MITUL ALCHIMIC AL LUI ADAM SI AL EVEI

-->

    "Dogma caderii primului om, spune Dupiney de Vorepierre, nu apartine doar crestinismului; ea apartine, de asemenea, mozaismului si religiei primitive, care a fost cea a Patriarhilor. Este motivul pentru care aceasta credinta se regaseste, chiar daca alterata si deformata, la toate popoarele de pe pamant. Povestea autentica a acestei decaderi a omului prin pacatul sau este pastrata in prima carte a lui Moise (Geneza, cap.II si III). ,,Aceasta dogma fundamentala a crestinismului”, scrie abatele Foucher, ,,nu era deloc ignorata in timpurile stravechi. Popoarele mai apropiate decat noi de originea lumii stiau, printr-o traditie uniforma si constanta, ca primul om gresise si ca fapta atrasese blestemul lui Dumnezeu asupra intregii sale posteritati.” ,,Caderea omului degenerat”, spune insusi Voltaire, ,,este fundamentul teologiei tuturor natiunilor stravechi.”

    Potrivit pitagoricianului Philolaos (secolul al V-lea i. Hr.), filosofii antici spuneau ca sufletul era inchis in corp ca intr-un mormant, ca pedeapsa a vreunui pacat. Astfel, Platon arata ca asa era doctrina orfica pe care el insusi o profesa. Dar, cum se recunoaste in egala masura ca omul iesise din mainile lui Dumnezeu si ca traise intr-o stare de puritate si de inocenta (Dicearco, Platon), trebuia sa se admita ca greseala pentru care indura pedeapsa era posterioara creatiei lui. Varsta de aur din mitologiile greaca si romana este in mod evident o amintire a primului stadiu al omului iesit din mainile lui Dumnezeu.

    Monumentele si traditiile hindusilor confirma povestea lui Adam si a caderii sale. Aceasta traditie exista si la budistii din Tibet; ea era raspandita de druizi, ca si de chinezi si de vechi persi. Conform cartilor lui Zoroastru, primul om si prima femeie au fost creati puri si supusi lui Ormuzd, autorul lor. Ahriman i-a vazut si a fost gelos pe fericirea lor; luand forma unei naparci, el s-a dus la ei, i-a ispitit cu fructe si i-a convins ca el insusi era creatorul universului intreg. Ei l-au crezut si, de atunci, natura lor a fost corupta, stare care le-a alterat posteritatea. Mama carnii noastre sau femeia cu sarpele este celebra in traditiile mexicane, care o reprezinta decazuta din starea ei primitiva de fericire si inocenta. La Yucatan, in Peru, in insulele Canare etc., traditia fiintei decazute exista deja in randul populatiilor indigene, atunci cand europenii au descoperit respectivele tari. Expiatiile folosite de diverse popoare ca ritualuri pentru purificarea copilului la intrarea in viata sunt o marturie de netagaduit a existentei acestei credinte generale. ,,De obicei”, spune savantul cardinal Gousset, ,,ceremonia avea loc in ziua in care i se dadea un nume copilului. Aceasta zi era a noua de la nastere pentru baieti si a opta pentru fete; se numea lustricus de la apa lustrala, care era folosita pentru purificarea nou-nascutului. Egiptenii, grecii si persii aveau un obicei asemanator. La Yucatan, in America, copilul era dus in templu, iar preotul ii turna pe cap apa destinata acestei practici si ii dadea un nume. In insulele Canare, femeile erau cele care indeplineau functia, in locul preotilor. Aceleasi expiatii erau prescrise de lege la mexicani. In unele provincii, se mai aprindea si un foc si se facea gestul de a trece copilul prin flacari, pentru a-l purifica in acelasi timp si prin apa, si prin foc. Tibetanii, in Asia, au obiceiuri asemanatoare. In India, cand copilul primeste un nume, dupa ce ii este scris pe frunte si e scufundat de tri ori in apa, brahmanul sau preotul striga cu voce tare: ,,Zeule unic, invizibil si perfect, iti daruim acest copil iesit dintr-un trib sanatos, uns cu ulei sfintit si purificat cu apa”.

    Asa cum a remarcat Bergier, traditia dateaza probabil din leaganul omenirii; caci, daca ar fi aparut la un singur popor, ea n-ar fi putut sa se raspandeasca de la un capat la altul al lumii. Pe de alta parte, aceasta credinta universla a caderii primului om era insotita de asteptarea unui mediator, a unui personaj extraordinar care trebuia sa aduca mantuirea oamenilor si sa-l impace cu Dumnezeu. Acest eliberator era asteptat nu doar de patriarhi si de evrei, care stiau ca el va aparea in mijlocul lor, dar si de egipteni, chinezi, japonezi, hindusi, siamezi, arabi, persi si de diverse popoare ale Americii. La greci si romani, aceasta speranta era impartasita doar de cativa oameni, dupa cum marturisesc Platon si Virgiliu. Pe de alta parte, asa cum observa Voltaire: ,,In timpuri imemoriale, se spunea la indieni si la chinezi ca Inteleptul va veni din Occident. Europa, dimpotriva, spunea ca el va veni din Orient.”

    Cu obisnuita lor abilitate, filosofii au ascuns sub traditia biblica a caderii primului om un adevar secret de ordin alchimic. Fara indoiala, asa ceva valoreaza mult pentru noi si ne permite sa explicam reprezentarile lui Adam si ale Evei pe care le gasim pe cateva locuinte vechi din perioada Renasterii. Una dintre ele, avand in mod clar aceasta intentie, va servi de model studiului nostru. Respectiva locuinta filosofala, situata la Mans, ne arata la primul etaj un basorelief reprezentandu-l pe Adam cu bratul ridicat pentru a culege fructul din arbor scientiae, in timp ce Eva trage creanga spre el, ajutandu-se de o funie. Amandoi tin in mana niste filactere, menite sa exprime ca aceste personaje au o semnificatie oculta, diferita de cea din Geneza. Acest motiv, deteriorat de intemperii – care n-au crutat decat blocurile mari de piatra – este circumscris de o coroana de frunze, flori si fructe, hieroglife ale naturii fecunde, ale abundentei si productiei. La dreapta si in partea de sus, se distinge, in hatisul de impletituri din frunze, imaginea unui soare, in timp ce la stanga apare cea a lunii. Cele doua astre hermetice vin sa accentueze si sa precizeze si mai mult calitatea stiintifica si expresia profana a subiectului imprumutat din Sfintele Scripturi.

    Sa notam, in treacat, ca scenele laice avand drept subiect “ispita” sunt conforme cu cele ale iconografiei religioase. Adam si Eva sunt tot despartiti de trunchiul copacului paradiziac. In majoritatea cazurilor, sarpele incolacit in jurul trunchiului, este reprezentat cu cap de om; asa apare pe un basorelief gotic al vechii Fantani Saint-Maclou, in biserica purtand acelasi nume din Rouen si intr-o alta scena de mari dimensiuni care decoreaza un perete al casei numite a lui Adam si a Evei la Montferrand (Puy-de-Dome), care se pare ca dateaza de la sfarsitul secolului al XIV-lea sau de la inceputul celui de-al XV-lea. Pe stranele din Saint-Bertrand-de-Cominges (Haute-Garonne), reptila isi arata un bust cu sani, dotat cu brate si cu un cap de femeie. Tot un cap feminin are si sarpele din Vitre, sculptat pe arcul in acolada al unei frumoase usi din secolul al XV-lea, din strada Notre-Dame. Dimpotriva, grupul din argint masiv al tabernaculului catedralei din Valladolid (Spania) ramane in nota realista: sarpele este reprezentat aici sub aspectul sau natural si tine, in gura larg deschisa, un mar intre dinti.

    Adamus, numele latinesc al lui Adam, inseamna facut din pamant rosu; este prima fiinta a naturii, singura creatura umana care a fost dotata cu cele doua naturi ale androginului. Putem sa-l consideram, din punct de vedere hermetic, drept materia de baza impreunata cu spiritul in unitatea insasi a substantei create, nemuritoare si eterna. Dar, din momentul in care Dumnezeu, potrivit traditiei mozaice, a facut femeia, individualizand, in corpuri distincte si separate, aceste naturi asociate primitiv intr-un corp unic, primul Adam a trebuit sa dispara, a capatat caracter specific, pierzandu-si constitutia originala, si a devenit al doilea Adam, imperfect si muritor. Adam cel de la origini, pe care nu l-am gasit niciodata reprezentat nicaieri, este numit de greci otelul cel mai dur, adica neimblanzit si inca virgin, ceea ce caracterizeaza natura profunda a primului om celest si a primului corp terestru ca fiind solitare si nesupuse jugului himenului. Ce este, asadar, acest otel despre care filosofii vorbesc atat? Platon, in al sau dialog Timaios, ne da explicatia urmatoare.

    ,,Dintre toate apele pe care le-am numit fuzibile”, spune el, ,,cea care are particulele cele mai stranse si cele mai egale, care este cea mai densa, acea specie unica a carei culoare este un galben stralucitor, cel mai pretios dintre bunuri, aurul, s-a format razbatand prin piatra. Nodul de aur, devenit foarte dur si negru din cauza densitatii lui, este numit adamas,otel. Un alt corp – inrudit cu aurul prin micimea particulelor, dar care are mai multe tipuri de particule a caror densitate este inferioara celei a aurului – ce contine un slab aliaj de pamant foarte fin, ceea ce il face mai dur decat aurul, si care este in acelasi timp mai usor, datorita porilor care ii brazdeaza masa, este una din acele ape stralucitoare si condensate numite bronz. Cand portiunea de pamant pe care-o contine se separa prin actiunea timpului, ea devine vizibila prin ea insasi si i se da numele de rugina.”

    Acest pasaj al marelui initiat face distinctia intre cele doua personalitati succesive ale lui Adam cel simbolic, care sunt descrise in expresia lor minerala proprie otelului si bronzului. Or, acest corp vecin al substantei numita adamas – nod sau sulf al aurului – este al doilea Adam, considerat in regnul organic tatal veritabil al tuturor oamenilor, iar in regnul mineral ca agent si procreator de indivizi metalici sau geologici din care e constituit.

    Astfel, aflam ca sulful si mercurul, principii generatoare ale metalelor, n-au fost la origine decat una si aceiasi materie, caci doar mai tarziu ele au capatat individualitate proprie si au conservat-o in compusii iesiti din uniunea lor. Si, desi aceasta este mentinuta printr-o coeziune puternica, arta poate, totusi, s-o rupa si sa izoleze sulful si mercurul sub forma care le este specifica. Sulful, principiu activ, este desemnat simbolic prin al doilea Adam, iar mercurul, element pasiv, prin sotia lui, Eva. Acest din urma element sau mercur, recunoscut drept cel mai important, este si cel mai greu de obtinut in practica Operei. Utilitatea lui este atat de mare, incat stiinta ii datoreaza numele, fiindca filosofia hermetica este fondata pe cunoasterea perfecta a Mercurului. Este ceea ce exprima basorelieful care insoteste si limiteaza panoul cu Adam si Eva al casei din Mens. Il remarcam aici pe Bachus copil, inarmat cu tirsul, cu mana stanga astupand gura unei oale si stand in picioare pe capacul unui vas mare impodobit cu ghirlande. Or, Bachus, divinitatea emblematica a mercurului inteleptilor incarneaza o semnificatie secreta asemanatoare celei a Evei, mama a celor vii. In Grecia, orice bacanta era numita Eva, cuvant care avea ca radacina Evius, porecla lui Bachus. Cat despre vasele destinate sa contina vinul filosofilor sau mercurul, ele sunt destul de graitoare, asa incat ne putem lipsi de a le mai reliefa sensul ezoteric.

