va necesita enorm de mult timp, însă nu este un motiv pentru a nu începe cu noi înşine.

Noi suntem cugetători liberi, nu liber-cugetători.

Mai ales cugetători !

Adică oameni care îşi folosesc insuşirile ce le asigură supremaţia asupra tuturor fiinţelor vii şi asupra naturii.

Dar nu pentru a promova oprimarea omului de către om, ci pentru a acţiona în spiritul frăţiei universale. 
Iata mesajul la care va invit sa meditati.

Alberto Ménasche