    Dar aceasta explicatie, oricat de logica si conforma cu doctrina, este insuficienta in a furniza motivul anumitor particularitati experimentale si al catorva puncte obscure ale practicii. Este indiscutabil ca artistul n-ar putea pretinde achizitionarea materiei originale, adica a primului Adam ,,format din pamant rosu” si ca insusi subiectul inteleptilor, calificat drept materie prima a artei, este foarte indepartat de simplitatea inerenta materiei celui de-al doilea Adam. Acest subiect este, totusi, mai exact mama Operei, asa cum Eva este mama barbatilor. Ea este cea care imparte corpurilor pe care le naste, sau mai exact pe care le reincruzeste, vitalitatea, vegetabilitatea, posibilitatea mutatiei. Vom merge mai departe si vom spune, pentru cei care au deja oarece spoiala de stiinta, ca mama comuna a metalelor alchimice nu intra deloc in substanta in Marea Opera, desi este imposibil sa se produca sau sa se intreprinda ceva fara ea. Intr-adevar, prin intermediul ei, metalele vulgare, veritabili si unici agenti ai pietrei, se schimba in metale filosofice. Prin ea, ele sunt dizolvate si purificate. In ea isi regasesc si isi reiau ele activitatea pierduta si, din moarte cum erau, redevin vii. Ea este pamantul care le hraneste, le face sa creasca, sa dea roade si le permite sa se inmulteasca. In sfarsit, intorcandu-se in sanul matern care le formase candva si le scosese la lumina renasc si isi recapata facultatile primitive de care industria umana le privase. Eva si Bachus sunt simbolurile acestei substante filosofale si naturale – totusi, nu prima in sensul unitatii sau al universalitatii – in mod comun desemnata cu numele lui Hermes sau al lui Mercur. Or, se stie ca mesagerul inaripat al zeilor servea drept intermediar intre puterile Olimpului si juca in mitologie un rol similar cu al mercurului in laboratorul hermetic. Intelegem mai bine acum natura speciala a actiunii lui si de ce nu ramane el cu corpurile pe care le-a diluat, purificat si animat. Si, de asemenea, ne dam seama in ce sens trebuie sa-l intelegem pe Basil Valentin atunci cand sustine ca metalele sunt creaturi de doua ori nascute din mercur, copii ai unei singure mame, produsi si regenerati de ea. Si, pe de alta parte, pricepem unde se afla acest obstacol pe care filosofii l-au aruncat in drum atunci cand afirma de comun acord ca mercurul este materia unica a Operei, desi reactiile necesare sunt doar provocate de el, ceea ce ei au spus fie prin metafora, fie analizandu-l dintr-un punct de vedere particular.

    Nu este inutil nici sa aflam ca, daca avem nevoie de cista lui Cybele, a lui Ceres sau al lui Bschus, e doar fiindca acest cos are in el corpul misterios care este embrionul pietrei noastre; daca ne trebuie un recipient, e doar pentru a pune corpul in el si nimeni nu ignora faptul ca, fara un pamant adecvat, orice samanta ar deveni inutila. Astfel ca nu ne putem lipsi de vas, desi continutul ei infinit mai pretios decat continatorul, acestuia din urma fiindu-i sortit, mai devreme sau mai tarziu, sa se desparta de cel dintai. Apa in sine n-are nicio forma, desi este susceptibila de a le imbraca pe toate si de a o lua pe cea a recipientului care o contine. Iata ratiunea vasului nostru si a necesitatii sale si iata de ce filosofii l-au recomandat intr-atat ca vehicul indispensabil, excipientul inevitabil al corpurilor noastre. Acest adevar isi gaseste justificarea in imaginea lui Bachus copil cocotat pe capacul vasului hermetic.

    Din cele de mai sus, trebuie sa retinem mai ales ca metalele, lichefiate si disociate de catre mercur, isi regasesc puterea vegetativa pe care o posedau in momentul aparitiei lor pe plan fizic. Dizolvantul face oarecum pentru ele orificiul unei veritabile fantani a Tineretii. El separa impuritatile eterogene carate de zacamintele metalifere, le scapa de betesugurile cu care s-au pricopsit de-a lungul secolelor, le reanimeaza, dandu-le o vigoare noua si le reintinereste. In acest fel metalele de rand se trezesc reincruzite,adica readuse intr-o stare apropiata de starea lor originala si, din acel moment, calificate drept metale vii sau filosofice. Or, intrucat isi reiau, la contactul cu ,,mama” lor, caracteristicile primitive, putem afirma ca ele s-au apropiat de ea si ca au luat o natura asemanatoare cu a ei. Dar, pe de alta parte, este evident ca ele n-ar putea, ca urmare a acestei potriviri de caracter, sa zamisleasca noi corpuri impreuna cu ea, intrucat are doar o putere renovatoare, si nu una generatoare. De unde trebuie sa tragem concluzia ca mercurul de care vorbim, si care e simbolizat de Eva Edenului mozaic, nu este acela pe care inteleptii l-au desemnat ca fiind matricea, receptacolul, vasul convenabil metalului reincruzit, numit sulf, soare al filosofilor, samanta metalica si tata al pietrei.

    Sa nu ne lasam pacaliti; aici este nodul gordian al Operei, cel pe care debutantii trebuie sa se chinuie sa-l dezlege, daca nu vor sa renunte brusc la inceputul practicii. Exista, deci, o alta mama, fiica a celei dintai, careia maestrii, intr-un scop usor de ghicit, i-au impus tot denumirea de mercur. Iar diferenta dintre aceste doua tipuri de mercur, unul agent al reinnoirii, celalalt al procrearii, constituie cercetarea cea mai ingrata pe care stiinta i-a rezervat-o neofitului. Cu intentia de a-l ajuta sa treaca de aceasta bariera am insistat asupra mitului lui Adam si al Evei si vom incerca sa lamurim aceste puncte obscure, lasate cu buna stiinta in intuneric chiar si de cei mai buni autori. Majoritatea s-au multumit sa descrie alegoric uniunea dintre sulf si mercur, generatori ai pietrei, pe care ii numesc soare si luna, tata si mama filosofici, fix si volatil, agent si pacient, mascul si femela, vultur si leu, Apollo si Diana (din care unii au facut Apollonius din Tyana), Gabritius si Beya, Urim si Thumim, cele doua coloane ale templului: Jakin si Bohas, mosneagul si tanara fecioara si, in sfarsit, si intr-o maniera mai exacta, fratele si sora.

    Caci ei sunt realmente frate si sora, provenind amandoi din aceiasi mama, si tributari, prin dificultatea temperamentelor lor, mai degraba diferentei de varsta si de evolutie decat deosebirii dintre afinitatile lor.

    Autorul anonim al tratatului Razboiul de demult al cavalerilor, intr-un discurs pe care il pune in gura metalului redus in sulf sub actiunea primului mercur, arata ca acest sulf are nevoie de un al doilea mercur, cu care trebuie sa fie unit ca sa-si inmulteasca specia. ,,Printre artistii care au lucrat cu mine”, spune el, ,,unii si-au impins lucrarile atat de departe, incat au reusit sa separe de mine propriul meu spirit, care contine tinctura mea; astfel incat, amestecandu-l cu alte metale si minerale, au ajuns sa transmita putin din virtutile si din fortele mele metalelor care au oarece afinitate si prietenie cu mine. Totusi, artistii care au reusit pe aceasta cale si care au descoperit in mod sigur o parte a artei sunt, efectiv, in numar foarte mic. Dar, cum nu stiu originea tincturilor mele, le este imposibil sa mearga mai departe cu lucrarea lor si nu si-au dat seama in cele din urma ca procedeul lor e de mare folos. Dar, daca acesti artisti si-ar fi dus mai departe cercetarile si daca ar fi observat cu atentie care este femeia care imi e proprie, daca ar fi cautat-o si m-ar fi unit cu ea, atunci as fi putut colora de o mie de ori mai mult. ,,In Discutie intre Eudoxe si Pyrophile, care serveste de comentariu la acest tratat, Limojon de Saint-Didier scrie in legatura cu acest pasaj: ,,Femeia care este proprie pietrei si care trebuie sa fie unita cu ea este fantana cu apa vie al carei izvor, cu totul celest si avandu-si centrul in soare si in luna, produce acest limpede si pretios rau al Inteleptilor, ce curge in marea filosofilor, care inconjoara toata lumea. Nu fara motiv fantana este numita de autor femeia pietrei; unii au infatisat-o sub forma unei nimfe celeste, altii i-au dat numele castei Diana, ale carei puritate si virginitate nu sunt deloc intinate prin legatura spirituala care o uneste cu aceasta piatra. Intr-un cuvant, aceasta conjunctie magnetica este mariajul magic al cerului cu pamantul, despre care au vorbit unii filosofi; astfel incat izvorul al doilea al tincturii fizice, care face asa mari minunatii, ia nastere din aceasta uniune conjugala misterioasa.”

    Cele doua mame sau ,,mercure”, pe care le-am remarcat, sunt figurate simbolic prin doi cocosi pe panoul de piatra situat la al doilea etaj al casei din Mans. Ei stau de-o parte si de alta a unui vas plin cu frunze si fructe, simbol al capacitatii lor insufletitoare, generatoare si vegetabile, al fecunditatii si al abundentei productiilor care rezulta. De fiecare parte a acestui motiv, niste personaje asezate pe scaune – unul sufland dintr-un corn, celalalt ciupind un soi de chitara – executa un duo muzical. Este transpunerea acelei Arte muzicale – epitet conventional al alchimiei – la care se raporteaza diversii subiecti sculptati pe fatada.

    Dar, inainte de a continua studierea motivelor casei lui Adam si al Evei, credem ca trebuie sa-l prevenim pe cititor ca, sub termeni foarte putin voalati, analiza noastra contine revelatia a ceea s-a convenit sa fie numit secretul celor doua mercure. Totusi, explicatia noastra nu va putea rezista examenului si oricine se va obosi s-o ia la desecat va da peste unele contradictii, erori evidente de logica sau de judecata. Asa ca recunoastem cinstit ca nu exista decat un singur mercur la baza si ca al doilea provine in mod necesar din primul. Trebuia, totusi, sa ne indreptam atentia spre calitatile diferite pe care le afiseaza si sa facem in asa fel incat sa aratam – fie si cu pretul unei denaturari a judecatii sau a unei neverosimilitati – cum putem sa le deosebim, sa le identificam si cum e posibil sa extragem direct femeia proprie a sulfului, mama a pietrei, din sanul mamei noastre primitive. Intre povestea cabalistica, alegoria traditionala si tacere, n-aveam de ales. Scopul nostru fiind acela de a veni in ajutorul lucratorilor putin familiarizati cu parabolele si metaforele, folosirea alegoriei si a cabalei nu era interzisa. Ar fi fost mai bine sa actionam ca multi dintre predecesorii nostri si sa nu spunem nimic? Nu credem. La ce-ar folosi sa scriem, daca nu pentru cei care stiu deja si n-au ce face cu sfaturile noastre? Am preferat, asadar, sa furnizam, intr-un limbaj deslusit, o demonstratie ab absurdo, gratie careia devenea posibil sa dezvaluim misterul ramas pana acum ascuns cu obstinatie. De altfel, procedeul nu ne apartine. Autorii la care nu se remarca deloc asemenea discordante – si sunt numerosi – sa arunce in noi prima piatra!

    Deasupra cocosilor, gardieni ai vasului cu fructe, se vede un panou de dimensiuni mai mari, din nefericire foarte deteriorat, unde este reprezentata scena rapirii Deianirei de catre centaurul Nessus.

    Legenda povesteste ca Hercule, obtinand de la Eneu mana Deianirei ca rasplata a triumfului asupra zeului-fluviu Achelous, eroul nostru, impreuna cu proaspata lui sotie, a vrut sa traverseze fluviul Evene. Nessus, care se afla prin apropiere, s-a oferit sa o treaca pe Deianira pe celalalt mal. Hercule gresise consimtind, dar si-a dat seama neintarziat ca centaurul incerca sa i-o fure. O sageata inmuiata in sangele hidrei si lansata cu o mana sigura l-a oprit pe data. Nessus, simtind ca moare, i-a dat atunci Deianirei tunica lui patata cu sange, asigurand-o ca o va ajuta sa-si cheme inapoi sotul, daca el se va indeparta de ea pentru alta femeie. Mai tarziu, sotia credula, afland ca Hercule umbla dupa Iole, pretul victoriei lui asupra lui Eurytus, tatal ei, i-a trimis haina insangerata; dar el nici n-a apucat s-o imbrace bine, ca a simtit niste dureri ingrozitoare. Neputand sa suporte atata suferinta, s-a aruncat in flacarile unui rug ridicat pe muntele Oata si aprins cu propriile-i maini. Deianira, afland cumplita veste, s-a omorat de disperare.

    Povestea de mai sus se refera la ultimele operatiuni ale prepararii Magisterului; este o alegorie a fermentatiei pietrei prin aur cu scopul de a orienta Elixirul spre regnul metalic si de a limita folosirea lui la transmutatia metalelor.

    Nessus reprezinta piatra filosofala, inca nedeterminata si nealocata vreunuia din marile genuri naturale. Culoarea ei variaza de la carmin la rosu stralucitor. (…)

    Hercule simbolizeaza sulful aurului a carui virtute refractara la agentii cei mai incisivi nu poate fi invinsa decat prin actiunea hainei rosii sau a sangelui pietrei. Aurul, calcinat sub efectul combinat al focului si al tincturii, ia culoarea pietrei si ii da, in schimb, calitatea metalica pe care lucrarea l-a facut s-o piarda. Iunona, regina a Operei, consacra, astfel, reputatia si gloria lui Hercule, a carui apoteoza mitica isi gaseste realizarea materiala in fermentatie. Insusi numele lui Hercule arata ca ii datoreaza Iunonei impunerea de lucrari succesive care trebuiau sa-i asigure celebritatea si sa-i raspandeasca renumele; (…) Deianira, sotia lui Hercule, personifica principiul mercurial al aurului care lupta de comun acord cu sulful cu care este unit, dar sucomba sub dogoarea tunicii inflacarate.

    Pe fata celor doi pilastri care marginesc scena mitologica al carei ezoterism l-am studiat, figureaza, de o parte, un cap de leu dotat cu aripi si, de cealalta, un cap de caine sau de catea. Aceste animale sunt, de asemenea, reprezentate in forma lor completa pe arcele usii din Vitre. Leul, hieroglifa a principiului fix si coagulant numit in limbaj comun sulf, poarta aripi ca sa arate ca dizolvantul primitiv, descompunand si reincruzind metalul, ii da sulfului o calitate volatila fara de care incorporarea lui in mercur ar deveni imposibila. Cativa autori au descris modul de a efectua aceasta importanta operatiune prin alegoria luptei dintre vultur si leu, dintre volatil si fix, lupta explicata suficient in alta parte.

    Cat despre cainele simbolic, succesor direct al cinocefalului egiptean, filosoful Artephius este cel care i-a dat drept de cetate printre figurile iconografiei alchimice. El vorbeste intr-adevar de cainele din Khorassan si de cateaua din Armenia, embleme ale sulfului si mercurului, parinti ai pietrei. (…)

    ,,Fiii stiintei”, pe care perseverenta i-a condus in pragul sanctuarului, stiu ca, dupa cunoasterea dizolvantului universal – mama unica imprumutand personalitatea Evei - , nimic nu e mai important decat cunoasterea sulfului metalic, primul fiu al lui Adam, generator efectiv al pietrei, care a primit numele de Cain. Or, Cain inseamna am capatat (Geneza, IV,1) si ceea ce artistul capata mai intai este cainele negru si turbat de care vorbesc textele, corbul, prima dovada a Magisterului. Este de asemenea pestele fara os, echeneis sau remora ,,care inoata in marea noastra filosofica” si, referindu-se la el, Jean-Joachim d'Estinguel d'Ingrofont ne asigura ca ,,odata ce ati prins pestisorul numit Remora, care este foarte rar, ca sa nu zic unic, in aceasta mare intinsa, nu veti mai avea nevoie sa pescuiti, ci doar sa va ganditi cum sa-l preparati, sa-l asezonati si sa-l perpeliti”. Si, desi este preferabil sa nu-l scoateti din mediul in care traieste – lasandu-i la nevoie destula apa pentru a-l tine in viata -, cei care au avut curiozitatea sa-l izoleze au putut verifica exactitatea si veridicitatea afirmatiilor filosofice. Este un corp minuscul – luand in considerare volumul masei din care provine -, avand aparenta exterioara a unei lentile biconvexe, adesea circulara, uneori eliptica. De aspect mai degraba pamantos decat metalic, acest mugur usor, infuzibil, dar foarte solubil, dur, casant, friabil, negru pe o fata, alburiu pe cealalta, violet in spartura, a primit nume diverse referitoare la forma lui, la coloratie sau la unele particularitati chimice. El este prototipul secret al scaldatorului popular varat in placinta regilor, bobul, sabotul; este, de asemenea, coconul si viermele lui. (…)

Mai este pestisorul negricios numit chabot, chefal, din care a extras Perrault al sau Chat botte', motanul incaltat, faimosul marchiz de Carabas din legendele hermetice atat de dragi tineretii noastre si reunite sub titlu Povestile Mamei Gaste; este, in sfarsit, baziliscul mitologic – este regulus, metalul nostru regal (regulus, rege mic) sau regisor, condurul din blana de veverita gri al modestei Cernusarese, sola, pestele plat care are fiecare fata colorata diferit si al carui nume face referire la soare (lat. sol, solis) etc. Totusi, in limbajul oral al Adeptilor, acest corp nu este desemnat altfel decat prin termenul violeta, prima floare pe care inteleptul o vede rasarind si inflorind in primavara Operei, transformand verdele razorului sau de flori intr-o culoare noua... Dar, ajunsi in acest punct, credem ca trebuie sa intrerupem lectia si sa pastram prudenta tacera a lui Nicolas Valois si a lui Quercetanus, singurii dupa stiinta noastra, care au dezvaluit sintagma care denumeste sulful, aur sau soare hermetic".

FULCANELLI

PUTEREA RUGĂCIUNII

-->

     Rugaciunea constituie un element fundamental al exprimarii religioase.(...)

   Pentru crestinii de pretutindeni, ,,rugaciunea perfecta” este cea pe care Isus a dat-o apostolilor sai si care este cunoscuta sub denumirea ,,Tatal nostru”: ,,Si pe cand Se ruga Isus intr-un loc, cand a incetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, invata-ne sa ne rugam, cum a invatat si Ioan pe ucenicii lui. Si le-a zis: Cand va rugati, ziceti:

    Tatal nostru, Care esti in ceruri, Sfinteasca-se numele Tau. Vie imparatia Ta. Faca-se voia Ta, Precum in cer asa si pe Pamant. Painea noastra cea spre fiinta, Da-ne-o noua astazi. Si ne iarta noua pacatele noastre, precum si noi insine iertam tuturor celor ce ne gresesc noua. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.” (Luca 11:1-4, Biblia Regelui Iacob). Matei 6:13 adauga: ,,Caci a ta este imparatia si puterea si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.

    ,,Tatal nostru” a fost multa vreme apreciata ca o rugaciune fara egal. ,,Scurta si misterioasa, o numea episcopul Jeremy Taylor (1613-1667), si ca toate comorile Spiritului, plina de intelepciune si sensuri ascunse.”

    Isus apare rugandu-se de numeroase ori, in cadrul evangheliilor. Pe langa bine cunoscuta rugaciune citata mai sus, El s-a rugat la botezul Sau (Luca 3:21), inaintea alegerii celor doisprezece apostoli (Luca 6:12), inainte de invitatia adresata omenirii de a ,,veni la El” (Matei 11: 25-27) si la hranirea celor 5000 de oameni (Ioan 6:11), inaintea Schimbarii la Fata (Luca 9:28-29), pentru copiii mici (Matei 19:13), la Cina cea de Taina (Matei 26:26-27), in gradina Ghetsimani (Matei 26:36-44) si pe cruce (Luca 24:30), pentru a enumera doar cateva dintre cele mai semnificative rugaciuni consemnate in evanghelii. Dar la fel de des precum declara ca rugaciunea poate face minuni, Isus ii admonesta pe adeptii sai cu privire la natura secreta a actului de rugaciune:

    ,,Iar cand va rugati, nu fiti ca fatarnicii carora le place, prin sinagogi si prin colturile ulitelor, stand in picioare, sa se roage, ca sa se arate oamenilor; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie, Cand va rugati, nu spuneti multe ca neamurile, ca ele cred ca in multa lor vorbarie vor fi ascultate.” (Matei 6:5-8, Biblia Regelui Iacob).

    In rugaciunea islamica, salat este unul dintre cei cinci stalpi ai islamului, iar adevaratul credincios trebuie sa-si spuna rugaciunile (salla) de cinci ori pe zi, precum si in ocaziile speciale. Orarul impus al rugaciunilor – in zori, la pranz, dupa-amiaza, la apus si seara – este strict reglementat si prescris. Exista si o alta categorie de rugaciune, du'a, care permite exprimarea spontana a rugamintilor, cererilor si dorintelor. Du'a poate fi rostita si dupa un salat formal.

    In vreme ce multe religii cer adeptilor sa-si impreuneze mainile, sa-si plece capetele, sa-si inchida ochii si asa mai departe, adeptii islamului au proceduri diferite, care trebuie respectate intocmai in timpul rugaciunilor. Inainte de rugaciune, se face o purificare rituala (tahara), care necesita cel putin spalatul fetei si al mainilor pana la coate, frecarea crestetului cu apa si imbaierea picioarelor, pana la glezne. In plus, gura, nasul si dintii trebuie bine curatate. Daca nu este disponibila apa, pentru cineva aflat in calatorie sau departe de casa, ea poate fi inlocuita cu pamant sau nisip curat, intr-un ritual prescurtat al curatirii.

    Intr-un oras sau sat, chemarea la rugaciune (Adhan) este anuntata dintr-un minaret sau cladire inalta de catre un muezin. Cand enoriasii s-au adunat, un alt muezin rosteste iqama, intr-o cadenta rapida si cu o voce mai potolita, anuntand ca este vremea pentru inceperea rugaciunii. Daca credinciosii sunt departe de orase, moschei si muezini, ei insisi pot rosti cele doua chemari la rugaciune.

    Desi este de dorit sa se roage intr-o moschee, cand musulmanii nu se afla in apropierea unui locas oficial de cult, ei trebuie sa gaseasca o zona cat mai curata, spre a se ruga acolo. Covorasele de rugaciune (saijada) sunt purtate de multi musulmani, dar nu constituie un aspect esential al rirualului. Este importanta insa acoperirea corespunzatoare a corpului: barbatii cel putin de la buric la genunchi, femeile intregul corp, cu exceptia fetei, palmelor si talpilor. Este de asemenea esential ca, oriunde s-ar afla musulmanii, ochii lor sa fie indreptati spre Mecca. Si desi este intotdeauna preferabil realizarea salat in compania altora, in anumite circumstante, este permisa, si rugaciunea in particular – cu exceptia acelui salat congregational de vineri, care nu va fi niciodata practicat in singuratate. Inainte de a ingenunchea pe covorasele de rugaciune, enoriasii trebuie sa faca mai intai cateva matanii (rak'as), rostind si frazele corespunzatoare. Musulmanii fac doua rak'as in zori, patru la pranz, patru dupa-amiaza, trei la apus si patru seara.

    Dogma iudaica a dobandit o forma fixa la multe secole de la distrugerea celui de-al doilea Templu, iar cartea de rugaciuni n-a aparut, in forma ei clasica, decat in Evul Mediu. Dar rugaciuni spontane se gasesc in toata Tanakh, Biblia evreiasca, si in Vechiul Testament din Biblia crestina. Amintim aici doar cateva: rugaciunile lui Avraam (Facerea 15:2-3), Isaac (Facerea 25:21-23) si Hannah (Samuel I 1:9-13), cerandu-i lui Dumnezeu un fiu; rugaciunile lui Moise pentru trimiterea plagilor asupra egiptenilor (Exodul 8:12), pentru despartirea apelor Marii Rosii (Exodul 14:21) si pentru dezvaluirea slavei lui Dumnezeu (Exodul 33:18), pentru iertarea lui Aaron dupa ce acesta pacatuise faurind vitelul de aur (Deuteronomul 9:20), rugaciunea lui Samson pentru a primi puterea necesara doborarii coloanelor asupra filistenilor (Judecatorii 16:28-31), rugaciunea lui David, prin care acesta cerea iertarea comiterii pacatului cu Bathsheba (Psalmi 51), rugaciunea lui Iov de a-i fi iertata mandria (Iov 40:3-4, 42:6), rugaciunea lui Solomon pentru intelepciune (Regi I 3:5-9), rugaciunea lui Ilie, pentru ca focul sa cuprinda altarele lui Baal (Regi I 18:36-37), rugaciunea lui Iabet (Cronicile I 4:10).

    Exista o bogata traditie evreiasca ce vorbeste despre ingerii care transmit rugaciunile oamenilor la ceruri si exista credinta ca implorarile celor drept-credinciosi pot avea mai multa intelegere la Dumnezeu decat cele ale oamenilor obisnuiti. Ca si in traditia islamica sau crestina, exista avertismente stricte impotriva venerarii mesagerilor angelici. Doar Dumnezeu trebuie sa fie unicul si supremul punct focal al tuturor rugaciunilor.

     In ultimii ani, tot mai multi medici si savanti au inceput sa studieze puterea pe care persoanele religioase pretind ca ar fi dobandit-o concentrandu-si rugaciunile catre Dumnezeu si cerand sa fie vindecati, ei sau cei din jurul lor. Dr. Larry Dossey (n. 1940), autor al lucrarii Healing Words: The Pover of Prayer and the Practice of Medicine (1993) isi amintea de perioada de rezidentiat petrecuta la Parkland Memorial Hospital din Dallas, Texas, cand avusese primul pacient cu cancer in faza terminala. Ori de cate ori se oprea in salonul acestuia, Dossey il vedea inconjurat de vizitatori de la biserica lui, care se rugau si cantau. Medicul s-a gandit ca nu peste multa vreme, acestia se vor ruga la funerariile barbatului, intrucat cancerul produsese deja metastaze la plamani. Un an mai tarziu, lucrand la un alt spital, Dossey a aflat de la un coleg ca pacientul respectiv se insanatosise si se simtea bine. Cand a avut oportunitatea de a examina radiografiile barbatului, Dossey a fost uimit sa vada ca pe plamani nu se zarea nimic suspect. Nu exista nicio urma de cancer. Desi doctorul renuntase de mult la credinta din copilarie, a avut impresia atunci ca rugaciunea il vindecase pe acel om de cancer.

    Intrigat, dar devotat puterii medicinei moderne, Dossey a devenit director la un mare spital urban. El a remarcat ca multi dintre pacientii sai se rugau, dar nu a acordat multa incredere acestei practici pana cand a citit un studiu efectuat in 1983 de dr. Randolph Byrd, cardiolog la San Francisco General Hospital, in care jumatate dintr-un grup de pacienti care suferisera un infarct se rugau, iar cealalta jumatate, nu. Situatia celor din primul lot se imbunatatise semnificativ, in mai multe privinte. Dossey n-a mai putut ignora evidentele. Studiul lui Byrd fusese realizat cu respectarea unor criterii stricte, efectuat ca la carte – nici pacientii, nici doctorii, nici asistentele, nu stiau carui grup apartine fiecare pacient.

    Dornic sa realizeze experimente similare, Dossey a fost uimit sa constate ca existau peste o suta de studii serioase si corect desfasurate in acest domeniu, care respectau criterii stiintifice. Mai bine de jumatate dintre ele demonstrau ca rugaciunea poate aduce schimbari semnificative in vietile bonlavilor. Dossey a renuntat ulterior la practicarea medicinei, dedicandu-se scrisului si cercetarii modului in care rugaciunea afecteaza sanatatea umana. Studiile sale complexe au dus la urmatoarele concluzii:

1. Puterea rugaciunii nu se diminueaza odata cu distanta. Ea poate fi la fel de eficienta si din cealalta parte a lumii si din camera de alaturi.
2. Nu exista o modalitate standard de rugaciune. Nu exista diferente in eficacitatea metodelor de rugaciune specifice variatelor religii.
3. Rugaciunea nespecifica ,,Faca-se voia Ta!” da rezultate la fel de bune sau chiar mai bune decat rugaciunile vizand o anumita problema si care specifica dorinta credinciosului.
4. Rugaciunea facuta cu multa iubire este mai puternica.
5. Rugaciunea este atemporala. Ea poate primi raspuns chiar inainte de a fi formulata.
6. Rugaciunea este o rememorare a faptului ca nu suntem niciodata singuri.

    In iunie 2000, cercetatorii de la Duke University Medical Center din Durham, Carolina de Nord, au prezentat rezultatele unui studiu de sase ani, in Journal of Gerontology, in care aproape 4000 de oameni, majoritatea crestini si cu varste de peste 65 de ani, au fost chestionati cu privire la problemele lor de sanatate si daca se rugau, meditau sau citeau Biblia. Dr. Harold Koenig, unul dintre cercetatori, a declarat ca acesta a fost unul dintre primele studii care a demonstrat ca oamenii care se roaga traiesc mai mult. Riscul de a muri in timpul studiului a batranilor sanatosi care sustineau ca nu se roaga niciodata, sau o fac foarte rar, a fost de 50% mai ridicat decat al celor care se rugau cel putin o data pe luna cei ce se rugau doar o data pe luna pareau sa se bucure de aceiasi protectie ca si cei care se rugau mai des. Criticii unor astfel de studii acuza cercetatorii de judecati subiective asupra pacientilor si de introducerea sperantei in ecuatie. Altii spun ca rezultatele obtinute de oamenii care se roaga pentru banlavi nu sunt altceva decat pura intamplare.

    Dar, in general, americanii cred ca puterea rugaciunii este benefica pentru sanatatea lor. In 1999, un sondaj al CBS News releva ca 80% dintre americani considera ca rugaciunea grabeste vindecarea dupa o boala. In iunie 2001, un sondaj Gallup arata ca 54% dintre americanii adulti credeau in vindecarea spirituala.

    Misticul contemporan Harold Sherman declara ferm ca nimeni nu trebuie sa se roage dintr-un sentiment al datoriei sau din obisnuinta si nimeni nu trebuie sa faca un ritual din rostirea cat mai rapida a unei rugaciuni. Nimic nu se poate obtine bolborosind pe nerasuflate cuvintele unei rugaciuni, fara ca acestea sa fie insotite de ganduri si sentimente puternice. Caci puterea sentimentelor puse intr-o rugaciune si nu cuvintele ce o contin este cea care ajunge la Dumnezeu, la constiinta cosmica. In cartea lui, How to Solve Mysteries of Your Mind and Soul (1965), Sherman prezenta ,,sapte secrete pentru ca rugaciunea ta sa fie ascultata”:

1. Alunga toate temerile si indoielile din minte, inainte de a incepe sa te rogi.
2. Fa-ti mintea receptiva, astfel incat sa fie gata sa primeasca inspiratie si calauzire.
3. Imagineaza-ti clar in minte ce doresti sa ti se intample in plan real.
4. Ai credinta neabatuta ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, dorintele imaginate se vor indeplini.
5. Repeta vizualizarea gandurilor si rugaciunea pana cand dorintele vor prinde viata.
6. Analizeaza-ti activitatile zilnice si cauta mereu sa-ti imbunatatesti atitudinea mentala, astfel incat mintea ta sa fie canalizata mai bine catre scanteia dumnezeirii din tine.
7. Constientizeaza ca daca gandirea ta este corecta, ai credinta si faci toate eforturile in sprijinul rugaciunii tale, ceea ce ai creat in minte va deveni in cele din urma realitate.

B&S.H.Steiger

TEOZOFIA

    Teozofia (intelepciunea divina) reprezinta impletirea mai multor filosofii primitive si invataturi religioase, presupus atribuite unor cautatori contemporani ai adevarurilor spirituale, de catre discipolii intelepciunii stravechi. Societatea Teozofica, intemeiata de Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891) la New York, in 1875, constituie un amestec ezoteric de zoroastrianism, hinduism, gnosticism, maniheism, cabala si filosofie a lui Platon (428 i.H.-348 i.H.) si a altor mistici, combinat cu invataturile unor maestri misteriosi, ce locuiesc in pesteri secrete, in Himalaya, si dialogheaza cu initiatii lor gratie abilitatilor psihice si proiectiei astrale. Daca Edgar Cayce (1877-1945) si Rudolf Steiner (1861-1925) si-au dezvoltat invataturile spirituale mai ales prin propriile revelatii, inspiratii si abilitati mediumnice, Blavatsky a pretins ca s-ar baza pe intelepciunea straveche a maestrilor Koot Hoomi si Morya, spre a dobandi vasta cunoastere pe care o filtrase din diversele scoli ale misterelor, din gandirea religioasa hindusa, misticismul iudaic si doctrinele sectelor crestine. Multe dintre conceptele si eclectismul spiritual profesate de Blavatsky pe la 1880 aveau sa fie revizuite in anii '70 ai secolului al XX-lea, de Miscarea New Age. Pe langa maestri oculti si calauze spiritiste, Blavatsky a mai introdus in gandirea occidentala si legenda continentului pierdut Lemuria, credinta in reintoarcerea lui Maitreya (Salvatorul Lumii) si a contribuit in mare masura la popularizarea conceptelor de reincarnare si vieti anterioare in Europa si Statele Unite.

Societatea Teozofica este un amestec ezoteric de zoroastrianism, hinduism, gnosticism, maniheism, cabala si filosofie platoniciana.

    La momentul mortii sale, detractorii lui Blavatsky o considerau o impostoare si o inselatoare, in vreme ce adeptii o vedeau ca pe un geniu, o veritabila sfanta si o femeie de un curaj extraordinar, care luptase contra adversitatilor si inamicilor, pentru a modela o inegalabila scoala moderna a misterelor. Rivali si sustinatori deopotriva acceptau faptul ca ea era unica, uneori prea autoritara, o personalitate care, aparent, strabatuse lumea in cautarea adevarurilor spirituale si care supravietuise unor crize si incercari ce cu siguranta ar fi descurajat – ori chiar ar fi ucis – o persoana inzestrata cu mai putina tenacitate.

    Nascuta Helena Petrovna Hahn, 30 iulie 1831, la Ekatorinoslav (astazi Dnepropetrovsk), in Ucraina, ea a inceput sa faca dovada unor calitati mediumnice inca din copilarie. Inainte de a implini 17 ani s-a casatorit cu un barbat mult mai varstnic, generalul Nichifor Blavatsky, un demnitar rus din Caucaz. Trei luni mai tarziu, ea si-a parasit sotul si tara pentru a calatori, libera, prin lume, explorand intelepciunea oculta si invataturile multor traditii.

    In 1858, Blavatsky a sosit la Paris, unde l-a intalnit pe faimosul medium Daniel Dunglas Home (1833-1886). La acea data, ea dobandise deja o modesta reputatie ca medium si a inceput sa-si exercite acest talent mai deschis. La Cairo, Egipt, in 1871, Blavatsky a intemeiat un grup spiritist, fiind insa obligata sa-l desfiinteze dupa acuzatia ca ar fi produs fenomene frauduloase, spre a-si insela patronii. In 1873 s-a stabilit la New York si si-a reluat practicile mediumnice alaturi de William si Horatio Eddy, doua mediumuri de materializare bine cunoscute. Participarea ei la numeroase sedinte de spiritism in Noua Anglie i-a atras atentia lui Henry Steel Olcott (1832-1907), un om de presa fascinat de fenomenele paranormale, care a infiintat un grup in jurul Helenei.

    In 1875, Blavatsky, Olcott si William Q. Judge (1851-1896), un avocat, au hotarat sa depaseasca granitele spiritualismului si sa realizeze o abordare mai sofisticata a contactului cu spiritele si misticismul, pe care au denumit-o Societatea Teozofica. Cele trei scopuri ale acesteia erau:

1. sa formeze o fratie umana universala;
2. sa studieze si sa faca stiute religiile, filosofiile si stiintele antice;
3. sa investigheze legile naturii si sa dezvolte puterile divine latente in fiintele umane.

    In 1877, Blavatsky a publicat lucrarea ce reflecta conceptia ei pentru ocultism, Isis Unveiled. In aceasta lucrare, ea sustinea ca metempsihoza (reincarnarea) fusese ridiculizata de savantii si teologii occidentali pentru ca acestia nu o intelesesera de fapt cum trebuie. De vreme ce eruditii accepta indestructibilitatea energiei, cum ar putea ei crede ca, afirma Blavatsky:

,,omul o entitate care traieste, gandeste, rationeaza, o divinitate incarnata care incununeaza natura fiintei noastre, isi va parasi pur si simplu invelisul de carne si va inceta sa mai existe? De ce principiul continuitatii, care exista chiar si pentru asa-numita materie anorganica, pentru un atom plutitor, sa-i fie refuzat spiritului, ale carui atribute sunt constiinta, memoria, mintea, iubirea? Cu adevarat, insasi ideea este ridicola... Daca metempsihoza pitagoreica ar fi pe de-a-ntregul explicata si comparata cu teoria moderna a evolutiei, se va dovedi ca ofera fiecare , din lantul acesteia din urma. Nu exista niciun filosof cunoscut care sa nu sustina aceasta doctrina, asa cum au propovaduit-o brahmanii, budistii si apoi pitagoreicii.”

    In 1878, Blavatsky si Olcott s-au mutat la Bombay, in India, pentru a fi mai aproape de maestrii spirituali, de membrii Marii Fratii Albe care ii apareau in corp astral Helenei, spre a-i transmite invataturile metafizice. Dupa o perioada turbulenta in India, tara pe care a parasit-o, fiind acuzata de frauda, spre a se stabili in Londra, in 1887, Blavatsky a inceput sa scrie lucrarea ei de capatai, The Secret Doctrine (1888), o vasta afirmare a filosofiei teozofice, incluzand si viziunea sa despre reincarnare.

    Doar o serie constanta de renasteri ale unui singur individ, trecand prin ,,Cercul Necesitatii”, ar fi putut explica problemele stravechi ale Binelui si Raului si aparenta inechitate a vietii, sugera Blavatsky. Doar un sistem in care cineva este recompensat sau pedepsit pentru faptele sau crimele comise intr-o alta existenta ar putea explica inegalitatile legate de ,,nastere si noroc, intelect si capacitati.” Cand viata unui om este intunecata de nedreptati si ghinioane, doar ,,binecuvantata cunoastere a karmei” poate sa-l impiedice pe acel om ,,sa blesteme viata si oamenii, ca si pe presupusul lor Creator”. Cei ce cred in karma trebuie sa creada si in destin, care, sustine Blavatsky in The Secret Doctrine, ,,este tesut, de la nastere la moarte, de fiecare om, ita cu ita, in jurul sau, asa cum un paianjen isi tese panza... Karma nu creeaza si nici nu modeleaza nimic. Omul este cel care sadeste si creeaza cauze, iar legea karmica pune in ordine efectele, acestea nefiind asadar decat un act de armonie universala... Karma n-a cautat niciodata sa distruga libertatea intelectuala si individuala... Dimpotriva, cel ce-i descopera, prin studiu si meditatie, complicatele cai, si face lumina pe cararile-i intunecate... lucreaza pentru binele semenilor sai...”

BRAD &SHERRY HANSEN STEIGER

ANTROPOZOFIA

    In al patrulea deceniu de viata, Rudolf Steiner (1861-1925), intemeietorul Antropozofiei, a avut revelatia unui eveniment considerat de el momentul de cotitura in istoria spirituala a omenirii – incarnarea fiintei divine cunoscute drept Isus Hristos. In secolul al XX-lea, spunea Steiner, omenirea a inceput sa patrunda in deplinatatea timpului, cand principiul cristic, constiinta cosmica, putea sa se manifeste din nou. Steiner definea ,,constiinta cristica” drept o energie transformatoare transcendenta crestinismului ortodox. In opinia lui, Maestrul Isus a devenit ,,ales” si astfel a putut oferi umanitatii un exemplul dramatic despre ce anume inseamna sa atingi deplina activare a semintei spirituale aflate in toate sufletele umane si sa te ridici deasupra tuturor aspectelor materiale ale vietii.

    Steiner s-a nascut la Krajevici, Austro-Ungaria (acum Serbia-Muntenegru), 27 februarie 1861. Desi a avut intalniri cu misticul si necunoscutul inca de copil si a fost introdus in lumea ocultismului de un initiat pe care-l va numi ,,Maestrul”, primele realizari ale lui Steiner vor fi in domeniul stiintific. Tatal sau dorea ca el sa devina inginer feroviar, astfel incat Steiner s-a implicat in studiul matematicii, ceea ce nu a facut decat sa sporeasca apetitul sau pentru stiintele materiale, facandu-l sa studieze fizica, chimia, medicina dar si agricultura, arhitectura, arta dramatica, literatura si filosofia. Fascinat de scrierile lui Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), Steiner a inceput sa editeze lucrarile stiintifice ale acestuia, intre 1889 si 1896. Tot in aceasta perioada, a scris propria lucrare, The Philosophy of Freedom, care a fost foarte apreciata. Steiner a devenit tot mai interesat de doctrinele mistice si ocultism si ulterior va pretinde ca este inzestrat cu abilitatea de a citi arhivele Akashice, putand astfel vizualiza adavarata istorie a evolutiei umane. Potrivit interpretarii date de el preistoriei omenirii, multi oameni din zilele noastre erau descendenti ai populatiei din continentul pierdut Atlantida, ce fusese ghidata sa atinga iluminarea de catre fiinte superioare. In cele din urma, sustinea el, cei mai inteligenti, mai puternici si mai flexibili din punct de vedere intelectual dintre atlanti evoluasera in semizei, fiinte aproape divine, capabile sa transmita ordinele inteligentelor superioare. Ca urmare, in cadrul multimilor contemporane de oameni aflati in evolutie se gasesc si indivizi ce descind din aceste fiinte hibride, barbati si femei animati de idealuri inalte si care se considera copii ai unei puteri universale. Steiner ii considera pe acestia membri a celei de-a sasea ,,rase post-atlante”, pe cale de a se naste, care, inzestrati cu puterea divina universala, ar fi putut sa-i initieze pe cei mai avansati reprezentanti ai omenirii. Catalizatoare a acestui progres al umanitatii era, in viziunea lui Steiner, energia cristica, pe care restul oamenilor trebuia sa o imite.

    La cumpana dintre secole, Steiner a descoperit ca prelegerile sale erau bine primite de cei din audienta care erau membri ai Societatii Teozofice, astfel incat a cautat sa se familiarizeze cu filosofia acestora. In 1902, a devenit secretarul general al Sectiei Germane a Societatii Teozofice, dar a inceput sa fie deranjat de ceea ce percepea drept o lipsa de entuziasm a celorlalti membri, in privinta locului lui Isus si al constiintei cristice in schema generala a evolutiei spirituale. Desi accepta majoritatea invataturilor privind reancarnarea si aproba rolul important al meditatiei, a ajuns sa creada ca Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891)si alti teozofi de frunte denaturau multe dintre doctrinele orientale pe care pretindeau ca le-au imbratisat.

    In 1913, Steiner s-a despartit oficial de Societatea Teozofica si si-a intemeiat propriul grup, care avea sa se refere, sustinea el, la utilizarea ,,intelepciunii umane” (antro – om, sofia – intelepciune) pentru a intra in legatura cu lumea spirituala. Intelectul uman, insista el, ar putea fi antrenat sa se ridice deasupra preocuparilor materiale si sa perceapa o realitate spirituala mai vasta. Constiinta umana era abilitatea de a activa samanta pe care marile fiinte spirituale o sadisera in fiecare dintre vlastarele lor.

Rudolf Steiner definea ,,constiinta cristica” drept energie transformatoare transcendenta crestinismului ortodox.

    Steiner recunostea ca in vreme ce semintele fizice ale femeilor si barbatilor se contopesc, pentru a produce o fiinta umana, exista ceva, in fiecare om, care nu aparea din aceasta contopire. Ceva inefabil si indescriptibil se naste in procesul de germinare a semintei fiintelor spirituale, ceva ce putea fi accesat de constiinta umana si guvernat de principiul cristic.

    Sreiner sublinia ca drumul spre asemenea contact nu putea fi atins decat prin meditatie. Cand constiinta umana se ridica, pe plan spiritual, pana acolo unde putea experimenta elementul etern, neangradit, nici de nastere, nici de moarte, atunci ea putea intelege propria nemurire si capacitatea de a se naste din nou, in alte vieti. Steiner sustinea ca procesul evolutiei spirituale permitea celor morti intr-o perioada istorica sa se nasca iar, in alte epoci, spre a experimenta diverse niveluri ale existentei terestre.

    In Lecture V, Earthley and Cosmic man(publicata in 1948), Steiner afirma ca prin respingerea doctrinei reincarnarii, gandirea crestina pierduse un element vital, pe care Orientul il posedase intotdeauna si pleda pentru redobandirea acestei constiinte. Religia si cultura occidentale se afla intr-un proces de trecere in care indivizii erau ,,divizati” in personalitati separate, era de parere Steiner, dar acum barbatii si femeile din Vest ,,...se gasesc in pragul unei aprofundari a gandirii si experientei... ei trebuie sa fie constienti de dorinta de a gasi un fir capabil sa uneasca fragmentele ce-si fac aparitia in viata unei fiinte umane, intre nastere si moarte...”

    In 1914, Steiner s-a casatorit cu Marie von Sievers, o actrita care fusese secretara Sectiei Germane a Societatii Teosofice. Impreuna, ei au format o scoala pentru cercetari ezoterice langa Basel, in Elvetia, si au dezvoltat noi abordari ale invatarii discursului si dramei, care au generat ,,euritmia”, o arta a miscarii. Ulterior, Steiner a initiat Miscarea Scolii Waldorf, un sistem educational inovativ, care dispune inca de 80 de scoli in Europa si SUA. Rudolf Steiner a murit la 30 martie 1925, la Dornach, in Elvetia.

BRAD &SHERRY HANSEN STEIGER

ARHIVELE AKASHICE

 

    Unii initiati cred ca au capacitatea de a percepe si descifra arhivele Akashice, inregistrari eterne ale vietilor umane individuale care au fost cumva imprimate in eterul celest sau in lumina astrala care umple spatiul cosmic. Se spune ca aceste arhive ar contine, in detaliu, fiecare viata umana si sunt perpetuate asemenea unor memorii de computer, in subconstientul colectiv. Anumiti senzitivi pretind ca pot intra in stari modificate de constiinta, precum transa sau meditatia, si dobandesc astfel abilitatea de a citi vietile trecute ale indivizilor dornici sa le cunoasca. Cand acesti clarvazatori revin in lumea pamanteana, ei pot dezvalui amintirile respective, astfel incat persoanele care le-au trait sa poata evita, in actuala existenta, savarsirea anumitor erori din vietile anterioare.

    Potrivit cititorilor arhivelor Akashice, acestea contin socoteala legilor divine ale platii (karma) si datoriei (dharma). Este, afirma ei, un lucru similar cu cel proclamat in evangheliile crestine: ,,orice seamana un om, aceea va culege”.

La fel, fortele psihice care emana de la un individ vor alcatui un cerc complet si vor reveni la acel individ.

    Majoritatea cititorilor arhivelor Akashice vor prezenta clientilor lor acele evenimente din anumite vieti anterioare care ii afecteaza in actuala existenta. Depinde asadar de judecata initiatilor sa se implice in acele vieti si acele evenimente despre care cred ca ar cauza problemele actuale si sa ofere sugestii privind rezolvarea lor.

    Paul Twitchell (decedat in 1971), exponentul modern al miscarii religioase Eckankar, explica odata ca pentru a citi arhivele Akashice trebuia sa se proiecteze in astral, prin intermediul corpului spiritual, astfel incat sa se ridice deasupra liniei timpului si sa studieze vietile oricui i s-ar fi cerut. Twitchell spunea ca nu conta de unde este subiectul lui, din Australia ori de la Cercul Polar. ,,De indata ce m-am ridicat dincolo de timp, in trupul spiritual, pot citi vietile oricui. Trebuie sa examinez vietile clientilor mei, raspandite ca un evantai format din sute de carti de joc. Si trebuie sa privesc milioane de file pe care sunt inscrise amintirile vietilor anterioare, pentru a alege din ele ceea ce cred a fi esential pentru clientii mei si pentru rezolvarea problemelor cu care acestia se confrunta in momentul de fata. Depinde de mine sa fac sugestii despre cum s-ar putea rascumpara faptele karmice acumulate de ei.”

BRAD & SHERRY HANSEN STEIGER

ŞCOLILE CONTEMPORANE ALE MISTERELOR ŞI REÂNCARNAREA

   Inca de la inceputurile exprimarii religioase organizate au existat oameni care au preferat sa caute experiente mistice personale, ca o modalitate proprie de a patrunde in alte dimensiuni ale realitatii si in lumea de dincolo de moarte. Acesti mistici au considerat dogmele si doctrinele religiei structurate ca fiind prea restrictive si au remarcat ca nu duceau la acel gen de relatie personala cu divinul, pe care ei o doreau cu ardoare. Indiferent de religia sau cultura din care proveneau, toti misticii au avut ca scop depasirea sinelui terestru si uniunea cu Absolutul.

    In vreme ce scolile antice ale misterelor au fost construite in jurul venerarii unei anumite zeitati, cele contemporane s-au axat pe carisma si invataturile spirituale ale unui senzitiv, medium sau profet. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XX-lea, in Europa, Marea Britanie, Canada si Statele Unite, barbati si femei atrasi de scolile moderne ale misterelor s-au aratat tot mai dezamagiti de invataturile crestinismului si de ceea ce ei considerau a fi niste doctrine religioase restrictive in privinta vietii de dupa moarte si a renasterii. Fiecare dintre scolile contemporane ale misterelor examinate in acest capitol – Antropozofia, Asociatia pentru Cercetare si Iluminare si Teozofia – accepta conceptul reincarnarii si impleteste multe dintre credintele crestine si iudaice cu invataturi traditionale din hinduism si budism.

    In lucrarea sa clasica, The Varieties of Religious Experience, William James (1842-1910) spune, in privinta unicitatii si unitatii traditiilor mistice: ,,Aceasta depasire a tuturor barierelor obisnuite dintre individ si Absolut este marea realizare a misticilor. In starile mistice devenim una cu Absolutul si suntem constienti cu aceasta contopire. Aceasta este traditia mistica, eterna si triumfatoare, prea putin alterata de diferente de climat religios sau credinta. In hinduism, in neoplatonicism, in sufism, in misticismul crestin... gasim aceeasi nota recurenta in asa fel, incat invataturile mistice reflecta o eterna unanimitate... vorbind mereu despre unitatea omului cu Dumnezeu.”

    Multi invatati ai bisericii crestine timpurii credeau cu tarie ca diferitele concilii bisericesti gresisera atunci cand eliminasera reincarnarea din doctrina oficiala. Gnosticii, care au influentat puternic crestinismul primitiv, credeau in reincarnare, iar cand invataturile lui Origene (185-254 d.H.), care propovaduia preexistenta sufletului, au fost anatemizate in anul 553, acesti eruditi, alaturi de alti adepti ai reincarnarii, au fost condamnati ca eretici. In secolele ce au urmat, oamenii cu conceptii gnostice au fost obligati sa nu-si dezvaluie credintele in privinta reincarnarii si de aceea, adesea, si-au format propriile secte si scoli de gandire, printre ei numarandu-se catarii, cavalerii templieri, rozicrucienii si albigenzii.

    Fiindca multi crestini cu preocupari serioase afirma astazi ca in evanghelii exista referiri clare ca Isus insusi credea in reincarnare, ei apreciaza conceptele hinduse si budiste privind vietile anterioare si karma si nu vad niciun conflict cu credinta lor traditionala in crestinism. Dr. Gladys McGarey este membra a Asociatiei pentru Cercetare si Iluminare, o scoala contemporana a misterelor, bazata pe scrierile lui Edgar Cayce (1877-1945). Fiica unor misionari crestini si medic de profesie, McGarey a implicat conceptul vietilor anterioare in practica sa. Ea sustine ca Isus a venit pe Pamant pentru a oferi omenirii legea gratiei divine, menita sa inlocuiasca legea karmica.

    ,,Cred sincer ca atunci cand Isus a spus ca a venit sa implineasca legea si nu sa o distruga, se referea la legea karmica, legea cauzei si a efectului, care este inlocuita cu legea gratiei divine”, spune ea. ,,Daca am fi supusi legii karmice, ar fi ca si cum ne-am indeparta de Soare, mergand in propria noastra urma – ceea ce inseamna insa ca am merge in intuneric. Daca ne vom rasuci si vom merge catre Soare, ne vom indrepta spre lumina, ceea ce este grandios. Pentru mine, lumina Soarelui este un simbol al patrunderii in legea gratiei divine. Aceasta lege nu doar ca elimina sablonul karmic, dar face in asa fel incat oamenii sa nu mai sufere strabatand karma pe care au creat-o. “

Scolile contemporane ale misterelor s-au axat pe carisma si invataturile spirituale ale unui senzitiv, medium sau profet.

    In lucrarea sa ,,A Psychological and Poetic Approach to the Study of Christ in the Fourth Gospel” (1923), Eva Gore-Booth explica rolul lui Isus ca Mantuitor, din perspectiva adeptilor raincarnarii si sustine ca El este cel care netezeste calea, in cadrul Marelui Plan Divin, intermediarul care ofera omenirii eliberarea din ciclul renasterilor, ,,cercul peregrinarilor“. Potrivit acestei abordari, Isus a devenit alesul si cel care a atins constiinta cristica, si prin urmare i s-a permis sa ofere tuturor oamenilor viata eterna si ,,eliberarea de reincarnare, de cercul vietii si a mortii in aceasta existenta terestra.”

    In ultima parte a secolului al XIX-lea, Charles Fillmore (1854-1948) si sotia lui au intemeiat Scoala Unita a Crestinismului. Fillmore a remarcat ca lumea occidentala priveste reincarnarea ca pe o doctrina pagana si ca multi oameni refuzau, de la bun inceput, sa asculte mesajul pe care aceasta l-ar fi putut transmite lor, interpretat in lumea adevarului. Potrivit lui Fillmore, Hristos a eliberat omenirea de lantul legii karmice, permitand astfel fiecarui individ sa foloseasca la maximum fiecare reincarnare.

    Edgar Cayce (1877-1945), faimosul ,,profet adormit” din Virginia Beach, a fost un baptist convins si profesor la scoala de duminica; aflat in transa, putea sa vada insa vietile anterioare ale oamenilor. Cayce considera ca fiecare suflet patrunde in planul material nu in mod intamplator, ci prin gratia si mizeri-cordia unui Dumnezeu-Tata iubitor. Daca acest suflet se dezvolta sau regresa in timpul diferitelor incarnari ramanea la latitudinea indivizilor, care erau supusi greselilor si pacatelor vietii terestre sau se puteau ridica deasupra lor, in calatoria catre Fiinta Suprema.

    Rudolf Steiner (1861-1925) a fost liderul Societatii Teozofice Germane pana in 1912, cand si-a format propriul grup, Societatea Antropozofica. Nemultumirile lui Steiner fata de teozofisti se refereau mai ales la faptul ca acestia nu venerau in mod special crestinismul si pe Isus. Dar nu a ezitat sa incorporeze, intre doctrinele sustinute, karma si reincarnarea.

    Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891), intemeietoarea Teozofiei, alaturi de Henry Steele Olcott (1832-1907), n-a combatut crestinismul, dar a preferat sa se concentreze pe traditiile ezoterice ale acestuia, care-l uneau cu celelalte religii. Ea a popularizat studiul reincarnarii si al vietilor anterioare in Europa si Statele Unite si a introdus multe concepte oculte si metafizice care au inflorit in perioada miscarii New Age din anii '70 al secolului al XX-lea.

    Scolile contemporane ale misterelor accepta doctrina reincarnarii la fel de complet ca si religiile antice ale misterelor. Si la fel cum acestea s-au indepartat de religiile oficiale spre a forma grupari sectare ce necesita initieri speciale, pentru asigurarea contopirii cu zeii, la fel scolile contemporane au deviat de la religiile organizate ale culturilor lor, pentru a forma grupuri unde calitatea de membru este dobandita in urma unor proceduri speciale, in vederea uniunii mistice cu Absolutul.

BRAD &SHERRY HANSEN STEIGER

CUM PRIVESC MARILE RELIGII REÂNCARNAREA

   Reincarnarea, credinta ca sufletul unui om care moare va renaste intr-un alt corp, reprezinta o doctrina antica, deja considerata straveche in perioada Greciei si Romei antice. Platon (c. 428 – 348 i.H.) se refera la ea in multe dintre eseurile lui si tot el pare sa abordeze conceptul karmic, echilibrul spiritual dintre cauza si efect, in cartea a X-a a Legilor, unde spune: ,,Trebuie sa stiti ca, daca veti deveni niste oameni rai, veti sta alaturi de sufletele cele rele, dar daca veti fi buni, cu cele bune va veti numara; si in fiecare succesiune de viata si moarte veti suferi consecintele faptelor voastre”.

   Tratatul despre glorie al lui Cicero (106-43 i.H.) recunoaste ca ,,povetele Mintii Divine nu se insala atunci cand spun ca oamenii se nasc pentru a suferi din pricina pacatelor savarsite intr-o alta viata”. Plotin (205-270 d.H.), in A doua Ennead, scrie ca reincarnarea este o dogma recunoscuta in toata Antichitatea... sufletul isi ispaseste pacatele in intunecimea infernului si... dupa aceea... trece intr-un trup nou, unde va fi supus altor incercari”.

   Reincarnarea nu este o doctrina acceptata oficial nici in crestinism, dar nici in islam sau iudaism, toate aceste religii promovand ideea ca nu exista decat o viata, o Judecata de Apoi si o reinviere, in ceruri, a trupurilor celor piosi. Reincarnarea, marea Roata a Intoarcerii pusa in miscare de karma fiecaruia, este acceptata ca realitate in hinduism si budism, dar si in unele secte mistice iudaice si musulmane.

   La inceputurile crestinismului insa, pana si marii lideri ai Bisericii, ca Sf. Clement din Alexandria (150-215 d.H.), in Indemnuri catre pagani, sustinea credinta in preexistenta sufletului: ,,Noi am existat cu mult inainte de facerea lumii. Am existat in ochiul lui Dumnezeu, caci destinul nostru este sa vietuim in El. Suntem fapturi intelepte ale Lumii Divine; prin urmare, am existat de la inceput, caci la inceput a fost Cuvantul... Nu e pentru prima oara cand Dumnezeu s-a dovedit milostiv fata de peregrinarile noastre. El s-a milostivit de noi inca de la bun inceput.

   Filosoful crestin Sf. Augustin (354-430 d.H.) punea eterna intrebare in Confesiunile sale: ,,Spune-mi, Doamne, copilaria mea a urmat unei alte varste, si am murit inainte sa ma nasc ? A fost aceasta varsta petrecuta in pantecul mamei mele ?... Dar inainte de acea viata, o, Doamne, am mai fost intr-un alt loc, intr-un alt trup ?”

  Desi majoritatea culturilor orientale mentine credinta in reancarnare ca un element integral al doctrinelor lor religioase, oamenii – mai ales copiii – nu sunt incurajati sa-si ,,aminteasca” vietile anterioare. Chiar si in conditiile acestor avertismente impotriva cunoasterii karmei dobandite din vietile anterioare, cartile sfinte ale religiilor orientale nu dovedesc aceeasi aversiune ca lumea occidentala fata de predicarea reancarnarii.

   Principala lucrare teologica a hindusilor, Upanisadele, exprima doctrina renasterii prin imaginea poetica a unui aurar care ia o piesa bruta de metal si o modeleaza, dandu-i o forma minunata. ,,Asa, cu adevarat, Sinele, aruncand acest trup si alungand ignoranta, da nastere unei noi forme, mai frumoase.”

   Anguttara Nikaya, un text budist, observa ca ,,preotul intelept stie ca trebuie sa culeaga roadele faptelor din alte vieti. Caci fie ele multe sau putine, faptele savarsite din invidie sau ura, ori din infumurarea data de putere, trebuie sa aiba consecintele lor.”

   Desi Coranul, cartea sfanta primita de Mohamed, nu abordeaza conceptul vietilor anterioare si al renasterii, sufismul, o secta mistica a Islamului, accepta transmigratia sufletelor drept o realitate. Asa cum spune invatatul sufit Sharf-U'D Din-Maneri, ,,O, frate, sa stii ca acesta lucrare a mai existat candva, inainte de mine si de tine, in vremuri de mult apuse... Nimeni n-a inceput aceasta lucrare.” Iudaismul ortodox respinge, de asemenea, reincarnarea ca doctrina, dar secta hasiditilor si cei ce urmeaza invataturile Kabbalei, o colectie de texte mistice publicate prima data in 1280, accepta credinta in transmigratia sufletelor ca pe o doctrina ferma si infailibila. Rabinul Manasseh ben Israel (1604-1657), reputatul teolog si politician englez, spunea ca reancarnarea constituie un element fundamental al religiei sale: ,,Prin urmare, suntem obligati sa ne supunem si sa acceptam dogma cu bucurie... caci adevarul ei a fost demonstrat, in mod incontestabil, de Zohar si de toate cartile cabalistilor. “

   In lucrarea Religion and immortality, G. Lowes Dickinson este de parere ca reancarnarea ofera ,,...ideea linistitoare ca trasaturile noastre actuale sunt determinate de actiunile anterioare si ca actiunile noastre prezente ne vor determina caracterul viitor,” O astfel de filosofie, remarca Dickinson, elibereaza oamenii de chingile unui destin exterior si ii plaseaza in postura de a-si dirija singuri soarta: ,,Daca am realizat aici o legatura frumoasa, ea nu va pieri, odata cu moartea, ci se va perpetua, chiar daca inconstient, intr-o viata viitoare. Daca ne-am dezvoltat o abilitate aici, ea nu va fi distrusa, ci va reprezenta un punct de plecare pentru evolutii viitoare. La fel, daca suferim din cauza imperfectiunilor si ghinioanelor, ne putem consola crezand ca acestea sunt pedeapsa pentru propriile noastre fapte din trecut, nu doar efectele actiunilor altor oameni sau ale unei naturi indiferente, fata de care nu avem niciun control”. 
Budismul
 Buddha (563-483 i.H.) credea in legi karmice care ii tineau inlantuiti pe toti cei care nu intelegeau adevarata natura a vietii si a mortii. Dar, fiindca universul si realitatea sunt intr-o curgere permanenta, schimbandu-se si remodelandu-se mereu, un individ prins in ciclul mortii si renasterii nu poate avea un suflet unic. Diferitele elemente ce alcatuiesc fiinta umana se afla intr-un perpetuu proces de transformare, dar respecta mereu legile karmei, care determina natura renasterii personale.

    Exista numeroase scoli in budism si anumiti savanti remarca faptul ca asa-numitul ,,budism nordic”, din Tibet, China si Japonia, pune accent pe doctrina unei identitati permanente, menite sa uneasca toate incarnarile unui singur om. Un asemenea accent este mai apropiat de interpretarea hindusa a unei continuitati a sufletului, legat de karma acestuia, decat de dogma oficiala budista, potrivit careia din personalitatea si caracterul individului se pastreaza doar unele reziduri psihice. Cum este de asteptat, budismul nordic pretinde ca ar fi pastrat adevaratele invataturi date de Buddha discipolilor sai initiati. Cum karma este una dintre invataturile cheie ale lui Buddha, ei insista ca acest concept devine, practic, lipsit de sens daca se respinge ideea unui singur ego reancarnat. Dascalii budismului nordic amintesc totodata ca, potrivit traditiei, ultimele cuvinte ale lui Buddha au fost: ,,Toate lucrurile sunt pieritoare. Spiritul reprezinta singura, elementara si primordiala unitate si fiecare dintre razele sale sunt nemuritoare, infinite si indestructibile. Paziti-va de iluziile materiei”.

Creştinismul

   Desi multe dintre personalitatile care au modelat climatul intelectual si religios al gandirii occidentale au crezut in reincarnare, din punct de vedere istoric, cel putin incepand cu secolul al IV-lea, teologii crestini s-au pronuntat impotriva doctrinei renasterii. Reincarnarea nu este propovaduita in niciuna dintre ramurile mari ale bisericii crestine si majoritatea cultelor crestine condamna acest concept.

   Origene (185-254 d.H.) si-a dedicat viata pastrarii evangheliilor originale si este considerat de multi savanti cel mai ilustru dintre ,,parintii bisericii”, poate cu exceptia lui Augustin (354-430 d.H.) Prolific scriitor si reputat lider crestin, Origene a pledat pentru o relatie intre credinta si stiinta si a explicat pacatosenia oamenilor prin doctrina preexistentei sufletelor. In lucrarea Contra Celsum, el se intreaba: ,,Nu este rational ca sufletele sa fie introduse in corpuri in functie de meritele lor si de faptele anterioare si ca oamenii care si-au folosit trupurile spre a face tot binele din lume sa aiba dreptul la alte trupuri, inzestrate cu calitati superioare corpurilor celorlalti?” Ca raspuns la intrebare, Origene continua: ,,Sufletul, care este imaterial si invizibil in natura sa, exista intr-un spatiu imaterial, fara sa aiba un trup potrivit naturii acelui loc; la fel, el se leapada de un corp, care i-a fost necesar candva, dar nu mai este adecvat starii lui schimbate, si il schimba apoi, pentru un al doilea corp”.

   In De Principiis, Origene afirma ca fiecare suflet vine in lume intarit de victoriile sau slabit de infrangerile din viata sa anterioara. Locul sufletului in lumea terestra, in termenii locuirii intr-un trup fizic de onoare sau dezonoare, este determinat de meritele sau greselile sale anterioare. Activitatea lui in aceasta lume ii determina locul in viata viitoare.

   La Conciliul de la Niceea, din 325, origenismul a fost insa exclus din doctrinele bisericii crestine si 15 anateme au fost propuse impotriva lui Origene. Origenistii, ce propovaduiau introducerea eticii karmice si a doctrinei preexistentei sufletului in invataturile oficiale ale bisericii au pierdut la diferenta de un singur vot. Dar, asa cum spun Head si Cranston, in volumul Reincarnation: An Est-West Anthology (1968), ,,eruditii catolici incep sa pretinda acum ca biserica romana nu a participat deloc la anatemele lansate impotriva lui Origene... Totusi, un rezultat dezastruos al erorii persista si azi excluderea din crezul crestin a invataturii despre preexistenta sufletului si, implicit, despre reincarnare.

   In vreme ce pozitia oficiala a bisericilor crestine mentine inca acele anateme contra reincarnarii, o atitudine mult mai libera exista astazi printre laicii crstini care nu se mai tem ca vor fi considerati eretici si amenintati cu arderea pe rug. Un sondaj de opinie Gallup din 2001 releva ca aproape 25% din populatia SUA, inclusiv crestini, cred ca poseda amintiri dintr-o viata anterioara. Crestinii care accepta cel putin posibilitatea reincarnarii sugereaza ca exista numeroase pasaje din Noul Testament ce par sa indice o credinta similara, in privinta existentelor anterioare, din partea lui Isus (c.6 i.H.-30 d.H.) si a apostolilor sai.

   In lucrarea lui, Lux Orientalis (c. 1670), Joseph Glanvil sustine ca preexistenta omenirii a fost o filosofie comuna la evrei; si continua ca o asemenea pozitie teologica este ilustrata de discipolii lui Hristos, atunci cand il intreaba pe acesta (Ioan 9:4): ,,Invatatorule, cine a pacatuit; acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?” Daca discipolii n-ar fi crezut ca orbul mai traise o alta viata, in care ar fi putut pacatui, sustine Glanvil, intrebarea ar parea lipsita de sens si chiar impertinenta.

   Cand Isus isi intreaba ucenicii cine spune multimea ca este El, acestia ii raspund ca unii zic c-ar fi Ioan Botezatorul, altii Ilie, altii Ieremia sau unul dintre profeti (Matei 16:13-14). Din nou, Glanvil motiveaza ca un asemenea raspuns demonstreaza credinta evreilor in preexistenta sufletului.

   Intr-un alt moment, discipolii lui Isus il intreaba de ce spun scripturile ca Ilie trebuie sa vina inaintea lui Mesia, la care Isus raspunde (Matei 17:10-13): ,,Ilie intr-adevar va veni si va aseza la loc toate. Eu insa va spun voua ca Ilie a si venit, dar ei nu l-au cunoscut!” Discipolii au inteles atunci ca Isus se referea la Ioan Botezatorul.

   Informatiile culese din manuscrisele de la Marea Moarta, descoperite langa Qumran, in 1947, si in cele din urma traduse si relevate publicului ar putea avea un efect important asupra religiei iudaice si a celei crestine. Acestea se refera la un mare Invatator al Dreptatii si la un conflict apocaliptic intre fiii Luminii si fiii Intunericului. Secta de la Qumran, numita a esenienilor, formeaza o legatura clara intre iudaism si crestinism si multi savanti au emis ipoteza ca Isus ar fi fost membru al acestui grup. Manuscrisele de la Nag-Hammadi, descoperite in Egipt in 1945, sugereaza, de asemenea, intr-un mod elocvent, ca Isus ar fi putut fi esenian sau cel putin ar fi putut fi strans asociat cu aceasta secta apocaliptica, in timpul asa-numitilor ,,ani tacuti ai lui Isus”, intre 12 si 30 de ani. Se crede, in general, ca esenienii incorporasera anumite aspecte ale reincarnarii in invataturile lor. Unii savanti au speculat, de asemenea, ca Isus ar fi putut studia diverse traditii mistice in Egipt, India si Tibet, si toate l-ar fi putut introduce in doctrinele reincarnarii.

Hinduismul
 Bhagavad-Gita, cartea sfanta a hindusilor, releva ca ,,...asa cum locuitorul trupului traieste copilaria, apoi tineretea si in cele din urma batranetea, la fel trece el dintr-un corp in altul.” In 2:19-25, cartea sfanta declara ca unul care se crede ucigas sau altul care se considera victima sunt ambii ignoranti:

,,Nu te nasti niciodata; niciodata nu mori. Niciodata n-ai fost schimbat; niciodata nu te vei schimba. Nenascut, etern, imuabil, imemorial, nu mori atunci cand trupul piere. Realizand ca esti ceva indestructibil, etern, nenascut si neschimbator, cum poti ucide sau face ca altul sa fie ucis? Asa cum un om isi leapada vesmintele purtate si se imbraca cu altele noi, la fel cand trupul s-a invechit Sinele dobandeste un trup nou si salasluieste in el. Sinele nu poate fi strapuns de arme sau ars de flacari; apa nu-l uda si nici vantul nu-l usuca. Sinele nu poate fi taiat sau ars, udat sau uscat. El este vesnic si infinit, stand pe neclintita temelie a eternitatii. Sinele nu se manifesta, el este dincolo de ganduri si de schimbari. Stiind asta, n-ar trebui sa jelesti pierderea trupului.”

   Paramahansa Yogananda (1893-1952), intemeietorul Fratiei Autoimplinirii, care cauta sa impleteasca credintele hinduse cu cele crestine, a prezentat candva trei adevaruri care ar trebui asumate de cei care doresc sa se ridice deasupra karmei. Primul, afirma acest Yogi, este ca atunci cand mintea este puternica, iar inima este pura, suntem liberi. ,,Mintea este cea care te leaga de suferinta din trup, spunea el. Cand ai ganduri curate si esti puternic, pe plan mental, poti indura efectele dureroase ale unei karma rele.”Al doilea adevar este ca, in starea de subconstient din somn, suntem liberi. Adevarul numarul trei, releva inteleptul, este ca atunci cand suntem in extaz, identificati cu Dumnezeu, nu mai avem karma, ,,Iata de ce sfintii indeamna: Rugati-va neincetat! Cand te rogi si meditezi continuu, ajungi pe taramul constiintei superioare, unde nicio suparare nu te mai poate atinge.”

Islamul

    Coranul, cartea sfanta a Islamului, nu se refera direct la reincarnare si exista doar cateva pasaje care ar putea sugera conceptul de renastere, ca de pilda urmatorul:

,,Dumnezeu creeaza fiinte si le trimite inapoi, iar si iar, pana ce ele se vor reantoarce la El”. Savanti musulmani ortodocsi resping, in general, conceptul transmigratiei sufletelor.

   Dar secta mistica islamica a sufitilor, din Iran, continua sa creada in invataturile stravechi despre renastere, asa cum au fost ele expuse de filosofii mauri si sarazini din scolile de le Bagdad si Cordoba. Sufitii pretind ca ar fi singurii pastratori ai filosofiilor ezoterice islamice si sustin ca reincarnarea constituie o doctrina importanta. Poetul sufit Jalalu D-Din Rumi (1207-1273) a scris aceste versuri, adesea citate ca reflectand esenta transmigratiei: ,,Am murit ca mineral si am devenit o planta; am murit ca planta si m-am intrupat intr-un animal; am pierit ca animal si am fost om... Voi muri iar, ca om, spre a ma inalta la ceruri, fiind alaturi de ingeri; dar si de aici voi trece mai departe...”

 Iudaismul
 Termenul evreiesc pentru trecerea sufletului dupa moarte intr-o alta forma fizica – umana, animala sau vegetala - este gilgul neshamot. Desi la reincarnare, ca doctrina, teologii si filosofii evrei au renuntat, karaitii, o secta iudaica ce respinge rabinismul si talmudismul, predica transmigratia sufletelor. Anan ben David, care a fondat aceasta secta la Bagdad, pe la 765, spunea ca toate sufletele umane au o origine comuna, in omul primordial, Adam Kadmon, a carui esenta spirituala trimite scantei, din care se formeaza sufletele individuale. Cand, ulterior, Adam al Genezei a comis pacatul originar, in Gradina Edenului, caderea sa a produs confuzie intre sufletele superioare si cele inferioare, din timpul creatiei, ceea ce a dus la necesitatea ca fiecare suflet sa treaca printr-o serie de reincarnari. Desi invataturile lui Anan ben David au fost criticate sever, ca fiind contrare credintei musulmane ortodoxe, gilgul a devenit parte a cabalei, compilatia de texte mistice reunite in Spania secolului al XIII-lea. Transmigratia sufletelor este totodata o credinta universala in hasidism.

   Potrivit lui Alan Uternam, in Dictionary of Jewish Lore and Legend (1994), ,,transmigratia a dat un nou sens multor aspecte ale vietii... Mortile copiilor mici au fost considerate mai putin tragice, intrucat s-a crezut ca ei au fost pedepsiti pentru pacate trecute si vor renaste, intr-o noua viata... Prozelitii iudaismului au fost considerati a fi suflete de evrei care se reincarnasera in trupurile unor neevrei. Transmigratia a permis si perfectionarea treptata a sufletelor individuale, de-a lungul diferitelor existente”.

   Zohar (termenul evreiesc pentru ,,splendoare“), principala lucrare a cabalei, descrie realitatea ezoterica aflata dincolo de existenta cotidiana si insista ca adevarul inteles al Torei rezida in secretele sale mistice. Desi traditia il considera pa rabinul Simeon ben Jochai (c. 80 d. H.) ca autorul ei, invatatii de mai tarziu au recunoscut contributia adusa de rabinul Moise de Leon (1240-1305) si de alti eruditi evrei din secolul al XIII-lea. Zoharul stipuleaza ca, de vreme ce sufletul uman are origini divine, izbavirea lumii se va produce cand fiecare individ va incheia procesul de transmigratie a sufletelor si va completa misiunea de unificare. Fiindca oamenii nu pot cunoaste planurile Celui Preainalt in privinta fiecarui individ, ei nu stiu cum vor fi judecati, atat inainte, cat si dupa venirea in lume si cand vor parasi aceasta lume. Cum scopul tuturor sufletelor umane este de a reintra in absolutul de unde au izvorat, este necesar ca ele sa atinga un nivel de perfectiune care sa le faca demne de reunirea cu Dumnezeu. Dar este imposibil ca o asemenea perfectiune sa fie atinsa intr-o singura viata si de aceea sufletele trebuie sa-si continue cresterea spirituala pe parcursul mai multor existente, pana sa se poata intoarce la divinitate.

   Desi studiul cabalei a cunoscut cicluri de popularitate si respect, astazi reincarnarea nu este predicata, in general, in niciuna dintre principalele ramuri ale iudaismului – reformat, conservator si ortodox – dar este acceptata de hasiditi. Rabinul Yonassan Gerhsom, un invatat neohasidic, a spus ca desi evreii evita sa vorbeasca in public despre experientele lor spirituale personale, aceasta nu inseamna ca unii dintre ei nu au amintiri din vieti anterioare.

   ,,Exista multe invataturi despre reincarnare in misticismul evreu, preciza Gershom. Termenul iudaic gilgul provine din aceeasi radacina ca si cuvantul ,,cerc sau ciclu”. Prin urmare, esenta sensului sau este similara cu idealul Rotii Karmice”.

 

BRAD &SHERRY HANSEN STEIGER